Lume de ieri, Amintiri vesele și duioase

 

AMINTIRI VESELE

SCLIPIRI DIN TRECUTUL BUCUREȘTILOR

După ce am venit în București din Giurgiu, loviți de bombardările Turcilor dela Rusciuc din războiul 1877-78, și m’am făcut mai mare, am simțit nevoia să evadez din casa părintească de care n’aveam voie să mă depărtez prea mult și să văd și eu alte străzi, alte case și alți oameni de ai Capitalei.

Ne mutasem de curând în strada Spătari într’un fel de vilă plină de geamlâcuri vesele, ascunsă în fundul curții de un nuc bătrân spre care te ducea o potecă îngustă mărginită de boschete de liliac și hurmuz. Iar în fund de tot, la spatele casei, un raiu de grădină cu tot felul de pomi roditori.

Loc destul de joc și de petrecere. Dar pofta omului — fie el chiar mic, cum eram eu — e fără sațiu.

De aceea nu mă mir cum ștrengarul străzii Spătarului, Costică, băiat de vreo doisprezece ani, m’a ispitit și m’a luat cu el într’un după prânz pe când toți dormeam, și m’a dus tocmai în Piața Mare, piața aceea din apropierea Palatului de Justiție de azi. Atunci am văzut pentru întâia oară Turnul Colței cu soldatul care se învârtea mereu pe balconul din vârful lui, pândind să dea de știre când se aprindea vreun coș sau vreo casă; atunci am străbătut pentru întâia oară grădina Sfântul Gheorghe; iar când am ajuns în Piață am simțit cum mă amețește gălăgia și oceanul de precupeți și precupețe, care își întinseseră marfa pe jos, pe rogojini sau în coșuri, chemând lumea cu îndemnuri ispititoare să le cumpere zarzavatul și fructele.

Căci așa era piața Bucureștilor pe atunci: mare, întinsă ca o stepă, fără nicio clădire pe ea, mișunând de lume gălăgioasă de dimineață până seara.

Hoțul de Costică mă urmărea. Când m’a văzut vrăjit de noul teatru și s’a convins că mă are în buzunar, micul gangster bucureștean s’a pornit să mă speculeze:

— Ce-mi dai să te întorc acasă? Dacă nu vrei să-mi dai nimic, atunci... adio! Te las...

Și se depărtă cu pași repezi prin mulțime; iar eu izbucnii într’un plâns sgomotos și-l strigai cu disperare:

— Costică, stai că-ți dau!

Aveam într’un buzunar al hainei douăzeci de bani; iar în celălalt o cutie rotundă cu pasteluri, un soiu de creioane groase în fel de fel de colori. O primisem dela un unchiu, Nenea Ștefan, și n’aș fi dat-o pentru nimica în lume.

Acum însă intrase în tocmeală și ea și banii. Ca să mă revăd în sânul familiei mi-aș fi dat și hainele de pe mine...

Și așa, am rămas fără bani și fără pasteluri, alegându-mă doar cu amintirea celor văzute atunci pentru întâia oară în vieața mea.

Afară de Bulevard, care se întindea cam de pe la Cișmigiu până la Universitate, străzi pavate cu asfalt nu se pomeneau. Mai toate ulițele din centru erau presărate cu pietre mari de râu, iar foarte multe nici n’aveau încă trotoare. Pe dreapta și pe stânga lor creștea iarba, iar primăvara era o fericire să jucăm arșice pe pământul bătătorit al unor trotoare, pe care alergau ca niște trenuri mici de jucărie, vopsiți în roșu și cu puncte negre, boi de ai lui Dumnezeu, nevinovatele insecte cărora nu le trecea prin minte că peste câțiva ani își vor muta locuința în altă parte.

Pe atunci, mai toate casele din București erau fără etaj; „parter”, cum li se zice acum. Calea Victoriei, Lipscanii, Strada Franceză (str. Carol de azi) și încă vreo două-trei străzi erau singurele care aveau și case cu două caturi; iar dacă se întâmpla ca vreo casă să aibă mai mult de două, lumea se uita la ea ca la o minune.

Generația Sgârâe-norilor de azi să nu-și închipue că lucrul acesta se petrecea acum o mie de ani. Doamne ferește! Lucrul s’a petrecut în copilăria mea; iar progresele de azi s’au îndeplinit de abia într’o jumătate de veac...

Băcănia cea mai mare din Calea Victoriei („Podul Mogoșoaei” de dinainte de războiul din 1877) era a lui Moceanu, un fel de d-l Dragomir Niculescu al epocii. Moceanu era frate cu profesorul de gimnastică din vremea aceea dela liceul Sf. Sava, profesor celebru prin dansurile naționale jucate de o trupă care străbătea pe atunci țara sub conducerea lui.

La Moceanu găseai toate bunătățile din lume, în frunte cu icrele moi și stridiile, aceste două articole mai ales, rezervate — ca și azi și întotdeauna — numai norocoșilor cari câștigă banul ușor și-l cheltuesc la fel...

Dar centrul marilor băcăniii, în Capitală, nu era Calea Victoriei, ci Lipscanii. Acolo strălucea băcănia lui Iulian Oprescu, cel dintâi fabricant român de conserve, de legume pentru iarnă. Inceputul l’a făcut cu vestitul „ghiveciu Iulian” lansat de el pe piața bucureșteană. Ceva mai spre centru, băcănia lui Păun Popescu, tot pe Lipscani, ar fi ținut piept cu orice mare magazin de coloniale de azi. Păun Popescu era cunoscut în deosebi pentru vinurile lui alese, trase în sticle înfundate și pe dinafară cu etichete având pe ele scris mare: „Vin de Orevita și de Golul Drincei”.

Cei mai fericiți băieți de prăvălie erau tot ai băcanilor. Jupânul îi angaja cu anul, sau mai bine zis cu anii! Dacă stăpânul era om de treabă, ei făceau acolo adevărată școală de educație. Seara se culcau de vreme și fiindcă nu era nicio lege și deci nicio stricteță, patronul își trimetea de vreme băieții la culcare, iar el — dacă avea chef — ținea magazinul deschis până după miezul nopții și-și servea singur mușterii. Nu odată mi s’a întâmplat să cumpăr lucruri, din târg și după unsprezece noaptea. Afară de librari care închideau de vreme, precum și dumineca și sărbătorile în timpul zilei, toate celelalte prăvălii nu respectau niciun fel de repaos duminecal.

Iar băieții nu se bucurau de libertate decât la Paște, la Crăciun și la Anul Nou.

Petrecerea dela Paște însă era fără seamăn. Atunci intra în rol haina nouă și pălăria de pae; și totdeodată se putea constata cât de stângaciu se arată omul în fața libertățiii, dacă n’a avut timp s’o cunoască și să profite de ea îndestul.

Cam pe locul unde e azi clădirea măreață a Facultății de Drept, era pe vremuri o grădină neîngrădită, cunoscută sub numele de Giofer. Aici se strângeau, la Paște, ca să se învârtească la călușei, ori să tragă la țintă cu arme cu aer comprimat, cea mai mare parte din băieții de prăvălie bucureșteni, lăsați pentru o zi sau două în voia lor. Și dacă vreo ploaie năpraznică se pornea — și aceasta devenise parcă un obiceiu în ziua de Paște — cea dintâiu grijă a purtătorilor de haine noui era... pălăria de pae! Ca s’o ferească de udătură și să-i apere lustrul de pe suprafață, o înveleau în batistă și o purtau în mână, preferând să-i plouă pe cap, numai pălăria să scape teafără...

Băieții aceștia care nu se pricepeau ce să facă nici cu pălăria, nici cu capul, erau în lume sfioși ca niște fete cuminți! Dacă la vreo zi mare — jupânul le făcea cinstea să-i aducă în casa lui și-i poftea pe scaun, cu mare greutate se hotărau să se așeze. Iar dacă cucoana sau vreo fată de-a stăpânului le întindea ceva de mâncare, cea mai mare parte din ei refuzau cu sfială, întorceau capul rușinos cam într’o parte și exclamau speriați:

— Vai de mine!!...

Aceștia erau în embrion viitorii tovarăși și succesori ai firmei patronului care de multe ori nu era exclus să-i facă și gineri.

_* ^* _*

O altă atracție pentru locuitorii Capitalei de acum vreo șaizeci de ani erau grădinile de vară, seara, mai ales cele cu teatru.

Afișe mari anunțau orașului că artiști dela Teatrul Național au să joace la Dacia, la Stavri, cam în locul unde s’a clădit Palatul Poștelor, la Bossel, unde e azi pasagiul Imobiliara, la Rașca, în strada Poincaré de azi, la Orfeu ș. a.

In aceste teatre a învățat generația mea să pretuiască talentul marilor artiști ai scenei Manolescu, Iulian, Brezeanu, Hagiescu, Mateescu, Hasnaș etc.

Apoi grădini cu muzică bună militară, cum cum era grădina Suvenir din colțul Bulevardului Brătianu de azi cu strada Batiștei, sau grădina Gagel de pe strada Academiei. Acolo aveai prilejul, la 10 seara, nu numai să asculți muzică bună, dar să mănânci și cele mai bune cornuri calde, cu lapte, din tot Bucureștiul. In locul unde se află azi statuia lui Gheorghe Lazăr, era de asemenea o grădină improvizată, gemând însă de lume în fiecare seară, pentrucă numai acolo puteai asculta cea mai bună orchestră pe care a avut-o vreodată Capitala, condusă de sus, dela înălțimea pupitrului, cu bagheta lui magică, de marele maestru și compozitor al nostru Wist.

Mai târziu, în grădina Otetelișanu a excelat o altă orchestră bună condusă de Rubinstein.

Până și cheflii și amatorii de mititei și patricieni își aveau grădinile lor renumite, cum era în strada Câmpineanu grădina „Purcel”, sau lângă Sf. Elefterie, grădina vestită a lui Zdrafcu.

Hotelul Continental de azi era pe atunci o clădire mult mai mică și se chema Hotel și Restaurant Hugues, renumit pentru mâncările lui exotice, bune dar... scumpe.

E destul de însuflețit și vesel Bucureștiul de azi. Dar veselia lui de odinioară pornea parcă din alte adâncuri. Dacă ieșiai, bunăoară la 11 noaptea, dela berăria Oswald, dela cotitura străzii Câmpineanu din fata Teatrului Național, spre dreapta, și urcai în Calea Victoriei să te plimbi, zăreai prin geamul larg al multor magazine, la lumina vie a lămpilor cu gaz... aerian, pe patron moțăind singur la teșghea, fără să se îndure să închidă prăvălia. Băieții erau de mult trimiși la culcare. Numai el nu se îndura să se retragă, năzuind mereu spre vreun mușteriu și deci spre vreun câștig nou.

Dar Calea Victoriei din copilăria mea a mai avut și alte giuvaeruri, fără de care mai nici nu puteai să-ti închipuești existența trotoarului dintre Capșa și Palat. Erau doi nebuni faimoși în lumea bucureșteană de pe atunci: Sânge-Rece și Mateescu.

Cel dintâi măsura trotoarul cu pași mari începând dela Bulevard până la Șosea și înapoi, de mai multe ori pe zi... Mergea drept, cu capu ’n jos, numărându-și pașii. Dacă-i stai în cale, te da la o parte, iar dacă strigai după el: „Sânge-Rece!”, se înturna brusc și pornea să te alerge.

Spaima copiilor, cari fugeau de mâncau pământul.

Apoi se întorcea spre Bulevard și-și relua măsurătoarea dela capăt.

Cel de-al doilea, Mateescu, fusese profesor de filosofie undeva, la un liceu. Era bătrân, gros, scurt și lătăreț — aproape pătrat — și ținea permanent în mână o batistă, pe care, plimbându-se, o legăna alene. Nu făcea nimănui niciun rău. Din când în când, numai, râdea singur, cu ochii în zare, reamintindu-și cine știe ce clipă fericită din vremuri bune.

Filosof...

Un tip foarte en vogue al Bucureștilor din vremea dedemult era și Claymoor, exponent al unei familii de viță veche românești, ajuns cronicar la o gazetă franțuzească prin cine știe ce lipsuri și nevoi.

Redactor al cunoscutului cotidian ce apărea pe atunci: „L’Independence Roumaine”, bărbat mai mult matur, măsurat în atitudine și vorbă, el era cronicarul tuturor balurilor, nunților și petrecerilor din lumea mare a Capitalei. Oricât ai fi cheltuit să dai o serată în stil mare și oricâtă albăstrime ai fi poftit la ea, nu făceai nimic, dacă a doua zi L’Independence Roumaine nu însera la rubrica „Calepin du High-Life” toată petrecerea, pomenind pe rând pe fiecare invitat, iar cucoanelor descrindu-le coloarea și frumusețea rochiilor în termeni care lăsau pe jos pe cei mai mari poeți simboliști actuali.

Ei, dar costa parale multe, căci talentul lui Claymoor cerea sacrificii. Și cronicarul acesta al „elitei” nu primea invitația oricui. Știa să ție la înălțime reputația calepînului său...

_* ^* _*

Odată cu sfârșitul veacului XIX s’au topit pe nesimțite și „muscalii” birjari cari au făcut epocă în București în vremea când automobilele nu apăruseră încă.

Erau mulți Ivani și Mișca stând la rând cu demnitate pe capra birjilor lor elegante în Piața Teatrului Național.

Răsfățații elitei bucureștene.

Cel ce avea norocul să câștige parale în vreo afacere, întâia mare cheltuială ce făcea era să angajeze muscal și între orele 6 și 8 în serile de vară, să străbată Calea Victoriei și Șoseaua Kiselef în trapul cailor mari, negrii și impunători, făcând la învârteli nesfârșite până la Rontul al doilea dela Șosea și înapoi.

Lipsiți total de mustăți, cu cât muscalii erau mai plini de sbârcituri pe față cu atât succesul clienților era mai asigurat.

Dar uniforma lor? Un fel de halat birjeresc lung — de catifea albastră-închis — cu cordon, impunea de departe, de pe capră. Numai în luna Mai, pe timpul Moșilor și în amurg, când se însera la ora nouă și veneai pe jos acasă fără să înnoptezi la ceasul acela, atunci puteai să-i vezi la ei acasă pe mai toți Mișca și Ivanii stând în poarta căsuței lor dela capul Căii Moșilor, pe scăunele, desbrăcați la cămașă și migălind între dinți semințe prăjite de floarea soarelui. Ba încă, unii dintre ei își părăseau o bucată de vreme meseria și deschideau mici prăvălioare de pânze de cort, ca să vânză la lume turtă dulce de miere de albine și cu migdale albe mari. Vechii mușterii ai birjarului făceau entuziasmați aliș-veriș fostului lor prieten de pe capră, devenit acum negustor de turtă dulce la Târgul Moșilor.

_* ^* _*

Tot pe la sfârșitul veacului trecut și anume în toamna anului 1892, la 2 Octomvrie, pe la ceasul 7.30 dimineața, am simțit cel dintâi cutremur mare din vieața mea.

Dimineața era senină și caldă ca primăvara. Deschisesem fereastra și mă pregăteam să plec la școală, când pe neașteptate văd ca se întunecă și o furtună trântește furios geamurile și le închide cu sgomot.

