Lume nouă și lume veche

←

Lume nouă și lume veche
de Duiliu Zamfirescu

→

42639Lume nouă și lume vecheDuiliu Zamfirescu

DUILIU ZAMFIRESCU

LUME NOUA

ȘI

LUME VECHIE

BUCURESCI

EDITURA LIBRARIEI CAROL MÜLLER

53, Calea Victorieĭ, 53.

1895

PARTEA INTÂIA

I.

In strada Cometuluĭ, în niște case joase, înșirate de-a lungul unuĭ parmaclâc pênă în fundul curțeĭ, se mutase de curînd o vĕduva. Toată vecinătatea mahalaleĭ se întreba cine e, fiind-că, de și avea douĭ flăcăĭ și o fată, era încă tînĕră și părea blajină și foarte cuviincioasă. Când ieșia dimineața în târg, cu femeea după dînsa, toțĭ săraciĭ bisericeĭ începeaŭ de la ea, fiind-că dà cu toată inima. De’și întîlnia vecinele în poartă, le zicea un «bună-dimineața» atât de prietenos, în cât cumetrele nu îndrăzniră să-ĭ scoață nicĭ un ponos. Singurul neajuns ce făceaŭ vecinilor noiĭ chiriașĭ, era «o pustie de scripcă», cum îĭ ziceaŭ, care când începea să scârție n’o maĭ contenea. Asta părea a o supĕra și pe Coana Smărăndița, cum se numea vĕduva, dar ce era de făcut? Vinovatul era fiul-sĕŭ Tache, băiatul de al doilea. Ce e drept, se ascundea el, dar nu îndestul ca să nu tulbure liniștea vecinitor. Se ducea într’un șopron, departe, în fundul curțeĭ, și acolo îșĭ împlinea toate gusturile, repetând aceiașĭ bucată de sute de orĭ, până scotea din pepenĭ pe slugile megieșilor, carĭ ziceaŭ în gura mare de cea-laltă parte a zaplazuluĭ:

— Da ajungă-țĭ odată, fi-ți-ar de cap!...

El auzia, dar rîdea și-șĭ căuta de treabă.

Alegerea șopronuluĭ pentru această îndeletnicire avea, afară de grija vecinilor, și un alt cuvînt: îĭ era frică de frate-sĕŭ. De când le murise tatăl, fratele maĭ mare se înhămase la nevoile traiuluĭ, si-ĭ crescu pe amândoĭ, punênd pe fată într’un internat, iar pe el urmărindu-l la liceŭ până maĭ în vremile din urmă. Insă Tache eșia poamă rea, după zisa tuturor. De prin clasa a șasea o rărise de pe la școală, și se ținea numaĭ de conservator. Teatrul îl atrăgea, ca lumina pe un fluture. Ce făcea, ce dregea, era de față la toate concertele, la toate reprezentațiile maĭ însemnate. Se alipise pe lângă profesoriĭ și tovarășiĭ maĭ înnaintațĭ de cât el, și ajunsese să se strecoare în orchestră. Innainte de a se ivi cu totul, îșĭ scotea capul în ușa cea ângustă de sub scenă, să vază dacă nu care cumva frate-sĕŭ se află în sală, și numaĭ când era cu totul sigur că nu-l cunoaște nimenĭ, pășea pênă lângă toba cea mare, unde se așeza fricos pe colțul unuĭ strapontin și se perdea în valurile muziceĭ, orĭ în intriga dramelor. Intr’acolo îl purta firea.

Intr’o zi, la masă, frate-sĕŭ îĭ zise cam în glumă:

— Bravo, musiu Tache, aĭ ajuns departe cu arta. Eŭ te țiŭ ca te pregăteștĭ de bacalaureat și dumneta sprijinĭ barabana la teatru!...

— Cum dracu Mitică?.. zise mamă-sa supĕrată. — Da... Uite-l, dumnealuĭ.

Băiatul se roșise și nu știa cum să iasă din încurcătura.

— Nu te-am vĕzut, nene, zise el cu blândețe, par’că ar fi voit să-ĭ spue că dacă ar fi știut că e acolo, nu ar fi eșit de loc la iveală.

— Și când asta, mamă? întrebă bĕtrâna pe acelaș ton de disperare.

— Aseară.

— Cu Stroeștiĭ?

— Da; ba l’am arătat și cucoanelor.

— Vaĭ de mine!...

Desnădăjduirea bĕtrâneĭ era așa de comică, iar băiatul așa de atins de vinovata luĭ purtare, în cât fratelui maĭ mare i se făcu milă de el.

— Noroc numaĭ ca Stroeștiĭ par a fi oameni luminațĭ, și aŭ găsit lucrul firesc.

Bĕtrâna dete din cap cu neîncredere.

Sora lor, ca să schimbe vorba, începu să descoasă pe frate-sĕŭ despre Stroeștĭ:

— E adevĕrat, nene, că sunt socialiștĭ?

El începu a rîde. — Cum mĕ întrebĭ și tu, Anicuțo, par’că ar fi vorba de antropofagĭ. Or fi socialiștĭ. Eĭ, și?..

— Bine, nu-ĭ nimic, dar aud că sunt bogațĭ, zise fata cu nevinovăție.

— Cu atât maĭ bine. Asta dovedește că sunt convinșĭ, rĕspunse el rîzênd.

Fata nu prea părea pĕtrunsă de șiretenia lucruluĭ.

— Să-țĭ spun drept, nene, eŭ cred că orĭ sunt săracĭ, orĭ nu-s socialiștĭ.

El se uita în lumina lămpeĭ, nevoind să rĕspunză saŭ poate neștiind ce.

— Face vre-o treabă? întrebă fata.

— Pênă acum nu știŭ. Vre-o treĭ lecțiĭ, cât am ținut, de abia am avut vreme să-ĭ explic. N’am voit s’o descos de ce știe. Dar pare cu dinadinsul iubitoare de învĕțătură...

— Cum o chiamă, nene?

— Mimi.

— O, ce nume urît!

Cel puțin așa o chiamă acum. Când era mică se pare că o chema Baby, și bunu-ĭ Dumnezeŭ, dacă i s’o urî și cu ăsta, și-l schimbă. Fiind-că, adoase el cam zîmbind, poate să-șĭ aleagă orĭ-ce nume, nefiind botezată....

— Da?... întrebară mama și sora cu mirare. Ce fel de creștinĭ!..

— De ce? foarte bine. Pentru ce să pedepseștĭ pe un om să poarte un nume care nu-ĭ place?

— Da, zise fata, dar e pretențios să nu facĭ ca lumea cea-laltă.