Luna și cîinii

Luna și cîinii
de Petre Ispirescu


În noaptea negurată a unei ierni geroase,
La noi cum se găsesc,
La Lună-ncep să latre potăi jegodioase
Ce-n veci chelălăiesc.
„De ce, o javră zice, acel ghem mic prin ceață
Aleargă, de se-nhață
De noi?” „De ce, alta răspunde,
Pe hoți călăuzește, și-n umbră el ascunde
P-acei tîlhari ce supăr ai noștri domni, și pace
Nicicum nu dă el nouă?” „Noi alt n-avem ce-i face
Grăi înc-o potaie, decît în zi și-n seară,
Lătrînd mereu să-l facem de rîs și de ocară.”
Cu cît mai mult lătrau,
Cu-atît se-nverșunau.
Cu-ncetul însă ceața încet se risipește
Iar Luna și mai falnic pe ceruri strălucește.
Să fi văzut acuma latrări și chilomane
Și urlete dușmane;
Încît megieșia vrun foc că este crede.
Vecinii dau ocoluri ; nimic însă nu vede.
Atunci spre-a lor odihnă, cu ce pot sar armați
Și vor cu dinadinsul s-omoare-ăi cîini turbați.
Dar la lumina dulce ce Luna răspîndește
Jevroșii buni de gură
Cu ochii lor văzură
Ce li se pregătește.
La fugă o luară
De blănile-și scăpară.
Și totuși mereu latră la Lună-aste potăi,
Sau cățelandri fie, ori niște mari dulăi.
Pe Merit Calomnia nu poate să mînjească ;
Și Răul, El nu cată cu rău să răsplătească.