Nu era însă furtună, ci așa s’a înfățișat cutremurul acela mare.

Tot în acel an blestemat, cu două zile înainte de sărbătorile Crăciunului, o zăpadă năvalnică a oprit circulația a o mulțime de trenuri încărcate cu lume, mai ales cu școlari de abia intrați atunci în vacanță. Eram și eu printre ei, la Mizil, în drum spre Buzău. Aici mergeam să-mi petrec Crăciunul în familie. Dar am fost silit să fac câte-și trele zilele Crăciunului la Mizil, găzduit — spre norocul meu — chiar în casa și familia Primarului.

Iar în anul următor 1893, după o iarnă de apăsătoare urgie, cu geruri ne mai pomenite de atunci în România, a urmat un desgheț precipitat, care a făcut ca apele râurilor să-și iasă din matcă și să cășuneze imense dezastre peste tot.

In vara aceea, pe la sfârșitul lui Iunie stil vechiu, râul Buzăului a luat tot podul cel mare al șoselei de pe acea apă și l-a cărat la vale câțiva kilometri. Și, în București, Dâmbovita, canalizată de curând, având deci malurile tot așa de înalte ca și astăzi, a rupt zăgazul dela Arcuda și a trecut peste aceste maluri, amenințând să inundeze Capitala.

Am văzut toată grozăvia aceasta cu ochii mei de licean și n’am s’o uit niciodată.

S’au scurs mulți ani de atunci și cu toate acestea n’am auzit pe nimeni din generația mea vorbindu-mi de 1892 și 1893 ca de niște ani excepționali.

Românul, în optimismul lui înnăscut, alungă din minte tot ce e rău și-i încrețește fruntea. Popor binecuvântat de Dumnezeu, el își scaldă gândul și simțirea numai în seninul de cobalt al cerului românesc, sub care își cântă — când din frunză, când din fluier — doina lui de totdeauna.

SALEP, BOGACI și CARNEVICI

...Să fie așa mult, de pe la 1890, până azi? Pentru vieața unui om, cincizeci de ani însemnează ceva; pe când pentru vieața unui oraș și mai ales a unui oraș mare, ca Bucureștii, ar trebui să însemneze mai nimic.

Și totuși, câte schimbări, dovedind la fiecare pas graba generațiilor de-a uita trecutul, silindu-se chiar să-l înnăbușe!

Răsfoiam de curând un album cu aspecte și scene din Bucureștii de altădată și contemplam ilustrațiile evocatoare ale unui trecut scump, înghițit pentru totdeauna de gâtul fără sațiu al Timpului. Și m’a cuprins, nu numai melancolia, dar și mirarea, întrebându-mă cum e cu putință ca dela 1840 și pană azi, adică în mai puțin de o sută de ani, să dispară de pe suprafața Capitalei atâtea clădiri și monumente originale, ridicate de înaintași, Dumnezeu știe cu cât gând bun și câtă încredere și nădejde că ele vor vorbi odată urmașilor ca niște glasuri ce merg drept la inimă, ca niște adevărate cântece bătrânești...

Dar să închidem repede cărțile, care ne întristează în zadar...

Dau întâietate unor „amintiri vesele”... din care fâgăduesc că nu vor lipsi Garda Națională (sau „Garda Civică” !) și Corpul Micilor Dorobanți.

Tot așa și altele... Deocamdată mă opresc la niște „comestibile”, și „alimente”...

Dela anul 1890 și până acum s’au șters de pe „arena”, gustului bucureștean unele bunătăți foarte cunoscute în copilăria noastră, cum erau salepul, warme-wurștii, bogacii și — până la un punct — pistilul de prune și roșcovele, toate în căderea negoțului ambulant, destul de activ la mahala.

Salepul (un fel de băutură) și warme-wurștii erau marfă numai de iarnă și de noapte. Bogacii aparțineau egal... tuturor anotimpurilor, iar pistilul și roșcovele, se arătau în coșurile „oltenilor” cam pe la sfârșitul verii, precedând strugurii și, având darul de-a strecura în inimile școlarilor ceva din spleen-ul sfârșiturilor de vacanță.

Pistilul, tăiat în bucăți lunguiețe și colțuroase, păstra pe el o pudră alburie, care ațâța pofta copiilor, făcându-i să creadă că ar fi praf de zahăr, pe când unii medici sceptici o taxau drept tot praf, însă din cel de pe stradă, care putea să dea feței negricioase a pastei de prune o înfățișare de suliman...

Dar odată cu ivirea toamnei adevărate, în lumina tot mai nesigură a crepusculului, slab combătut de flacăra jucătoare a felinarelor cu gaz „aerian”, începeau să circule pe străzi cu sobița de tablă la subțioară și cu foc nestins sub cazanul ispititor, negustorii de „cren-wurști”. Slabi etimologiști, dar vrednici folcloriști, ei izbutiseră să scoată din cuvintele cren și wurst, un termen propriu care să poată da în românește în același timp ideea de carne și de cârnat, strigând pe diferite tonuri văitătoare, și totuși pline de momeală pentru stomacurile înfometate:

— Caaarne-vici!...

Și după o pauză, ca un ecou ispititor:

— Vicii, viiici!...

Și cucoanele mai pretențioase dela mahala chemau pe negustor cu gesturi discrete, în curte, ca nu cumva să simtă vecinele, că ’n lista mesei lor de seară intră sau — poate — rămân unic fel de mâncare, acești cârnați de pe stradă.

Salepul era specialitatea bragagiilor bulgari ca și braga și alvița.

Băutură exclusiv de iarnă, vânzarea ei începea de pe la 5 dimineață, contopindu-se cu întunericul și cu liniștea zăpezii proaspete într’o dulce armonie familiară. Sgomotul înfundat de pași pe zăpadă al trecătorilor, rari la ceasul acela, era însoțit uneori de cântecul tărăgănat, prelung și nu prea departe de-a deveni jalnic, al vânzătorului:

— Saleeep!!

Și nu odată — dacă aveai dormitorul la drum și somnul ușor — puteai să auzi în dreptul ferestrei, decurgând aproape în șoaptă târgul dintre bulgari și mușteriu:

— E bun? E proaspăt?

— Cremă, nu altceva! Gustați să vedeți.

Și învoiala se făcea repede...

N’am băut salep niciodată. M’a îndemnat într’un rând un coleg, pe când eram în liceu să sorb dintr’o ceașcă. Dar dela întâia înghițitură, m’am cutremurat: rețină fierbinte dulceagă și cu piper în ea. Menirea acestei băuturi, extrasă, după cum mi s’a spus, dintr’o anumită sămânță, era să încălzească și în același timp să hrănească.

E singura „piftie caldă” pe care am văzut-o în vieața mea, sau mai bine zis am... auzit-o, fiindcă o cunosc numai din strigătele de pe stradă și dacă n’apucam s’o gust o singură dată, aș fi înscris-o de mult în cartea „amintirilor” mele dragi...

Dar așa, sunt silit s’o trec la rând cu doctoriile cele mai greu de luat.

Poate că de aceea a și dispărut; sau s’a „repartizat” în țara ei de origine, expulzată de concurentele cochete și gustoase ale epocii de-acum...

Din parte-le, bogacii, aliați discreți, ai salepului, ne servesc azi de mărturie autentică a virtuozității cu care stomacurile generației de-acum 50 de ani au știut să anihileze încercările de intoxicație și indigestie ale unor dușmani atât de bine... înarmați.

Dar mai întâi, unde se puteau găsi bogacii?

La orice simigerie.

Erau niște bucăți ieftine, mari și groase, pătrate, de-aproape trei sute de grame greutate, fasonate ca plăcinta; însă, deosebindu-se de aceasta prin înfățișarea de mozaic a marginilor tăiate. Impestrițarea asta putea să arate unui observator mai atent și câteva din „elementele constitutive” ale acestei respingătoare prăjituri a săracului. Gurile rele — devenite, poate, rele tocmai fiindcă mâncaseră... bogaci! — povesteau că în compoziția lor intră toate rămășițele de marfă din ajun: resturi de covrigi uscați, de plăcinte cu carne și cu brânză, de brânzoaice mucegăite ș. a.; bine frământate la un loc, de mâini îndoielnice, dar viguroase, ce izbuteau să scoată din cuptor o alcătuire marmoreeană, de-o coloare tristă, bolnăvicioasă...

Nu cunosc gustul bogacilor: N’am îndrăsnit niciodată, nici măcar să ating cu mâna suprafața dură a acestei plăcinți masive, compacte și pădurețe a simigiilor bucureșteni de odinioară...

Judecând însă după groaza cu care victimele, intrate în luptă... cu bogacii, holbau ochii mestecându-i, înțeleg de ce ei au fost „deblocați”, pentru totdeauna de pe tarabă și scoși din tovărășia covrigilor cu susan...

MICII DOROBANȚI. TUMBULICĂ.

Mă găseam, de curând, în București, într’una din sălile Adunării Deputaților, cu lume multă chemată din toate colțurile Ținutului Bucegi.

Pe când stăm de vorbă cu niște prieteni, un domn în vârstă se apropie de mine și mă întreabă dacă-l recunosc...

— Ai fost sergentul meu la „Micii Dorobanți”, îmi zise. Eram în plotonul dumitale, la școala primară din coloarea de Galben dela Popa Rusu. Erai în clasa a patra și eu într’a treia... și acum, iată-ne, dumneata vechiu profesor, iar eu medic la Turnu-Măgurele...

Și-așa, am început să depănăm amândoi firele învechite ale copilăriei noastre, reînviind isprăvi care, pe de o parte, ne înveseleau, iar pe de alta ne strângeau inima, că nu se mai întorc, și — chiar de s’ar întoarce — n’ar mai putea fi așa cum ar trebui să fie...

Intâlnirea cu doctorul mi-a turnat multă bucurie în suflet. „Micii Dorobanți”... sosiți în pas gimnastic în fața noastră, în zilele de-acum, s’au așezat deodată în lumina străjeriei, ca într’un nimb, modești și umili în cămășile lor cu chenare albastre, căciulari nevârstnici.

„Micii Dorobanți” alcătuiau, în București, un... corp de armată, limitat numai la elevii învățământului primar! „Comandant suprem” al acestei... impunătoare unități era Don’ Sergent-plotonier Costică Dumitrescu, supranumit — nu știu de ce — și Tumbulică, poate pentrucă ar fi fost în stare să se dea și peste cap, adică ar fi făcut chiar și tumba, în ambiția lui nemăsurată, numai ca marele corp al „Micilor Dorobanți” să se poată ținea la înălțimea idealului său de „generalisim”...

Când zic „la înălțime” e un fel de a vorbi, fiindcă Tumbulică era croit, dela natură, scurt și îndesat. Dar, când da comanda, avea o voce hotărîtă de as al disciplinii:

— Dreepți!!... Nu mai mișcă nimeni!... Am zis...

Apoi, după o pauză:

— Ce faci acolo, flancu stâng?... Ăla mititelu din rândul întâi, ține capul sus, că-ți mut fălcile... Ai auzit? Sus capul! Dreepți!

La parada dela 10 Mai, defilam și noi, cu puștile noastre de lemn vopsit, așezate și ținute cu mândrie la umăr... Iar la sfârșitul anului școlar, li se da și „Micilor Dorobanți” premii, întocmai ca la studiu.

Mi-aduc aminte, în clasa IV-a ca și’n celelalte, am luat la învățătură premiul I-iu „la Minister”. I se zicea acestui premiu așa, deoarece cheltuelile cu cărți, coroane ș. a. priveau exclusiv Ministerul Instrucțiunii Publice; pe când, un al doilea soiu de premiu îl acorda Primăria Capitalei și era rezervat copiilor săraci: „premiul dela Primărie”.

Premiile numite „la Minister” se împărțeau pe atunci în sala fostului Senat din bulevard, sală frumoasă, dar care mai târziu deveni neîncăpătoare. Toți premianții școlilor din Capitală veneau să-și primească acolo răsplata muncii. Printre ei, m’am găsit și eu, îmbrăcat în „mic dorobanț”.

A doua zi, în același costum și în aceeași sală, m’am dus să-mi primesc tot premiul întâiu și pentru meritele mele de „mic dorobanț”, din mâna aceluiași bătrân, cu barbete albe, blând și prietenos, îmbrăcat în haine de general, cu lampas roșu și lat la pantaloni, și cu ceaprazuri fermecătoare la guler, la mâneci și pe umeri.

Era doctorul Davila, marele iubitor de oameni și în deosebi de copiii vrednici, pe care-i ajuta din toate puterile sufletului lui generos.

Nu uitase că’n ajun fusesem tot eu care luasem premiul pentru carte și acum veneam și pentru cel de „mic dorobanț”.

In sunetul muzicii ce cânta imnul premianților, m’a luat în brațe, m’a sărutat, m’a ridicat sus, ca să mă vază lumea și mi-a zis cu accentul lui, fermecător de exotic:

— Brava, micul dorobanț. Ieri la carte, azi la arme! Frumos, foarte frumos!!

Iar eu — uluit de fast și gălăgie — nu mi-am dat seama nici cine e, nici în ce lume mă găsesc. Am aflat totul pe urmă...

Dar cea mai veselă și totuși duioasă amintire de „mic dorobanț” o am tot dela Tumbulică:

Mă înaintase „caporal” și-a ținut să-mi înmâneze „decretul”, după ce mi l-a citit cu glas tare și solemn, în fața trupei.

Il caut și azi, printre hârtiile mele, și nu-l mai găsesc. Ar fi de mare preț pentru mine.

Era o foaie de mărimea unei jumătăți de sfert de coală, cuprinzând ca text un formular tipic, tipărit și completat apoi cu mâna.

Purta ca titlu scris înflorat sus, cuvântul brevet. Iar mai jos urma un fel de adresă concepută — firește în întregime — de d. comandant al micilor dorobanți, în stilul său sui-generis. Ea suna cam astfel:

„Domnule,

„Vă fac cunoscut că, pentru meritele dv. militare, Ministerul a binevoit să vă avanseze la gradul de caporal. Vă atrag atenția că sunteți în schimb obligat să răspundeți gradului ce vi s’a acordat, printr’o conduită și disciplină exemplară”.

Și-apoi, cu litere mari, grozav de mari:

„Iară la din contra, veți fi revocat!”

Amenințarea aceasta, cu „la din contra”, m’a umplut de spaimă și de îngrijorare. Pentru întâia oară venea cineva să deștepte în mine simțul răspunderii. Iar cu vorba „revocat”, zile întregi mi-am sâcâit părinții descusându-i asupra înțelesului, etmologiei și morfologiei lui și apoi silindu-mă să înțeleg, din explicațiile lor, cam ce lovitură mi s’ar pregăti prin „revocat”, în caz de... „la din contra!”.

GARDA CIVICĂ

Tot pe vremea salipului și a micilor Dorobanți era la ordinea zilei și „Garda Civică”.

Era un fel de organizație militaro-cetățenească de care mai în colo nu se prea știa, pentru ca să apară plină de strălucire și pretenție, în două ocazii: la zilele mari oficiale și la onomastice ale ofițerilor, fiindcă Garda Civică dispunea de un număr considerabil de grade superioare, neavând egal în privința aceasta decât armata din insula Haiti, unde — din douăzeci de mii de uniformați — zece mii sunt generali, încărcați de lampasuri și fireturi orbitoare, umblând toți călare; însă, din cauza climei tropicale toți desculți!...

Politica juca — firește, ca în toate pe atunci — un rol de căpetenie în alcătuirea și viabilitatea acestei gărzi. înaintările în grad se făceau pe interes de partid. Fericitul care avea norocul să fie în mahalaua lui, șef de suburbie, de sector, de coloare sau cine mai știe ce sub împărțire orășenească, ajungea foarte repede colonel. Și cum, în general, șefii de felul acesta erau recrutați dintre negustori — recte, cârciumari — cea mai mare parte a cârciumarilor bucureșteni se bucurau de privelegiul de a fi cel puțin maiori în garda civică. Uniformele erau păstrate mai tot anul, la naftalină, în dulapuri cu uși cu geamuri, așezate în salon, la vedere, ca la muzău, pentru a face paf, pe mosafirii — mai ales cei din opoziție — care plecau uluiți de admirație și invidie...

Intr’una din primele mele schițe literare, întitulară „Un dejun” spuneam între altele despre un reprezentant al acestui Corp, în declin încă de pe atunci, și ale cărui manifestații strălucitoare avusesem norocul să le admir în cei dintâi ani ai copilăriei mele:

„D-l Tudorache apucase alte vremuri. Știuse la timp, la 77, să tragă multe foloase pentru dumnealui și pentru familie dela Muscali. Avusese o vie la Dealu-Mare; fusese maior în garda civică; la ziua dumnealui, muzica mică era din zori înființată cumarșul lui Garibaldi.. Și acum, ce mai rămăsese din gloria trecută? Prăvălioara pustie de mușterii, filoxeră la vie, beciul plin de butoaie goale, o uniformă de maior roasă de molii, cicălelile coanei Zamfiriții, foarte puțini rotunjori la tejghea și foarte multe fire albe pe cap. Până și muzica mică se desființase. „Trombonul” care era și capelmaistru murise fără moștenitor destoinic...."

Muzica mică era un corolar al gărzii civice; slab vestigiu al unei glorii de altădată. Artiștii toți îmbătrâniți, netunși, cu bărbi mari sau cioc încâlcit, suflau din greu în instrumentele spațioase de alamă și chiar și în piculină. Singuri toboșarii de mai țineau sus prestigiul artei, făcând să răsune strada de bubuituri ritmice, asvârlite fără milă, până’n ziuă în urechile vecinilor, care aflau fără voia lor — deșteptați din somn — că în ziua aceea e Sfântul Teodor sau Sfântul Ilie, după cum îi plăcuse nașului să boteze pe cârciumarul de alături, care în garda civică avea rang mare.

Mi-aduc aminte de un 10 Mai rămas in amintirea mea celebru; un zece Mai destul de apropiat de războiul dela 1877. Eram copil, și ca orice băiat cuminte, fusesem luat de o rudă apropiată să iau parte la paradă.

Dis-de-dimineață, ocupasem loc la față, pe trotoarul Căii Victoriei din dreptul bisericii Albe. Poliția străzii era făcută cu severitate de soldați și ofițeri ai gărzii civice, toți în uniforme curate, cam ieșite din modă, dar pestrițe și impunătoare de n’ai fi cutezat să zâmbești ironic dacă ai fi găsit vreun contrast între micșorimea capului și chivăra locotenentului sau între negreață tigurii căpitanului și sclipirile de aur ale fireturilor.

Atât doar puteai auzi în șoaptă, din gura unor cucoane vecine, după ce comandatul polițist se îndepărta fudul la vreo douăzeci de pași, ca să n’o audă:

— Vai dragă, îl văzuși? Era Nea Alexe dela colț, ăl cu burta mare și teșgheaua mică. Aproape să nu-l cunesc de atâta mândrețe de trese și vipuști... Imi spunea azi dimineață coana Cleopatra, când am trecut pe la prăvălie, că toată noaptea și-a curățat sărmanul hainele cu benzină și și-a frecat sabia cu glass-papier...

Dar Nea Alexe avea, se vede, grad mare, căci iată ce s’a întâmplat: Defilarea începuse.

Ca s’ajungi până’n bulevard, în dreptul statuii lui Mihai-Viteazul, la tribuna oficială, ar fi fost o năzuință zadarnică. O pricepeam până și eu, la vârsta mea infimă, intimidat de îmbrâncelile înfundate ale mulțimii crude și nesimțitoare și de izbucnirile disperate ale unor femei slabe, strivite de alte femei grase și roșii la față ca morcovul.

— I’ascultă madam, nu ți-e rușine?... Ce te „împroțăpești” așa?...

De aceea, mă supusei ca un miel la porunca unchiului care mă luase la paradă, când el fu de părere să stăm pe loc, fiindcă o să vedem și de acolo — destul de comod — trupele.

Totuși, singura trupă vizibilă în dreptul bisericii Albe, era Garda Civică.

In program era prevăzută și defilarea acestei gărzi.

Urmară câteva minute de învălmășag: ofițerii, subofițerii și soldații gărzii se adunară, formând ca prin minune un corp compact, sub glasurile ce țâșneau din sânul familiilor de pe trotoar și din care abia deslușam câte un:

— Costache, să nu ne întârziezi cu masa, că se arde tocana...

Sau:

— Mielule, ai grijă de adu și pe Epaminonda la masă, că avem salată de țâri...

Sau, un glas de burlac tare și ascuțit:

— Diseară la patricieni la Sdrafcu, Petrică!

Vino și cu Valentina, că și eu aduc pe Tanti Olimpia, că ne-a făcut plăcintă cu brânză, de aia de-ți lasă gura apă...

Dar, ceea ce mă încremeni, fu apariția pe un cal alb a lui Nea Alexe, cel scurt, negricios, cu „burta mare și teșgheaua mică”.

Unde-și ținuse și cine-i ținuse până atunci calul, a rămas pentru mine un mister până în ziua de azi. Atât mi-aduc aminte că mai târziu, în liceu, când profesorul ne explica isprăvile armatei macedonene, nu știu de ce în închipuirea mea, figura lui Alexandru Macedon, călare pe Ducipal, se confunda cu aceea a lui Nea Alexe din Garda Civică, cu fața neagră-roșie lucioasă, cu abdomenul avansat spre coama Ducipalului său, de abia stăpânindu-și bidiviul nărăvaș împrumutat dela cine știe ce camarad cavalerist din războiul dela 77—78!

Ca să fiu drept, trebue să recunosc că atitudinea pe cal a lui Nea Alexe era demnă și marțială. Și i-ar fi stat și mai bine și ar fi fost și mai impunătoare, dacă nu-i scotea nenorocul înainte pe un alt călăreț — și mai chipeș, și mai mândru, ba chiar și mai mare în grad și în... cal — un locotenent colonel din armata activă.

Așa era — se vede — regula: ca Garda Civică, cu comandanții ei cu tot, să stea la ordinele unui ofițer superior activ.

Momentul solemn sosi:

Călărețul activ trase cu autoritate sabia și strigă puternic:

— Drepți!

Se făcu o tăcere sfântă.

Comandantul însă nu glumea. Vocea lui de stentor urmă cu strășnicie să dea o comandă de formație pe regiment, pe batalioane, pe compănii și plotoane, o comandă de încolonare pentru defilare, așa de lungă și nesfârșită încât întreg trotoarul, cu toată mahalaua, funcționărimea și coconetul lui, rămase încremenit de admirație:

— Pentru defilare, coloană de reghiment pe batalioane, formați compănii și plotoane etc. etc.!

Nea Alexe împietrise ca o stană pe cal. Datoria lui de comandant direct al trupei era să repete întocmai comanda comandantului indirect, căci fără comanda lui, trupa nu s’ar fi mișcat din loc.

Așa era regula pe atunci și pace...

Aiurit de lungimea și vraja comenzii, se vede că în capul său se făcuse un gol. Ținând sabia scoasă din teacă foarte sus, cu mâna dreaptă, părea un arhanghel mic, dar amenințător, nu numai pentru subalternii lui dâr și pentru toată asistența.

Lumea aștepta nerăbdătoare să-l auză grăind, să-l vază cu satisfactie, lăsând pe jos pe „activul” care cutezase să-i facă umbră.

Toată suflarea tăcuse în adăstare.

Și atunci, demnul și marțialul Nea Alexe, într’o atitudine supremă, destul de impunătoare, uitând de toți ceilalți de pe trotoar, se întoarse către trupa sa, și rezumă comanda șefului în două cuvinte geniale:

— Tot asemenea! (pauză) Marș!!

Și trupa o porni satisfăcută, spre tribuna regală...

DOI BANI ȘI O PENIȚĂ

S’ar putea să mă înșel, dar mie mi se pare că iuțeala prefacerii Capitalei a schimbat mai puțin fața Căii Văcărești. Și cu toate acestea, cu mare greutate îmi pot reconstitui azi prăvălioara lui Pinath și locul unde era așezată.

Dacă nu m’aș teme — cum mi-e păcatul — de bănuelile și sentințele greșite ale opiniei publice, m’aș opri într’o zi cu soare, câteva minute, pe trotoarul din fața bisericii Sfânta Vineri și aș... repera, locul unde a dăinuit clădirea scumpă a școlarilor de odinioară, topită acum toată, în întunericul trecutului.

Atât mi-aduc mai limpede aminte că ea se găsea destul de aproape de Hala Târgului de Vechituri, foarte spațioasă când priveai în spre tavan, căci pe jos îți făceai drum printre mobilele de lux ruinate și asvârlite claie peste grămadă, în gălăgia necurmată a vânzătorilor ce se concurau aprig între ei:

— Ce doriți să cumpărați? Avem oglinzi, paturi, covoare frumoase... Poftiți numai câteva minute, ca să vă convingeți.

Negustoresele, mai ales cele bătrâne, erau mai rezervate. Imbrăcate în capoade cu flori, desfăcute larg la piept, ele așteptau clienții. Pe una din aceste patroane superbe n’am s’o uit niciodată. Parcă o văd, înfundată într’un fotoliu larg cu mătasea trandafirie destrămată, stând mândră ca o suverană din ținuturile Niam-Niamului din Sudan.

De pe marmora albă a unei mese „de fantazie”, ea ridica din când în când cu mâna dreaptă — ca să soarbă din el — un pahar pe jumătate plin cu ceaiu, pe când în mâna stângă ținea un cățel de usturoiu, din carnea argintie a căruia, mușca la intervale, tacticos, cu poftă.

Ceaiu cu usturoiu! Apropierea acesta hibridă a rămas pentru mine o enigmă nedeslegată; „aroma” asta rezultată din așa combinație, deșteaptă mereu în simțul meu olfactic, adierile unui primăvăratic și ciudat... Vergiessmeinnicht!

Dugheana lui Pinath — situată în apropiere — era joasă în tavan și tăiată pe la mijloc de-o teșghea, dincolo de care sta în picioare el — patronul — iar lângă dânsul, pe un scaun, un bătrân cu ochi iscoditori: tatăl lui Pinath. Peretele din fund era împodobit cu rafturi pline de cărți: comoara noastră ispititoare, spre care mereu năzuiam.

Pinath era înalt. Ajungea cu capul până în pod. Noi, copiii ne uitam la el, în sus, ca în spre vârful unui plop.

Și dacă trupul n’ar fi fost deșirat — așa cum era — gâtul n’ar fi stat cam strâmb — cum sta — grozav ne ar fi impus cu autoritatea ei, făptura asta omenească nesfârșit de lungă...

Dar și căpșorul lui, micșorat prin altitudine, ochii lui nevinovați, vorba lui tărăgănată, îi scădea prestigiul în ochii noștri.

De aceea niciun băiat, oricât de mic, nu-i zicea „domnule”, ci-i vorbea scurt și categoric, pe diapazon ridicat, ca la surzi:

— Ei, Pinațh, ți-am adus o carte. O cumperi? Cât îmi dai pe ea?...

Pentru toți elevii între 12 și 17 ani, librarul-anticar Pinath, era unicul magnet plin de atracție, singurul pom cu roade din care se puteau înfrupta, siguri de mai înainte că nu vor pleca dela el cu mâna goală. Pe când nesuferiții anticari de pe cheiul Dâmboviței se plimbau cu mâinile în buzunar, prin fața cărților întinse larg pe mese scunde și nici nu voiau să stea de vorbă cu copiii, Pinath, deși nu te privea în ochi și cu toate că te trata dela înălțime și trebuia să te agăți de mânicile hainei lui, ca să-i smulgi grația unui răspuns, avea totuși un fond de optimism, care se putea transforma în bani.

De aceea, dugheana lui de pe Calea Văcărești, deși rău așezată, a atras ani de-a-rândul, coloane întregi de „pelerini” minori, încărcați care mai de care cu cărți, fie căpătate la premii, fie „sustrase” binișor și fără știrea părinților, de prin fundul bibliotecilor. Căci am uitat să adaog amănuntul că ora pinafhiană cea mai potrivită pentru vânzări și cumpărări era între ceasurile două și trei după masă, când „totul doarme”, afară de copiii dornici după „lecturi” în fruntea cărora, pe atunci, se aflau poveștile despre haiduci: Iancu Jianu, Grozea, Drăgușin, Miu Haiducul, Popă Cătănuță, ș. a. care — pentru „Fanarioți” — fuseseră tâlhari de drumul mare, — iar pentru popor — , eroi naționali.

„Halimaua” și haiducii erau în vremea aceea, printre elevii cursului inferior de liceu, patima cea mai răspândită, în orele libere din vacanța mare.

Ei, dar costa parale multe, mai ales când vreo povestire cu haiduci apăruse de curând. Ce bucurie, s’o putem smulge din mâna sgârcită a lui Pinath, după ce acesta se făcea că se consultă la ureche cu bătrânul și sibilicul său tată, pentru ca apoi să se rostească hotărît, că sub prețul cerut, nu-ți lasă nicio lăscaie...

Și cu ce năzuinți spre fericire alergai acasă, pe drumul cel mai scurt, să tai foile și să ghicești din poze cam ce minuni va să-ți mai spuie povestea asta proaspătă și necunoscută încă.

Au fost doi autori mari de haiduci la noi unul, mai învățat, un bun cunoscător al trecutului nostru, N. D. Popescu sau Nedea, cum îi mai zicea lumea, faimos nu numai prin „haiduci”, dar și prin vestitele „Calendare ale Poporului Român”, care la 1 Ianuarie al fiecărui an, aduceau amănunte interesante din vieața noastră istorică, culegând datele din documente și înfrumusețându-le cu darul lui de povestitor, fiindcă slujba lui dela Arhivele Statului și Ministerul Afacerilor Străine îi punea la îndemână mijloace.

Al doilea scriitor de „haiduci” a fost Panait Macri, care fără „documente” istorice, era înzestrat cu mult dar de a capta și stăpâni curiozitatea copiilor. Când mă găseam la teșgheaua lui Pinath între doi Jieni, unul de Nedea Popescu și altul de Panait Macri, se petrecea în mine o luptă care ar fi înduioșat și pe cel mai nemilos dintre oameni...

De cele mai multe ori însă nu-mi da mâna să plătesc cu bani întreaga sumă.

Trebuia să mai iau cu mine și câte o carte „aleasă” pe furiș din acareturile căminului părintesc. Nu mai țin minte ce titluri aveau cărțile acestea jertfite pe altarul scump al „haiducilor; cred însă că o bună parte din discursurile lui Kogălniceanu au pornit pe calea aceasta... spre Nirvana... Pinath!...

Niciodată însă socotelile mele de-acasă oricât de pesimiste ar fi fost, n’au putut ținea piept cu lăcomia fără fund a lui Pinath. Oricare ar fi fost prețul oficial al cărții ce-i duceam, el cerea pentru ceea ce cumpăram, totdeauna, pe deasupra, și o sumă de bani care întrecea toate prevederile.

Iată o probă de tocmeală pentru Drăgușin Haiducul, dintr’o după amiază caldă și tihnită de Iunie:

Pinath (după o îndelungă așteptare): Ce poftești?

Eu (nădușit și plin’de sfială): Cât îmi dai pă cartea asta?

Pinath (după o anumită cercetare): Nimic. E o maclatură.

Eu (speriat, căci n’auzisem vorba asta niciodată): E din biblioteca tatii.

Pinath tace, îmi întinde nemuritor și rece cartea și se întoarce către alt amator, fiindcă la spatele meu fac coadă încă vreo zece ca mine, cu cărți în mână.

După un ceas de așteptare văzând că nu mă bagă în seamă, apuc un „Drăgușin” nou-nouț de pe teșghea și vreau să-l răsfoiesc. Dar Pinath mi-l smulge din mână și mi-aruncă niște ochi care mă încremenesc, căci erau și triști și veseli totdeodată și răi și indulgenți, în cât, cu experiența mea de atunci, n’am putut să fac altă deducție decât că ar umbla să mă bată.

Azi însă îmi dau seama bine că adâncul din care porneau săgețile laconice ale privirilor lui placide, era unul și același: idioțenia.

— Cât ceri pe ea? întreb eu la un noroc.

Pinath: Șase gologani. Ce? Ai orbul găinilor? Nu vezi prețul?

Eu: Dar dacă îți dau și cartea asta?

Pinath (după o „matură” gândire): Atunci, treizeci și cinci de bani.

Eu (care aveam în buzunar numai 15 bani): Cincisprezece bani vrei?

Pinath (mi-arată ușa).

Eu (din ce în ce mai disperat îmi fac socoteala să plec cel puțin cu câțiva gologani și să nu mă expui să mă prindă tată-meu intrând pe poartă cu cartea la subțioară): Dar pe asta cât vrei să-mi dai, Pinath?

Pinath (puțin mai prietenos): Tu cât ceri?

Eu (încurajat): Optzeci de bani.

Pinath (o ia, o întoarce, o sucește, se apropie de bătrânul său tată... Ah, ce fericire! Il consultă. Va să zică, îl interesează). — Doi bani, vrei?

Eu: Adică douăzeci de bani?

Pinath: Da.

Eu: E prea puțin... (și dau să plec amărît căci pe carte scria 4 lei).

Pinath (mă chiamă): Vino’ncoa!... Doi bani si o peniță vrei?

Și văzându-mă că șovăiesc, adaogă distrat ca un poet sentimental:

— Să ne vedem mai rar și — dacă se poate — de loc!!

ANGHEL DEMETRIESCU și BALONUL LUI SCARLAT.

Anghel Demetriescu... profesorul meu de Istorie din cursul inferior dela Colegiul Sf. Sava! Așa semna... Ca diriginte, pe biletele de scuză ale absenților, punea următoarea viză, cu scrisul clar și mărunt, care contrasta cu ființa lui chipeșe: Vidi, Ang. Demetriescu.

Intre ei, băieții îi ziceau pur și simplu „Anghel”. Era înalt, robust, spătos, prea spătos — poate — pentru picioarele pe care pantalonii de modă strâmtă de pe atunci le făceau să pară cam subțiri... Pe umerii săi voinici, purta cu eleganță un cap masiv, mult asemănător cu al lui Heliade Rădulescu. Un baston de trestie de mare, cu cap de argint, cam scurt pentru înălțimea lui puțin obișnuită, era ținut cu eleganță între degetele-i de fildeș și adus uneori în clasă, unde profesorul îi făcea totdeauna, pe catedră un loc potrivit, ca să poată sta întreaga oră sub văzul copiilor sburdalnici.

Totdeauna în haine curate, de păreau mereu noui, Anghel Demetriescu se impunea clasei, nu numai prin știință, ori prin căutătura mândră a ochilor lui de cicoare, ci și prin eleganța îmbrăcăminții sale. Vara, în haine deschise, cu pălărie de paie; iarna, în costum do ștofă englezească, schimbând mereu cravatele dela gât și având un gust fără seamăn în alegerea colorilor și a desenurilor, pe care — elevii mai mari și cu dare de mână — dornici de a-l imita, zadarnic băteau magazinele de specialitate...

Estet până în vârful degetelor... Nimic nu-l supăra mai rău, ca dezordinea și incultura. Avea darul să-și exprime nemulțumirea și disprețul ca un ce pornit din colțul buzelor, trecând prin fulgerele ochilor și oprindu-se în vârful arătătorului dela mâna dreaptă cu atâta putere de sugestie, că nu era inimă de elev să nu încremenească de frică. Iar intonația glasului lui încet dar aspru, da ocării, apăsând pe fiecare cuvânt, o nuanță de exotism, pe care o port în urechi și-acum:

— Ei... acolo... Cocostârcul ăla din fundul clasei. Ieși în picioare, nesimțitorule!

Iar pocirea cuvintelor îl scotea din orice răbdare:

— Inamic? Ce e aia „inamic”, mahalagiule?... Inimic, incultule!

Sau:

— Cum? Ce-ai zis? Statuie? La Tirchilești... „statuie!” . Nu aici, într’o instituție de cultură, mitocane? Aici zicem Statuă...

Bine înțeles, toate acestea, după ce în lecțiile anterioare stăruise destul asupra felului de a întrebuința și pronunța aceste numiri.

Dela „Anghel” păstrez — și cred că toți foștii lui elevi au păstrat — bunul obiceiu de-a zice și azi inimic, statuă, — precum și de a rosti Michel Angelo, Don Chihote dela Mancea (Don Quijotte dela Mancha) și alte multe nume proprii străine, precum și cuvinte obișnuite românești în reala lor pronunțare.

Gândesc că tot e mai bine așa, cu puțină exagerare, să cioplești oamenii și limba, decât să ajungi în halul delegatului primăriei unui mare oraș al nostru, care delegat, se vede cât de colo că n’a fost elevul lui Anghel, căci a pus între altele, unei străzi, numele de „Alecu” Odobescu și acest nume dăinuește și astăzi... O intimitate care îți sgârâie și ochii, și urechile și mintea.

Dar fondul sufetesc al lui Anghel Demetriescu era bunătatea înnăscută. L-am înțeles mai târziu, când l-am cunoscut de aproape și când am fost nespus de surprins, să mai descoper în el, pe lângă talent, și o modestie neprefăcută, unită cu o timiditate adesea ori surprinzătoare, față de vasta lui cultură, agonisită cu trudă, în țară și în școlile superioare ale apusului.

Numai așa se explică pentru ce, — cu toate legăturile lui de prietenie și cu toată colaborarea lui rodnică la cele mai reputate reviste, numele lui Anghel Demetriescu e rostit azi cu evlavie doar într’un cerc restrâns de intelectuali autentici.

Felul severității lui, ca profesor, era departe de a ne speria pe noi, copiii. Il respectam, îl iubeam și — ciudat lucru — ne sileam din răsputeri să fim și noi ca el.

Ce frumos se enerva, când, câte un prostuț, ieșind la lecție, încerca să se scuze:

— Domnule Anghel, iertați-mă, n’am învățat...

— Domnule Anghel? Care Anghel ? Eu sunt „Domnul Profesor!” Marș la loc!! Nemernicule!

Și-i punea notă rea.

Și acest emerit profesor, ale cărui explicații bogate în fond și atrăgătoare în formă, depășeau puterea de pricepere a vârstei noastre fragede, Anghel Demetriescu, victimă a unor legi școlare insuficiente, a predat Istoria doar la cursul inferior dela Colegiul Sf. Sava, fiindcă aceea era catedra la care concurase.

Multe cunoștințe ce am cules, mai târziu, în specialitatea Istoriei, au avut, pentru mine, ca far de lumină și orientare, notițele luate și păstrate cu sfințenie dela explicațiile lui Anghel Demetriescu...

Caietul din clasa III-a cuprinzând „Renașterea”, dictată de Anghel, îl țin și azi, în sertarul meu cu documente dragi.

Iată pentru ce teama de Anghel nu putea să aibă la baza ei decât respectul și admirația.

Era singurul profesor pe care băieții îl așteptau la oră, punând doi paznici: unul la poartă, celalt la ușa clasei, pentru ca — fiind vestită la timp — clasa să-și primească profesorul, așa cum îi era lui drag, într’o tăcere de templu.

Dacă lucrurile se petreceau în felul acesta, eram siguri de note bune în ziua aceea. Anghel avea în program, orele lui, numai după prânz, între două și patru.

Venea de obiceiu târziu și uneori lipsea. Când intrau „pristavii”, alergând și strigând „Anghel, Anghel!” încremeneam toți.

Intr’o zi, am trecut printr’o mare spaimă. Eram în clasa întâia. Se apropiau examenele și luna Mai îmbina în sufletul nostru grija zilelor de Iunie, cu ispitele târgului Moșilor, care pe atunci, pe vremea tramvaielor cu cai și cu imperială, se arăta plină de atracții pentru copii.

Cea mai răspândită jucărie de bâlciu pe atunci, era balonașul cu muzică. Suflai în lemnul vopsit în roșu al unei muzicuțe. Balonul lua proporții și, când ajungea la punct, scoteai fluierașul din gură și aparatul începea să miaune singur.

Ori într’o după amiază de Mai, pristavul dezertase dela post și noi ne am pomenit deodată, pe neașteptate, cu Anghel în clasă.

Gălăgie, dezordine...

Fruntea lată a profesorului se umplu deodată de crețuri mărunte și paralele, încruntându-se.

Vecinul meu de bancă — să-i zic lonescu Scarlat — tocmai umflase un balonaș cu muzicuță și fiind surprins n’avusese timp să-l mai desumfle. De abia izbutise să-l scoată din gură, fără să se observe, și să 1 ție astupat cu degetul cel mare dela mâna dreaptă, ca să nu se întâmple vreo catastrofă.

Eu mă uitam cu coada ochiului la gumelasticul roșu și aproape transparent, bine întins, strălucind și sburdând a sbor, în mâna disperatului meu coleg, pe care-l aștepta de-acum în colo aproape un ceas de calvar...

Pe atunci profesorii purtau catalogul la ei. Anghel îl ținea în buzunarul dela piept: un carnet mic, elegant, de piele, adăpostind la un loc, camaraderește, „treiurile” și „zeciurile” noastre...

Cu un gest grăbit, care ascundea în el și oarecare nervozitate, Anghel deschise carnetul și începu să-i întoarcă filele, urmărind cu creionul bine ascuțit, pagină cu pagină, din care avea să aleagă — spre a fi ascultați — doi elevi, căci ațâți scotea el la lecție.

Ochii mei alunecau când spre catedră, când spre jucăria umflată a lui lonescu Scarlat, care încremenise!

Clasa tăcea cu sfințenie și glasul sever al profesorului se auzi, chemând cu intonația lui caracteristică:

— Iliescu Pauli...

După care urmă o mică pauză. Mă uitai îngrozit spre vecin. După Iliescu Paul, venea la rând, imediat lonescu Scarlat...

— Și lonescu Scarlat, adăogă vocea cam supărată a profesorului..

Iliescu se și înființase în fața catedrei și își aștepta partenerul.

Scarlat, la început nemișcat în bancă, își veni în fire și dete să-mi întindă muzicuța cu bășică, însoțind gestul cu semne de îndemn disperat care mă instruiau și cam în ce fel ar trebui să apuc jucăria, ca ea să nu ne trădeze.

Eu însă îmi însușisem în suflet toată situația lui și-l vedeam pierdut, fără speranță de scăpare. In gândul meu, n’aș putea să precizez ce se petrecea; dar cred că la baza judecății ce-mi făceam atunci — la unsprezece ani — și în iuțeala clipelor „teribile”, se va fi închegat cam următoarea logică:

— Adică, de ce să ne compromitem doi de prisos și nu unul singur, când pe el îl și văzuseră vecinii cu balonașul în mână și tot aveau să-l spue...

Cu un gest energic, începui deci să resping mâna care mă îmbia de zor la complicitate...

— lonescu Scarlat!! se auzi, tunând de astă dată, glasul profesorului.

Și toată clasa întoarse ochii spre Scarlat, de pe fruntea căruia alunecau în jos, peste ochi și nas, broboane de nădușeală.

Instinctiv, Scarlat se ridică în picioare și convins că nu mai e chip să scape, dete drumul „drăciei” dela Moși, care odată ajunsă pe podea, începu să joace un fel de fox-trot, miorlăind cât cinci pisici speriate la un loc:

— Miau, miau... miaau!!

Urmă un moment de stupoare, care trecu repede, căci fața profesorului începuse să se însenineze.

Zâmbi. Apoi râse de-a-binelea.

Atât i-a trebuit clasei, pentru ca zeci de hohote argintii să izbucnească din zeci de piepturi nevinovate.

Scarlat ieșise la lecție, roșu ca un măr domnesc.

Clasa se liniști.

Anghel se încruntă puțin și zise numai atât:

— Ce sunt prostiile astea?...

Apoi, urmă ascultarea, ca și cum nimic nu s’ar fi întâmplat.

SCIPIONE AFRICANUL

De rândul acesta, mă văd silit să nu-i spui numele și să trec sub tăcere chiar și școala unde a fost profesor, de același obiect ca și Anghel Demetriescu: Istoria.

Dar Doamne, câtă depărtare dela el până la Anghel! Prestanța învățatului bizuit pe studii temeinice, culese din universitățile germane și îmbinate cu un organism fericit înzestrat, care-ți impunea nu numai prin știință, dar și prin talent, se schimba deodată — la celalt — într’o demagogie superb ascunsă sub o jachetă comodă, pe care anonimul profesor de istorie, — ales din când în când reprezentant al națiunii, — și-o plimba pe corpul durduliu — cu o fudulie foarte... democratică — între parlament și școală.

Explicațiile lui deveneau adeseori adevărate discursuri parlamentare. Digresiunile luau locul adevărului istoric, aluziile politice târau pe pedagog într’o arenă care convenea mult elevilor, în acele vremuri când teatrele erau scumpe, iar cinematografele nu se născuseră încă. Era o plăcere să te lași dus de farmecul vorbei lui atrăgătoare și răgușite, să ți se pară — așa ca într’un basm — că trecutul se scaldă cu prezentul în aceeași apă turbure, în care mai mai să vezi cum se ia la întrecere marele Napoleon cu cine știe ce șef politic român din vreun partid, firește, opus aceluia în care este înscris profesorul.

Opozantul rămânea totdeauna umilit, rușinat și mofluz, în fața lui Napoleon, a lui Xerxe sau a lui Cezar...

Iar dacă — dimpotrivă — era vorba de vreun partizan de-al său, cu câtă greutate se mențineau sărmanii mari generali pe înălțimile unde tot el îi ridicase...

Ora se scurgea pe nesimțite, iar băieții plecau adânc mâhniți că nu trăiește Caiu Grachu să vază ce emul strașnic ar avea el în oratorul parlamentar Mateescu din partidul domnului profesor. Numele proprii rămâneau — bineînțeles — anonime, dar personagiile erau descrise atât de transparent, încât unii școlari, deprinși să citească regulat gazetele și să meargă la întruniri politice, le ghiceau și le reconstituiau în gând, în carne și în oase.

Știința rămânând pe planul al doilea, profesorul uita adesea să se menție pe linia continuității. Explicând săptămâni de-a-rândul fără să asculte, era firesc ca dascălul să uite uneori la ce anume capitol se oprise în lecția anterioară, iar băieții se vedeau siliți din când în când să ia cunoștință de două ori de același lucru învechit și explicat din nou cu o altă ploaie de vorbe goale; ca de-o prospătură...

In fața clasei a șasea, vorbise profesorul într’un rând, despre Scipione Africanul, ale cărui fapte izbutise să le cuprindă pe toate într’o singură prelegere de un ceas și mai bine. Și-și încheie lecția cu moartea viteazului general roman, vorbind cu mult patos despre ingratitudinea cu care fuseseră răsplătite serviciile aduse de Scipione patriei.

In ora următoare, se întâmplă că același Scipione fu iarăși pus pe tapet.

Din nou compătimire, din nou indignare. Aceleași aluziuni transparente la aceiași contemporani...

Și-atunci, un elev mare din fund, unde se cuibărise ceata repetenților clasei, „veteranii”, cum le ziceau băieții, se ridică și făcu o observație a cărei cutezanță clasa și-a explicat-o în urmă prin bănuiala că îndrăsnețul ar fi băiatul vreunui agent politic din partidul advers domnului profesor.

Iată obiecțiunea elevului, rostită nu fără un ușor tremurat în glas: — Domnule profesor... îmi dați voie... dar Scipione Africanul a mai murit și în lecția trecută.

Urmă o tăcere scurtă, dar destul de supărătoare. Băieții își pironiseră ochii pe profesor, care se oprise deodată în fața băncei întâia; căci el își făcea lecțiile plimbându-se și nu sta pe loc decât numai în clipele când avea de pus un accent mai energic pe cine știe ce fapt important.

Nimeni nu prevedea ce are să se întâmple. Toți așteptam cu inima strânsă, presimțind un desnodământ catastrofal.

Dar d-l Deputat nu-și pierdu de loc cumpătul. Zâmbi cu milă și —din locul unde înțepenise — făcu de departe spre elev, cu mâna, un gest asigurător, care-l poftea să stea jos și să fie liniștit, că pe dumnealui nu l-a turburat de loc obiecțiunea. Apoi îi zise din depărtare:

— E, he! dumneata să fii sănătos, amice că răposatul din lecția trecută a fost cu totul alt Scipione! Ăsta e frate-său, băiete! Și te rog ca altădată să nu ne mai întrerupi, cu prostii, de florile mărului! Auzi?...

ȚIGARA LUI TRAIAN

Și dacă o fi ca întâmplarea de mai jos să placă celor ce vor citi-o, lauda nu va fi a mea, ci a celui ce mi-a amintit-o, ridicând paharul pentru mine la un banchet dat acum câțiva ani de prietenii mei ploeșteni pentru nu mai știu ce distincție oficială mi se acordase.

Era un fost elev al meu, azi cunoscut și ales exponent al baroului prahovean.

Mărturisesc că eu o uitasem cu desăvârșire. El, cu talentul lui, mi-a redeșteptat-o în minte și în suflet:

Era în prima jumătate a carierei mele de profesor. Din colegul meu, profesor de istorie, lancu Niculescu-Dacian — deși mai vârstnic decât mine — izbutisem să-mi fac un prieten apropiat, afectuos și deschis, ca un egal. Parcă ne cunoscusem de când lumea...

Ne-am zis pe nume și ne-am tutuit dela început.

De altfel era și greu să nu-l iubească cineva pe Dacian: Un caz rar de alcătuire, exclusiv omenească, unde nu omul îmbrăca sufletul, ci sufletul învăluia în haina lui eterică pe om. De aceea, Dacian n’avea ascunzișuri. Și de ar fi vrut să le aibă, l-ar, fi trădat sufletul. Vorba, nervii, gesturile acestui ardelean de esență superioară erau — la necaz, ca și la bucurii — explozii de dinamism generos, care ți-l făceau drag ca pe un copil nevinovat, lipsit de orice răutate. Căci dacă încerca să fie rău — sau mai bine zis nervos — și începea să te ocărască, se speria el mai întâi, și după o scurtă încruntare, izbucnea singur în râs.

Apoi rămânea mult timp închis în el cu teama să nu-și fi făcut cumva dușmani.

Intr’o publicație cu conținut patriotic, combătuse — cu multă documentație istorică — pe Bulgari. De atunci, nu mai vedea înaintea ochilor decât priviri răzbunătoare bulgărești. Și nu mai cuteza să iasă în orele libere, sau sărbătoarea, la plimbare, pe bulevardul orașului, decât însoțit de prieteni și mai ales de mine.

Nu știu de unde prinsese în inima lui credința că eu l-ași apăra cu mai multă eficacitate împotriva dușmanilor săi eventuali.

Din când în când se oprea brusc și-mi arăta, spre trotoarul celalt câte un trecător singuratic, îmbrăcat suspect. Mai ales dacă avea pantaloni largi:

— L-ai văzut?... Mizerabilul ne urmărește... Stai puțin pe loc, să-l lăsăm să ne-o ia înainte.

Și bietul om își vedea în liniște de drum Dar dacă, din întâmplare întorcea capul, era grozăvenie: Prietenul meu se schimba la față, începea să gâfâie ca după o alergătură și încremenea.

— L-ai văzut? Ne spionează.., Azi noapte am visat figura asta... Haidem înapoi. Mai repede.

Și de abea puteam să mă țiu după el în drumul către casă.

Iar odaia lui „cu chirie” aproape lipsită de mobile, era numai cărți închise și deschise, împrăștiate pe pat, sub pat, pe scaune, pe scânduri, pretutindeni.

Numai la Hașdeu am văzut minunea asta, pe vremea când îi colaboram la Revista Nouă și mă duceam uneori la el acasă, la Arhivele Statului.

Dacian era, fără îndoială, un intelectual pur. Așa de pur, încât însurătoarea i se părea un dezastru, care i-ar fi stricat tot rostul cărților...

In orele de lecție, explicațiile lui erau tumulturi pornite din adâncuri și smulse de acolo cu adevărate jertfe, care-l consumau văzând cu ochii. Când ieșia, mai ales din clasele dela cursul superior, ne speria chipul lui transfigurat. Venea în cancelarie, plin de sudoare chiar și iarna, trântindu-se într’un colț pe un scaun, de abia suflând. Ecourile entuziasmului desfășurat în fața clasei, făceau să vibreze încă, de emoție, ființa lui idealistă.

Atunci mă apropiam de el cu o glumă și-l făceam să râză, să uite. Și stăm de vorbă amândoi, până la timpul când ne luam cataloagele și eu îl întovărășam pe săli spre clasa care-l aștepta cu drag.

Intr’o zi, avea de explicat la clasa a cincea despre Traian. Chipul frumos, impunător și spânatec al marelui împărat roman, sta mândru zugrăvit cu tuș pe un carton prins în peretele din apropierea uneia din băncile din față.

Ce gând drăcesc i-a venit în ziua aceea unui băiat din vecinătatea portretului?

Să-l facă pe învingătorul lui Decebal să... fumeze.

Zis și făcut: A cumpărat țigări, precum și un tub de cauciuc lung și subțire. A găurit cartonul în dreptul gurii feminine a lui Traian, a introdus acolo unul din capetele tubului, iar la celălalt capăt și-a rezervat bucuria infernală să trimeată, la timpul oportun, din bancă, fumul care avea să iasă prin gura împăratului.

In ziua aceea, profesorul — renunțând la ascultare — se gândi să consacre întreaga oră viteazului împărat, „căruia îi datorăm cu toții existența noastră ca popor de origină romană, la gurile Dunării”.

— „Dormea puțin, mânca mai cumpătat decât bea, umbla mult pe jos, îi plăcea vânătoarea, dar mai ales...”

— Tutunul! se auzi un glas prozaic și răutăcios din fund, profitând de pauza pe care un strănut intempestiv i-o impusese entuziastului pedagog, întârziind vorba războiul, care trebuia să urmeze firesc și înlocuind-o cu aceea care atrase privirile întregei clase spre portretul lui Traian.

Instinctiv, Dacian își îndreptă și el ochii în partea aceea.

Și ce văzu, îl amuți și-l încremeni ca pe o stană de piatră: nemuritor și rece, portretul lui Traian din perete, arunca fumuri pe îndelete dintr’o țigară cărămizie, îndrăsneață, provocătoare...

Cu obrajii în flăcări de mânie, profesorul părăsi clasa trântind ușa.

Ce-a urmat, se poate lesne închipui: scandal, director, comentarii peste comentarii în cancelarie... Dirigintele clasei fu delegat cu ancheta.

Și ancheta descoperi ușor pe vinovat. Era unul din băieții buni ai clasei, ajuns și el mai târziu eminent membru al baroului din Ploești. S’a denunțat singur și a rugat plângând pe diriginte să stăruiască pentru iertarea lui. Se vedea bine că-l roade remușcarea.

Făcuse un act necugetat, explicabil numai prin sburdălnicia și neprevederile vârstei.

Pe vremea aceea, copiii noștri știau să aibă păreri de rău și nu se sfiau să ceară părinților și profesorilor iertare că au greșit.

In conferință, câțiva profesori, în frunte cu unul mic, rău și umflat, reprezentând de minune „prostia imobilă” a lui Eminescu, cereau maximul pedepsei: Eliminarea pentru totdeauna din școală. Drumul sigur către aventură și derbedeism...

Dirigintele luând cuvântul cel din urmă, făcu un apel prietenesc la sufletul cald și superior al lui Niculescu-Dacian:

— lancule dragă, tu ești singurul în drept să dictezi pedeapsa. Iar noi — firește — vom subscrie, tot ce vei pretinde. Totuși simt nevoia să fac un apel călduros la generozitatea ta neîntrecută: Fii indulgent cu copilul, mai ales că s’a pocăit. Asta înseamnează mult. Gluma nu te-a țintit pe tine. Ea a fost făcută pentru hazul clasei. Și — apoi — de ce n’am recunoaște? — a fost și reușită. Ingeniozitatea ei merită circumstanțe atenuante...

Atunci, lancu se ridică dela locul lui și cu o înfățișare de furie prefăcută, ridică pumnul, îl trânti ardelenește pe masă și strigă la noi, jumătate necăjit, jumătate râzând:

— Bată-l Sfântu de măgar. Și eu zic că a fost deștept. Fuma Traian ca un șarpe, că zău — mi-a venit să râz... Il iert de tot domnilor! Nimic să nu-i faceți. Lăsați-l pe mâna mea. Mă răfuesc eu cu el...

Am sărit de pe scaun, m’am dus la prietenul meu leal Dacian și l-am sărutat cu emoție pentru înălțimea la care știuse să ridice neînsemnata ispravă a unui copil.

Dirigintele, care anchetase cazul, se întâmplase să fiu tocmai eu.

ELE — AMINTIRI DIN CLASA A TREIA DELA COLEGIUL SF. SAVA

Lui Titi Karacaș

Intâmplarea a făcut ca în ziua de 1 Septemvrie, anul acesta, să străbat fără grabă strada Berthelot pe la poarta Colegiului Sf. Sava. Doi olteni cu struguri se instalaseră acolo fără prea mulți sorți de desfacere a mărfii. Anul acesta școlile și-au amânat deschiderea; dar cei doi olteni n’au avut de unde s’o știe.

Poate că la „safteaua” dela 1 Octomvrie strugurii lor vor fi mai copți și mai îmbietori așa cum mi-au rămas în minte din Septemvriile de altădată. Fiindcă, neîntrerupt, dela clasa întâia și până la bacalaureat, am fost și eu școlar al colegiului Sf. Sava — pe atunci liceu — și păstrez viu în inimă fiecare întâiu Septemvrie, cu fiorii lui de urcuș pe trepte necunoscute, bogate în profesori și cărți noui, în planuri și năzuinți de tot felul, în veselie și îngrijorare și în iluzii îmbinate cu temeri de desamăgiri.

Bogate totdeodată și în olteni înșiruiți la poartă lângă coșurile lor încărcate cu struguri ispititori, cu bobul străveziu ca paharul, lângă ciorchini uriași de razachie cât pruna, stăpânind avântul celor rari și roșcați ca un apus frumos dar trist de toamnă, ca toamna ce-și vestea însă-și apropierea prin dimineți reci sub raze de aur de nu mai știai dincotro pornește înăsprirea: din coșul cu boabe răcoritoare, ținute, parcă la ghiață, sau din grijile începutului de nou an școlar...

Intâi Septemvrie din clasa a treia!

Director era Zamfir Herăscu, un matematecian bătrâior dar sprinten, purtând cioc. Ciudat lucru că băieții, care ca de obiceiu porecleau, nu i-au zis niciodată pe alt nume decât „Herescu”. Copiii sunt minunați fizionomiști și niște destoinici inspectori generali ai profesorilor. Vai de profesorul care nu ține socoteală de aceste două competențe ale minorilor din bănci.

Simțeam noi — firește — că sub nervii neastâmpărați și vorba repezită a lui Herescu se ascunde un suflet superior. Ani de zile, cât ne-a fost director, n’a intrat măcar odată în clasa noastră să ne anunțe vreo veste rea, ci totdeauna ceva bun. Și, pentru noi, ceva bun însemna de obiceiu libertatea...

— Băieți, plecați în liniște și să veniți în dimineața de 9 Septemvrie la ora opt, cu toc, cerneală, cărți, caiete, toate în regulă. Până atunci, noi ascultăm corigenții, facem cataloagele. Avem destul de lucru.

Atât.

M’am strecurat prin învălmășag: am luat de braț pe colegul meu de clasă și de bancă Titi K..., pe acest frate nedesmințit de zile bune și rele și i-am propus să luăm câte o... „cremă” la cofetăria lui Lambru Paltator din Calea Victoriei, cam alături de biserica Zlătari și de Palatul Poștelor care pe atunci nu era construit.

Aveam însă câteva cărți în mână. Le luasem — nu fiindcă ne trebuia — dar ele erau podoaba noastră școlărească și ne simțeam fuduli să ne vază lumea mergând pe stradă, la 1 Septemvrie, cu cărți de clasa a treia la subțioară. Eram doar oameni în toată firea acum...

Ne-am învoit deci să trecem mai întâi pe la Titi pe acasă, în Știrbei Vodă — aproape de liceu — și apoi să ne îndreptăm spre cofetărie.

In ziua aceea eram bogați și fericiți: aveam fiecare câte o băncuță în buzunar și o cremă, la Paltator, costa numai douăzeci și cinci de bani. Scump dar făcea... Păcat că soiul acesta de prăjituri a pierit din galantarul cofetăriilor. Era o ispită fără seamăn pentru copii; pentru că era mare... și multă. Inchipuiți-vă o bază de pesmet triunghiulară — tare ca fierul — din care se înălța spre tavan un turn alb de albuș de ou bătut cu zahăr, turn înalt cât Colțea și ușor ca fulgul, având forma de jumătate de felie de pepene, îmbrăcătă pe spinare cu o pojghiță cafenie semănând la coloare a piele de pantof de vară. Era o fericire să ataci turla asta dela vârf și să te saturi mâncând din ea până s’ajungi la temelie, cu care — ce e drept — aveai la urmă nițel de furcă, ea fiind formată dintr’o pastă extrem de dură. Bună însă și asta. La „nemurire” de bună, cum ne dam noi unanim pe atunci cu părerea...

...Și am ieșit din curte dela Titi cu mâinile goale, liberi, fericiți, stăpâni pe câte o băncuță și pe opt zile de vacanță prelungită în cea mai fermecătoare lună a toamnei.

Dar, în drum, spre cofetărie, ce-i veni în gând lui Titi?

— Tot suntem în Știrbei-Vodă. Hai să facem un ocol pe la Cuibul cu Barză, să vedem dacă nu cumva Ele sunt prin curte sau la geam și ce fac...

„Ele” erau două surori, fiice ale unui doctor din apropiere. Ceva mai mici ca noi, învățau într’o școală secundară — nu departe de Sf. Sava — și în drumul lor spre pension se întâlneau din când în când cu noi, fără să știm nimic unii de alții și ne făceam roșii ca panglicuțele din vârful coziilor unse și bine împletite, ce le atârnau pe spate.

Familia mea locuia pe Calea Plevnei, în apropiere de Știrbei-Vodă, iar eu mă abăteam pe la casa lui Titi ca să-l iau la școală și astfel aproape zilnic ne vedeam cu ele.

Ciocnirea aceasta dintre două grupe de liceeni de ambele sexe, schița adesea pe fețele câtor și patru vălurele stacojii însoțite de zâmbete ușoare.

Pe fete le întovărășa neîncetat guvernanta. Erau bogate și se îmbrăcau cu gust. Din contrastul a două colori alese cu gingășie și parcă — așa — la întâmplare, răsăreau tonuri primăvăratice care-ți încălzeau dintr’o dată privirea și sufletul. Uniformele nu erau pe atunci impuse în nicio școală prin regulament. Curajul și îndrăsneala erau în schimb mult reduse în pornirile sentimentale ale copiilor din generația mea. Nu odată Titi, a cărui sfiiciune sta în raport direct cu forța lui musculară de pui de atlet, văzând că soarta ne silește — prin cine știe ce coincidență de întâlnire — să mergem în urma lor, îmi propunea — și eu nu protestam s’o luăm pe altă stradă, la stânga sau la dreapta, așa cum dicta el.

— Pentru-ce? îl întrebam.

— Ca să nu creadă că le dăm importanță, îmi explica prietenul meu pe un ton de diplomat cu experiență, de cuvântul căruia ar fi atârnat soarta cine știe cărui popor.

Iar eu îi dam dreptate și m’aș fi sinucis să aflu că ele ar putea crede că niște oameni întregi ca noi ar putea să le dea importanță.

Nu erau frumoase, dar aveau o ținută sveltă și niște ochi vioi plini de înțelesuri. Una din ele mai ales, și anume cea mai slabă, sta parcă pornită pe o ironie permanentă că — de-ai fi greșit ceva, cumva, cândva — ai fi preferat să te spânzuri decât să pici în leasa râsului ei sarcastic.

De aceea, avea dreptatea Titi: „Să ne păstrăm demnitatea la înălțime”. In ziua când se vor asigura că le „dăm importanță”, suntem pierduți.

Dacă erau singure, am fi fost poate mai îndrăsneți. Dar privirile sfidătoare ale guvernantei ne încremeneau. Și ne mai era teamă și de tatăl fetelor, doctorul, om în vârstă cu cioc și cu.... un baston gros cu mâner de argint în formă de măciucă.

Aparențele ni-l arătau ca pe un bărbat bun, chibzuit, cu judecată. Dar noi nu uitam zicătoarea că aparența poate uneori să înșele și că... paza bună păzește primejdia rea.

Pentru toate aceste motive și pentru felul de a înțelege lucrurile la vârsta noastră de atunci, ele au stat mereu la distanță de noi, iar în noi a stăruit neîncetat lupta pentru respectarea principiului de a nu le face să crează că le dăm vre o importanță...

Cofetăria Lambru Paltator, deși mică, era un mare centru de atracție pentru școlarii cu oarecare lei în buzunar.

Când am intrat, n’am găsit niciun mușteriu. Cele trei mese rotunde, de marmoră albă, erau goale și — probabil — în așteptarea clienților.

Cu glas încet, dar grav, Titi dete comanda:

— Două creme cu apă rece și ...limpede!...

Căci s’ar fi putut să ni se dea și apă caldă și turbure, așa cum o aducea sacagiul de-a-dreptul din Dâmbovița, fără să mai fie trecută prin filtrul de piatră, nelipsit din nicio pivniță simandicoasă.

Și două creme sosiră mândre și înalte, pe o tavă nichelată.

Fericiți, cu mișcări aproape la unison, ca sub ordinele unui comandant nevăzut, scurtaserăm cu lingurița piscurile celor două creme, când deodată, ca un trăsnet, se iviră fulgerător pe pragul prăvăliei ...ele!

Instinctiv, mi-aruncai ochii spre Titi: Bătea în stacojiu închis; iar pleoapele i se bleojdiseră ca la un vițel de lapte când suge.

N’am scos o vorbă. Dar nici ele.

Peste câteva clipe numai, le-am auzit șoptind în taină câte și trele și hihotind pe înfundate.

Eram cu spatele, dar le zăream printr’o oglindă cu ramă de nuc învechită.

Atunci mi-aduc aminte că i-am zis lui Titi:

— Fă-te că-mi spui ceva, ca să nu creadă că le dăm importanță...

Se vede că sfatul meu l’a silit la unele sforțări de imaginație, că-l văzui cu spaimă făcând mișcări ciudate din gât, ca un curcan, când vrea să bolborosească.

Era să se înnece. Noroc că și-a înghițit cu bine albușul și a început să respire.

Necuratul însă ne pândea din umbră pe amândoi.

Nu-mi dau seama cu ce iuțeală izbutiserăm să absorbim întreaga cremă, cu pojghița ei cafenie cu tot. Atâta știu că — într’un gest uniform de frați siamezi — ne-am trezit, amândoi în același timp, cu același fel de linguriță lată în vârf ca pentru înghețată, apăsând din răsputeri pe suprafața încăpățânată și nemiloasă a bazei, cu gând s’o putem sfărâma.

Dar baza, tare ca un crucișetor blindat, ne ținea piept cu dârzenie.

Deodată, ca prin farmec, două explozii grozave, făcură să ni se pară că întreaga cofetărie s’a prăbușit peste noi.

Ce se întâmplase?

Tot apăsând, prăjitura s’a dat bătută și ca să se răzbune pe noi, cele două jumătăți ne-au sărit drept în poală, în același timp și în același ritm, iar Titi și cu mine, printr’un gest simultan și instinctiv, le-am prins în mâini, le-am cules de pe genunchii plini de frimituri și le-am pus la un loc în farfurioarele respective.

Nu mai vedeam înaintea ochilor. Eram amețit. Nici nu m’am mai uitat la Titi. Am cerut plata ca să plecăm mai iute.

Atâta mi-aduc aminte că dela masa vecină scăpărau ușoare pufniri de sub înfundătura batistelor care în zadar luptau să le stăpânească gura.

Trecând prin dreptul lor, am zărit cu coada ochilor obrajii guvernantei congestionați ca două felii de șuncă trecută din fiert.

Ajunși pe trotoar eu am vrut s’o iau la dreapta. Dar Titi tremurând, mă trase de mână spre stânga și mă luă repede în par tea opusă:

— Hai pe aici, mă, că iar ne întâlnim cu ele și nu vreau să crează că le dăm ...importanță. Nu înțelegi?

ÎNTRE MELOMANI... — ADELINA PATTI și GALERIA —

In copilăria mea, Teatrul Național, căruia lumea îi mai zicea pe atunci și Teatrul Mare, era tot așa de căutat de public, ca și acum. Adică nu întocmai ca și acum când mulțimea are bani să cumpere orice bilet de intrare, dar n’are pregătire să discearnă orice se joacă, ci cu oarecare deosebire de trecut, când mulți spectatori pricepuți dar săraci nu aveau dreptul să guste din feeria sălii de spectacol și din arta de pe scenă, din lipsă de . . . fonduri.

Numai Dumnezeu știe în cât timp și cu câte jertfe și mortificații liceenii din cursul superior și studenții, ne făceam rost de gologanii necesari ca să putem cumpăra un loc la galerie. Deși e mult de atunci, păstrez totuși vie în minte galeria Teatrului Național, cu scara ei nesfârșită cu tot.

Singura favoare pentru galeriști era că ne bucuram de cinstea unei intrări separate și a unui urcuș pe trepte largi de piatră foarte răcoros, în orice anotimp ne-am fi găsit.

Sus, ea se prezenta sub forma unui amfiteatru de bănci de lemn nevopsite, cu o diferență de nivel atât de apropiată de verticală și înaintând atât de repede spre tavanul Teatrului, încât, dacă aveai nenorocul să găsești ocupate băncile de jos și erai silit să te cocoțezi în cutcurigul de sus de tot, te cuprindea o amețeală dublă: una locală, a repezișurilor băncilor galeriei și cealaltă... suplimentară: aceea a înălțimei la care te găseai față de publicul din sala de jos și mai ales față de scenă, care — de acolo — apărea mică și cochetă, ca o jucărie sau ca un teatru purtativ de al vicleimului.

Intr’o iarnă, afișe mari apărură pe străzi anunțând sosirea în țara noastră a celei mai mari cântărețe italiene, Adelina Patti.

Era angajată să joace peste câteva săptămâni în două sau trei reprezentații de operă. Prețurile, foarte urcate: un loc la galerie costa singur cinci lei, sumă fabuloasă pentru vremea aceea. Numai eu știu ce strategii a trebuit să întrebuințez și ce jertfe să fac pentru ca — după economii chinuitoare — să pot intra în posesia biletului mult dorit.

In seara reprezentației, încă dela ora șase, m’am înființat la teatru, cu pachețelul cu unt și șuncă în buzunarul paltonului, ca să am la nevoie cu ce să-mi potolesc foamea, care la vârsta aceea avea să vie în mod neîndoios să-mi turbure liniștea și tot amorul artei, dacă n’ași fi avut cu ce s’o astâmpăr.

Ușile dela intrarea de jos a galeriei erau încuiate. M’am așezat în primele rânduri ale mulțimii, încă nu prea numeroasă la ceasul acela și cu ochii pironiți pe clanță, plin de nădejde că voiu vedea-o mișcându-se și deschizând odată drumul la raiu, m’am resemnat hotărît să aștept.

Și așteptarea mea n’a fost de lungă durată. In curând ele se deteră la o parte și mulțimea tumultoasă și puternică îmi dete brânci, mă întrecu în putere și iuțeală și — în bună parte — mi-o luă înainte ceea ce nu m’a împiedicat totuși să ocup un loc destul de bun în banca a doua, între o cucoană guralivă și un domn cu ochelari și cu păr aspru și creț.

Din felul pompos, tare și afectat cum își exprima banala nerăbdare de a asculta pe Patti, am dedus că trebue să fie un strașnic meloman și că avea în galeria din seara aceea — presărați prin bănci — mulți confrați amatori de muzică aleasă.

In sfârșit, clopoțelul vesti de pe scenă ridicarea cortinei.

Intreagă galerie, dornică de a vedea cât mai bine acolo, departe și jos, pe marea cântăreață al căreia gâtlej fusese cumpărat de curând pentru după moarte cu un milion de franci de către un englez bogat, își făcu apariția întâmpinată de tunete de aplauze fără de sfârșit.

Apoi tumultul începu să se stingă treptat. Cele din urmă șoapte se potoliră pe nesimțite. O tăcere sfântă își întinse vălul peste toată sala.

Gâtlejul fermecător al privighetoarei intră în funcțiune străbătând cu fiori de emoție nouă toate inimile.

In acele clipe înălțătoare, un fâșiit de pași sfioși, ușori ca de fantomă, suciră câteva capete de spectatori, care începură să și le clatine în semn de mare nemulțumire:

Un client întârziat venea să se intercaleze — tot în picioare, bine’nțeles — la dreapta mea, între mine și cucoană.

Vecinul din stânga — cel cu ochelari — întoarse și el capul și cercetă pe noul venit cât putu mai minuțios, sub posibilitățile destul de neprielnice ale clar-obscurului din sală din momentul acela. La rândul său, cel din dreapta, după ce studiă cazul cu coada ochiului și simți că ancheta domnului din stânga se terminase, făcu la rândul său la fel: câteva secunde de scrutare și de luări de act. Apoi totul reintră în normal.

Vocea Adelinei Patti revărsa valuri de fericire în toate inimile marei mulțimi din seara aceea.

Lăsarea cortinei, ridicarea ei din nou și ropotele de aplauze ce însoțeau fiecare reapariție a marei cântărețe, ne ținu încă în picioare pe toți câteva minute.

Intâia noastră grije — după ce sgomotul încetă — fu să ne reluăm fiecare, cât mai curând, locul pe bancă, să ne odihnim trupurile chinuite de atâta ședere în picioare și să ne îndreptăm gâturile întinse până la maximum ca să nu pierdem nicio mișcare a artistei, acolo, jos, pe scena atât de ingrat și de departe așezată.

Dar... fu peste putință să ne atingem țelul: Prin adăogarea noului venit, șirul de oameni de pe banca noastră deveni un pachet de sardele extrem de apăsate și de îndesate una într’alta.

Atunci interveni următoarea scenă, întregită de următorul dialog între cei doi adversari din stânga și din dreapta mea!

Domnul cu ochelari, pasă-mi-te vechiu observator de fapte de felul acesta, fără să întoarcă de loc capul, privind țintă înainte, se rosti tare, apăsat și foarte cu tâlc:

— A mai venit cineva aici...

Zise și așteptă.

Câteva clipe de tăcere... Apoi, vecinul din dreapta tuși ușor și — în aceeași atitudine de privitor în neant — răspunse vag:

— Ba n’a mai venit nimeni...

Atunci purtătorul de ochelari isbucni într’un gest de indignare adânc satisfăcător pentru toți tovarășii de suferință din apropiere, căci logica răspunsului său era cruntă §i nu mai admitea nicio replică.

El zise numai atât:

— Atunci... ne-am umflat noi!!!...

Scurt, îndesat și profund... exotic.

AMINTIRI DUIOASE

BUNĂTATEA REGELUI FERDINAND

Mi-a fost drag întotdeauna să pot descoperi — și la nevoie chiar ghici — în adâncimile sufletești ale semenilor mei, acea sfântă bunătate pusă de Dumnezeu la granița eternă dintre om și celelalte animale.

Cu atât mai cald mi-a fost entuziasmul, când am găsit-o la Suverani.

Trei împrejurări mi-au întărit de aproape convingerea că Regele Ferdinand ascunde în sufletul Său o bunătate care impune și emoționează.

Pentru întâia oară L’am văzut mai de aproape la Academia Română, prezidând ședința în care Barbu Delavrancea își ținea discursul său de recepție.

Regele Ferdinand avea lângă El pe fiul Său. Amândoi urmăreau cu atenție cuvintele calde și pătrunzătoare ale marelui nostru orator. Delavrancea părea însă puțin agitat în ziua aceea. Deprins să vorbească liber în săli vaste și pline de lume, cătușele protocolare ale înaltei instituții culturale, precum și textul scris pe care era silit să-și ție mereu ochii țintă, îl jenau. Din când în când, ochelarii, cam slabi în arc, alunecându-i de pe nas, cădeau lați pe masa unde își tinea manuscrisul.

Aprins la față ca un rug, oratorul se enerva. In schimb, Regele râdea. Râsul lui deși discret — pe cât putea să și-l stăpânească — trăda o expansiune sufletească înnăscută, un fond de bonomie în sensul favorabil al acestui cuvânt, o simpatie care te făcea să regreți că între Suveran și supuși stau atâtea bariere care adesea îi împiedică să-și pue inimile la unison.

Și l-am mai văzut pentru a doua oară, la palatul din Calea Victoriei, cu un an înainte de a muri. Făceam parte din comisiunea de răspuns la mesaj, a Senatului. Știam cât e de bolnav și mă sileam să-L observ bine în lupta Lui surdă cu dușmanii vieții. I-am admirat eroismul cu lacrămi abia reținute.

Când a venit momentul să răspundă și I s’a înmânat foaia cu discursul, a început să-și pipăe buzunarele cu neliniște. Uitase ochelarii. Porni atunci să râză. Același râs de copil bun și prietenos, lipsit de orice urmă de prefacere. Solemnitatea se desbrăca pe nesimtițe de haina rigidă a formelor fade. Președintele Senatului, Generalul Coandă, îi împrumută ochelarii săi.

Și Regele bolnav își citi răspunsul cu liniște, cu atenție încordată și — firește — cu mult stoicism.

Al treilea fapt mi-a fost povestit de un prieten:

Ferdinand era de curând Prinț Moștenitor și în această calitate, însoțea câte odată pe Regele Carol în inspecțiile Sale prin țară. La un gimnaziu din provincie — dacă nu mă înșel, la Călărași — elevii, ca să se răzbune împotriva profesorului de limba germană pentru neajunsurile ce tot îndurau dela el, se hotărîră să-l facă de rușine în fața Suveranului, răspunzând intenționat greșit la întrebări.

Erau patru elevi la lecție. Regele Carol ceru voie să pue câteva chestiuni. Răspunsurile care de care mai boacăne, cădeau ca plumbul topit pe inima dascălului încremenit pe catedră.

Dar cel mai agitat din toți era Prințul Ferdinand.

Trăgând scaunul cu câțiva centimetri spre spatele augustului examinator, își punea mâna paravan în dreptul gurii și sufla răspunsurile cât mai tare cu putință, ca să fie bine deslușite de urechea băieților, pe care-i credea emoționați.

La un moment dat, cuprins de o vădită neliniște, când auzi că un elev răspunde cu seninătate că vorba calendar e verb, în zelul de a face să se audă ce spune, se aplecă spre clasă cu toată jumătatea de sus a corpului și-și întări glasul peste măsura obișnuită.

Apoi zise răspicat și destul de necăjit de atâta neștiință, însă din fundul aceleiași bunătăți, pe care n’a desmințit-o prin nimic în urmă:

Șubșantiv . . . . . . . . . șub-șan-tiv!!

Pe vremea aceea nu învățase încă bine limba nouei Sale patrii.

Cu diplomația-I neîntrecută, Regele Carol lăsă impresia că n’a observat gestul generos al Urmașului Său.

AMINTIRI DESPRE CARP și TITU MAIORESCU

Un „ospăț” al „Convorbirilor Literare”.

Amintiri despre Titu Maiorescu s’au scris și altădată.

Și se vor mai scrie și în viitor. Dar Românii cu sufletul cald și luminat le vor urmări tot mai de aproape, cu interes tot mai viu, pentru a putea pătrunde cât mai adânc marea înțelepciune a acestei minți desăvârșit echilibrate, care — timp de mai bine de o jumătate de veac — a fost îndreptarul intelectualității noastre autentice, în manifestările ei cele mai alese: literatură, filosofie, oratorie, politică.

Către sfârșitul veacului trecut, ședințele „Convorbirilor Literare” nu se mai țineau ca de obiceiu la Maiorescu acasă. Din grija de a nu l obosi, calaboratorii revistei: D-l S. Mehedinți precum și C. Alimănișteanu, Mișu Săulescu, C. Garoflid și mai ales Ion Bogdan, întruneau pe colegii lor săptămânal — fie care la locuința sa — ca să asculte articolele sau bucățile literare ce aveau să apară în numărul apropiat.

Din când în când se da, la vreun restaurant, și câte un ospăț, unde luau parte mai toți membrii Junimii, aflători în Capitală.

O masă de felul acesta a avut loc la „Bulevard” în seara de 19 Ianuarie 1908.

Am păstrat de atunci următoarea „Poftire” scrisă în versuri glumețe de maestrul în ale hazului și veseliei, Iacob Negruzzi:

POFTIRE

Zece lustri fără unul, nu e glumă, au trecut
De când vesela Junime la lumin’ a apărut.
Și-acum, după ce sburat-a lung al timpurilor șir,
Iată vor să lege iarăși al tradițiilor fir
Junii cari poartă’n spate a lucrărilor povară,
Printr’un prânz gustos și vesel, tocmai ca odinioară.
Deci fu îndemnat să scrie ca’naite o poftire,
Secretarul bătrân astăzi, dar tot june de simțire,
Știre dând la vechi și tineri, ori de unde-ar fi — să plece,
Și la București să vie, în Ghenare nouăsprece,
Când la „Bulevard” în ’nalta și bogata de prânz sală,
Se vor ospăta cu toții pe-a lor însăși cheltuială.
Veniți dar să mai petrecem la un loc sărbătorește
Cât în inimile noastre încă flacăra lucește.

Din partea Convorbirilor Literare
Jacob Negruzzi
I. Bogdan
S. Mehedinți.

Lista de bucate e de asemenea hazliu redactată, probabil, de același autor:

Junimiști vechi și noui — tot o ciorbă

Raci retrograzi

Bou îngrășat pe nouile izlazuri

Fasoleli englezești

Curcanul lui Peneș la frigare

Cronica „Convorbirilor Literare”

cu oțet piper și sare

Pe gheață ... la Bulevard

Pampleziruri

Brânză dregătorească

Fructe din nouă lustri de activitate literară

Cafele aforistice

Drăgășani dela „Borta Rece”

Șampanie, cui și-a adus de acasă.

Maiorescu n’a putut lua parte atunci, fiind bolnav.

După doi ani, la 15 Fevruarie 1910, cu ocazia împlinirii a 70 de ani, s’a dat în cinstea lui, tot la Bulevard, cel din urmă banchet, care a atras cu atât mai mult atenția opiniei publice, cu cât — în anul precedent Maiorescu fusese obiectul unei serii nesfârșite de manifestări de simpatie și de sărbătoriri, atât la București, cât și la Iași, din partea celor două universități, prin exponenții lor cei mai de seamă, precum și din partea tuturor forurilor intelectuale, pentru pensionarea intempestivă și nedreaptă, la care îl expusese un gest nesocotit al oficialității de pe acele vremuri, ceea ce a produs o reacțiune a întregei lumi intelectuale dela noi, fapt ce nu poate să ne mire azi, când ne dăm seama de epoca strălucită a literaturii și oratoriei de atunci.

Intreg anul 1909, cu admirabila lui vâlvă, s’ar putea numi — privit sub acest unghiu — anul dreptății și al satisfacției, pe care contemporanii au știut să le dea lui Titu Maiorescu, împotriva urii și a invidiei pornite din suflete și din colțuri întunecoase, care nu l’au slăbit întreaga vieață.

Dar nu despre aceasta e vorba acum, ci de banchet:

P. P. Carp sta lângă Maiorescu; iar în jurul acestor doi titani ai gândirii și simțirii românești, membrii Junimii în frunte cu C. Meissner.

Nu țiu minte un banchet mai impunător prin valoarea personalităților care-l alcătuiau. Și sunt mâhnit că n’am păstrat din presa de atunci înălțătoarele discursuri ce s’au ținut.

Intâmplarea a făcut totuși să găsesc, însemnate pe două cartonașe, unele puncte luminoase ce-mi notasem pentru mine, din marile cuvântări rostite cu acel prilej.

Le voiu reda cum le-am găsit, cu gândul că ele vor folosi și așa oamenilor înzestrați sufletește, care știu totdeauna ce să reție și să-și asimileze din marile învățăminte.

Cu privire la origina lui Maiorescu, d-l C. Meissner revendică drepturile orașului Iași, unde au luat naștere Convorbirile Literare.

P. Missir urează Junimii ca, din mijlocul tinerilor colaboratori ai revistei — în mare parte prezenți la banchet — să se nască Eminești, Crengi ș. a.; iar d-l Maiorescu să trăiască, să-i vază și să se bucure.

Mișu Săulescu cere să se așeze o piatră comemorativă pe zidul casei unde s’a născut Titu Maiorescu la Craiova.

Aurel Popovici, din partea revistei „România Jună” din Viena, numește pe sărbătorit părinte al culturii românești.

Delavrancea începe cu mărturisirea că — de câte ori ia parte la întrunirile Junimii — nu poate să nu-și zică în gând: „Dar prost mai vorbesc!” Numește pe Maiorescu îndreptătorul limbii române.

Dr. N. Vecerdea aduce salutul Românilor din Brașov. Iși reamintește din vremea când Titu Maiorescu era copil și se juca la Brașov, cu alți copii, de-a soldații. Totdeauna era ales general!

D-l S. Mehedinți vorbește de originile Junimii, ce „se pierd în noaptea vremurilor” și se întreabă cu mândrie dacă e vreo revistă care să întreacă „Convorbirile”. Propune ca, pe piatra comemorativă dela Craiova, să fie scrise cuvintele: „Biruit-a gândul".

Au mai rostit cuvântări Lupu Costache, Doctorul Marinescu, Em. Pangrate, etc.

Cel din urmă a luat cuvântul, P. P. Carp, care — ridicându-se — puse mâna cu prietenie pe umărul lui Maiorescu și privindu-l câteva clipe duios, emoționant de duios, îi zise:

— Maiorescule, eu știu când te-ai născut tu. Eram la Iași, când mi-a sosit știrea că la Craiova s’a născut unul Maiorescu . . . M’am bucurat mult și aș fi vrut s’o pornesc într’acolo, ca să te felicit că ai venit pe lume.

Dar n’am putut s’o fac, din mai multe motive: mai întâi, din cauza depărtării mai ales că nu existau trenuri pe vremea aceea; apoi, fiindcă era o iarnă cumplită cu zăpadă mare. Și, în sfârșit, fiindcă eram prea mic: De abia împlinisem... un an! Apoi, schimbându-și fața și tonul, Conu Petrache își întoarse privirile către comeseni și urmă, cu glasul lui de bătrân sfătos, fermecător de blând:

„Sunt cel mai bătrân dintre Junimiști. Vorbesc deci în numele bătrânilor: Pentru ce l-am urmat pe Maiorescu, mai ales când, după față, el părea a fi de abia la jumătatea vieții?

Maiorescule, te-am urmat, pentrucă întreaga țară e mândră de tine și — orice ai face — nu te vei putea sustrage dela simțul general. Tu însuți poți fi mândru de tine, așa cum suntem toți. Te am mai urmat apoi, pentrucă ești un caracter. Iar pentru limbă, ai fost un adevărat om providențial. Limba noastră era amenințată să fie distrusă de niște pretinși oameni ai științei. Tu — ca psicholog — ți-ai dat seama că dacă știința nu e niciodată mediocră, mediocritățile sunt totdeauna științifice...

Și te-am mai urmat, pentrucă sunt sigur că vei fi mândria generațiilor viitoare!”

N’am să uit niciodată ceața de lacrimi, prin care am privit în clipa aceea pe cei doi mari bătrâni sărutându-se frățește.

TITU MAIORESCU și „GURA LUMII”

Pe la începutul anului 1915, Titu Maiorescu era încă în depline puteri. De altfel, până aproape de ultimele clipe, acest Hercule al cugetării și-a păstrat limpezimea minții. Mai înainte de a se da învins, în fața puterilor ireductibile și fatale ale firii, a ținut parcă să le înfrunte, ca să le poată observa și analiza mai bine în esența lor.

Mă duceam din când în când să-l văd. Fiindcă, după moartea soției sale își vânduse casele din Str. Mercur, locuia acum la nepotul său N. Racotă în Str. Lustrului, acolo unde de curând era înstalat Ministerul Muncii. Era mai slab, dar nu și îmbătrânit. Dimpotrivă, căpătase multă vioiciune în mișcări iar ambilitatea sa înnăscută primise o amplificare instinctivă, pornită parcă dintr’o anumită presimțire, pentru ca intimii lui să-l iubească și să-i simtă în urmă golul și mai mult.

Era pentru mine o adevărată jenă să-l văd cum mă conduce până în vestibul și cum — împotriva tuturor protestelor — stăruia să-mi ajute, ținându-mi paltonul să mă îmbrac. Pildă neasemuită de superioară urbanitate și aleasă creștere, care ar folosi nespus de mult celor care te îmbrâncesc azi ca să ți-o ia înainte, sau duc un deget leneș la pălărie, când tu le faci cinstea să-i saluți cuviincios.

Intr’o dimineață din luna Martie 1915 ne aflam în biroul său, d-l. S. Mehedinți și cu mine. La un moment dat, Maiorescu deschide saltarul mesei, scoate o revistă și ne întreabă dacă știm ceva despre ea, despre conducătorii ei.

Apoi, începe să ne citească rar, cu acea vibrare care îmi reamintea liniștea și seriozitatea orelor de logică și de istoria filosofiei din vremurile bune ale entuziasmului anilor tineri:

„Gura Lumii”.

„Bărbat de stat venerabil. Indeplinește toate condițiile temeinice ale unui respect universal; barbă albă, trecut pedagogic și literar, pensionar. E tare de-o ureche și slab de inimă, slab ca un adolescent. Incercând să astâmpere cea mai turbulentă și mai orientală peninsulă din Europa, și-a câștigat un renume atestat pe medalii de bronz și pe mii de cărți poștale ilustrate, dar a rămas de-atunci cu o groază balcanică atât de violentă încât a trebuit să-și facă geamantanele, să renunțe la toate carierile strălucite, reunite în olimpica-i personalitate, și să plece, să plece repede și definitiv, ca un om surprins în flagrant delict cu politica externă.

Apoi doliu, nenorociri. Sucombarea subită a soției, lichidarea gospodăriei, risipirea unei biblioteci însemnate, vânzarea de-a-valma și pe oricât a resturilor unui cenaclu ilustru. Activitatea fostului profesor de filosofic întru a nimici în câteva ore și sumar, imaginea fizică a trecutului, mărturisesc o pasiune de a se degaja de cele pământești, ideală.

Lumea se aștepta cu tristețe la o deslegare dramatică a acestei situații sufletești, la un act extraordinar, la o conversiune istorică, la ceva în raport cu o intelectualitate dusă într’adevăr la perfecție și de niște dimensiuni excepționale.

Lumea se înșală. Filosoful s’a căsătorit".

Când isprăvi de citit, închise broșura și fără să mai aștepte părerea noastră, cu un surâs amar, începu să ne povestească:

„Nu-mi aduc aminte câți ani sunt de atunci. Eram senator. Intr’o dimineață, primesc vizita mareșalului Filipescu. De și îl cunoșteam de aproape, n’avea obiceiu să vie pe la mine, mai ales la ora aceea. Faptul m’a surprins, dar m’am gândit: Poate Regele Carol I l-a trimis să vadă ce fac, îngrijorat, că trecuse mai bine de o săptămână și întârziasem să mă duc — cum obișnuiam — la Palat. Și nici din convorbirea lui plină de banalități, n’am putut bănui ce vrea. Atât am observat că Mareșalul, vorbind cu mine, părea că mă studiază.

După masă, pe la patru, altă vizită neașteptată: Un senator — mi se pare dela Brăila — dl Pațuris. Și acesta tot așa mi-a făcut impresia că mai mult mă cercetează decât își justifică prezența pentru întâia oară în casa mea.

Seara, mă pomenesc la mine cu Carp:

— Maiorescule, prepară-te să ții mâine un discurs la Senat. Nu mă întrebă pentru ce. Așa cer împrejurările. Ui-te ți-am adus și dosarul. Studiază-l. E vorba de neregulele dela o Prefectură.

Firește, m’am supus.

A doua zi, senatul plin. Dar nu numai atât: Senatorii în loc să stea la locurile lor, s’au strâns grămadă în jurul tribunei, mai atenți ca de obiceiu, măsurându-mă, cercetându-mă cu multă curiozitate.

Seara, a venit din nou Carp la mine:

— Maiorescule, tu știi pentru ce te-am îndemnat să vorbești? — ? — Pentrucă s’a răspândit svonul că ai înnebunit. Ba încă se dau și amănunte... Se spune că prima furie ți-a venit în cofetărie la Tănăsescu și că tu, cu un baston, ai vrut să spargi capul patronului.

Cofetăria era aproape de mine, în fața grădinei Episcopiei, azi a Ateneului.

Am luat pe Carp și am mers la Tănăsescu. Bietul om, când ne-a văzut, a rămas încremenit.

— Domnule Tănăsescu, ne cunoști?

— Vai Domnule Carp, Domnule Maiorescu, dar nu știu cărei întâmplări datoresc cinstea de a vă vedea în prăvălia mea.

I-am spus tot.

A început omul să se închine, să se jure pe fetele lui că nu știe nimic, că nici măcar n’a auzit de acest svon.

Era o născocire interesată a unor adversari politici de pe atunci.

Apoi, marele critic ne arată cu un gest ușor revista care-l defăimase și zise:

„Era cu putință să mă reînsor la vârsta mea, mai ales după atâția ani de vieață lângă femeea pe care numai cine m’a cunoscut de aproape știe și cât am prețuit-o și cum am prețuit-o?"

Apoi, după o pauză:

— Ei, dar e așa de lesne să defăimezi. Mai ales în zilele turburi de acum...

Și cu finețea de spirit, care-l caracteriza, schimbă repede subiectul convorbirii, ca să ne facă poate să uităm, sau de teama de a nu cădea în monotonie, de care mintea lui superioară s’a ferit întotdeauna.

PATRU SCRISORI DELA TITU MAIORESCU

Gura lumii susține că omul, când ajunge la amintiri, dă semne de bătrânețe. Scrisorile din trecut aparțin și ele — firește — categoriei amintirilor și ar trebui, deci, să de note că imprudentul, care se expune să le dea în vileag, a încetat de a mai fi tânăr.

Dar adevărul acesta fost-a — când a fost — valabil.

Acum vremurile s’au schimbat. Bătrânii s’au isprăvit. Nu mai există. Carele de triumf ale tineretului au răzbătut prin ultimele porți ale fortărețelor vetuste.

M’am suit și eu într’unul și am scăpat de sub ponosul bătrâneții.

Vreau să fiu cel dintâiu tânăr, care se încumetă să-și publice amintirile...

Am descoperit în haosul scrisorilor mele de demult, câteva dela Titu Maiorescu și simt instinctiv imboldul să le dau publicității, ca o contribuție la cunoașterea cât mai întreagă a șefului Junimii, spre folosul generației de mâine, în clipa când ea se va hotărî să țeasă la loc pânza trecutului sfâșiată de nepăsarea sportivă a unei alte generații lesne-uitătoare de tot ce am avut și noi mai bun.

In prima scrisoare, cu data de 22 Fevruarie 1903, Maiorescu mă invita la el acasă, la ora 6 p. m., ca să discutăm asupra manuscrisului meu cu nuvele destinate să apară în editura Casei Socec.

Intre ceasurile 6 și 7,30 — cât am fost singuri — mi-a citit toate pasagiile însemnate de mâna lui, pe margine, cu creionul, și unde găsise că aș putea să aduc unele modificări.

Mi-aduc aminte de observația făcută asupra cuvântului gabrioletă, scris de mine așa cum era întrebuințat în vorbirea familiară:

— Vine dela verbul franțuzesc cabrioler și suntem, prin urmare, datori să-i păstrăm origina nealterată, mi-a zis el, cu multă preveniență, temându-se să nu mă supere cu lecția ce-mi făcea.

La 7,30 încep să sosească și alți invitați: D-l S. Mehedinți, Grigore Cernescu cu doamna și Jean Socec. Masa a fost destul de veselă. Amfitrionul a dat, cel dintâiu, semnalul bunei dispoziții, adresându-se soției sale, în momentul când fiecare ne așezam la locurile noastre:

— Anna, bagă te rog de seamă ca totul să fie în regulă pe masă.

Și, arătând spre mine, urmă:

— Fiindcă domnul ăsta observă cele mai mici lacune și e în stare să ne zugrăvească, într’o schiță...

După masă, am trecut cu toții în biroul său, unde cu marele lui talent interpretativ cu același glas care ne fermeca la prelegeri, și mai ales cu o răbdare, pe care azi o înțeleg cu mai multă emoție, a citit pe rând trei din nuvelele mele: Emma, Pe drezină, și Sâmburele.

Apoi, își îndreptă privirile spre d-l Jean Socec și-i zise cu persuasiune:

— Ei, așa sunt toate, domnule Socec, și cred că ar fi bine să editezi volumul.

Astfel a apărut întâia mea lucrare în anul 1903, sub titlul „Nuvele”.

Iată și scrisoarea în legătură cu cele de mai sus:

București, Sâmbătă, 22 Fevruarie 1903

Iubite Domnule Bassarabescu,

Dintre zilele ce mi le-ai arătat libere pentru d-ta, sânt 3 în care nu sânt eu disponibil (Miercurea și joia 5 — 7 ore curs la Universitate, sâmbătă seara Club); rămâne duminica, și cea de mâine mi-e prinsă.

Te rog dar vino de mâine peste 8 zile, adică duminică în 2 Martie pe la 6 ore p. n. la mine, vom discuta o oră și jumătate asupra nuvelelor și apoi vom prânzi împreună.

Cu Socec am vorbit; răspunsul lui nu e defavorabil; ți-l voi comunica din viu grai.

Nu te mira de întârzierea răspunsului. Omul ajuns în vârstă mea are un tort de vieață țesut din multe și felurite fire care uneori sunt încâlcite, așa încât trebue să aștepte până se descurcă spre a depăna pe ghem și apoi a intra în țesătură.

Dar în sfârșit se deapănă, precum vezi; și așa dar la revedere duminecă 2 Martie, ora 6 p. m., la

al D-tale devotat

T. Maiorescu.

A doua scrisoare, e din 21 August|3 Septemvrie 1903, expediată din St. Moritz-Bad (Hotel Engadine).

Printr’o inadvertență, pe care nu puteam să mi-o iert, omisesem să ofer un al doilea exemplar din volumul meu de Nuvele și Annei Maiorescu, tovarășa atât de prețioasă și înțelegătoare a marelui critic.

Am căutat să-mi repar greșala, și m’am abătut — în drumul spre Geneva — la Lenk unde mă informasem că se aflau soții Maiorescu. Plecaseră însă cu o săptămână mai înainte. Patronul hotelului, un om foarte îndatoritor, auzind că întrebăm de Titu Maiorescu, s’a grăbit să-și exprime în cuvinte cât mai măgulitoare sentimentele lui de admirație pentru „marele om de stat” pe care l’avusese oaspete și în alte veri ^[1]. Mi-a arătat masa, unde mâncau totdeauna soții Maiorescu, în dreptul unui geam enorm, prin care puteai avea înaintea ochilor, fără nicio piedică, întreaga priveliște a regiunii impresionante prin sălbăticia ei, din părțile acelea. La despărțire, amabilul hotelier s’a oferit singur să trimeată volumul la San Moritz, cu recomandația ca el să urmărească mai departe pe destinatar, în cazul când Maiorescu ar fi plecat de acolo.

Am găsit apoi, la reîntoarcerea mea în țară, următorul răspuns trimis de Maiorescu, din St. Moritz:

St. Moritz-Bad, 21 Aug. 3 Sept. 1903

Iubite Domnule Bassarabescu,

Iți mulțumesc, în numele nevesti-mi, pentru volumul trimis și îți mulțumesc, în numele meu pentru scrisoarea din Lenk.

Firește că și mie îmi pare rău că nu ne-am întâlnit mai înaintea circului de munți din Simmentzal, cu „Wildstrubel” la dreapta și cu „Rasvyl” la stânga, mai ales fiindcă poate aș fi contribuit să-ți fac rămășița călătoriei mai puțin obositoare. Și o călătorie este o artă, care trebue învățată și în genere se cere multă chibzuință pentru a afla adevăratele petreceri și bucurii ale vieții. Lucrul e mult mai greu decât s’ar crede, și, mie, tânăra noastră generație îmi face impresia că nu știe să petreacă. Studentul englez e vesel, studentul român plihtisit.

Dar despre acestea, mai multe din viu grai, când ne vom revedea, la București sau la Sinaia.

Noi plecăm de aici peste câteva zile și, pentru a nu trece prea brusc dela înălțimea Engadinei (1800 m.) la șes, ne oprim vreo 8 zile în Klönthal (1095 m.) vreo 3 la München (517 m.) apoi vreo 8 la Sinaia (Hotel Caraiman), iar la 30 Sept.|13 Oct. vom fi în București.

Al d-tale prietenește,

T. Maiorescu.

A treia scrisoare din 14|27 Iunie 1904, are — în scurtul ei cuprins — un înțeles politic. Maiorescu îmi făgăduise că va veni și el în Ploești, pentru un congres, împreună cu Al. Marghiloman și N. Filipescu.

Dar, în sufletul superior al profesorului interesele studenților stau deasupra obligațiilor politice. Iată acea scrisoare:

București 14 27 Iunie 1904.

Stimate Domnule Bassarabescu,

De când ai fost la mine, d-nii Al. Marghiloman și N. Filipescu au lipsit din București, și până în momentul de față nu am putut hotărî nimic pentru mergerea la Ploești. Vă vor înștiința ei, dacă se va hotărî ceva de acum înainte.

In orice caz, eu nu mai pot veni în luna aceasta; m’au inundat examenele de licență și ști, că pe mine nu mă lasă inima să fac vreo întârziere studenților.

Scuză-mă, te rog, la colegi și cunoscuți și primește o prietenească strângere de mână.

T. Maiorescu.

M’am gândit dacă fac bine, publicând cea de a patra scrisoare, cu data de 12 Fevruarie 1908. Sunt puse acolo, într’o lumină nefavorabilă, numele — pe care le trec sub tăcere — a două personalități bine cunoscute în lumea noastră intelectuală și politică. Aș fi nedrept să nu mărturisesc aici că, întru cât privește pe cel menționat al doilea în originalul scrisorii, Maiorescu a revenit, după câțiva ani, asupra părerilor sale din 1908, declarându-mi că s’a înșelat și că recunoaște în el un om de aleasă cultură și mai ales un element politic de rasă, având mari însușiri de conducere și un necontestat talent oratoric.

Și nici pe d-l O. Tăslăuanu^[2] nu cred să-l supere că am dat la lumină această scrisoare. Sunt încredințat că d-sa, descoperind de abia acum peripețiile care au condus la retragerea mea dela Luceafărul în 1908, se va mira mult. Maiorescu nu mă oprise să spui d-lui Tăslăuanu că mă retrag din îndemnul său. Chiar din conținutul scrisorii se vede lealitatea lui de a-și arăta nemulțumirea — fără niciun gând de ascundere — atunci când scrie redacției să nu-i mai trimită revista.

Mi s’a părut însă că nu fac bine să expui pe Maiorescu la o polemică, la care el — poate — n’ar fi ținut. Iar când, după câteva zile, m’am dus la el acasă, mi-a spus că situația politică excepțională a Ardealului din zilele acelea, nu îngădue niciun fel de imbold la apropiere — sub niciun motiv între țăranii români și cei de ate neamuri.

La rândul d-sale, d-l Tăslăuanu și-a motivat cu toată sinceritatea, în răspunsul ce mi-a trimis, principiile, pe care își întemeiase articolul. Evenimentele mari care au urmat după câțiva ani i-au dat dreptate, mai ales cu privire la speța de „naționaliști mincinoși, cari se bat în piept și jupoaie țărănimea”, naționaliști, a căror existență Titu Maiorescu n’o bănuia — poate — atunci, dar a avut prilejul dureros să-i cunoască de aproape, mai târziu.

Cuprinsul celei de a patra scrisori e următorul:

București, 12 Fevruarie 1908.

Mult Stimate Domnule Bassarabescu,

Eram un vechiu abonat al „Luceafărului” de când se tipărea la Pesta și după ce s’a strămutat la Sibiu. In urma articolului d-lui Tăslăuanu din Nr. 4 al acestui an, „Două Culturi”, constat că revista a apucat drumul amețelei socialiste și se inspiră de insuficiența culturală a unor semi-docți de speța d-lor^[3] . . . . . . . . . . . . și astăzi am expediat redacției rugămintea să nu-mi mai trimită revista.

Dacă nu ai și d-ta impresia, că citatul articol și drumul ce-l arată culturii române, se întemeiază pe sofisme ușor de descoperit (ce spune de literatura română se aplică în acea privință la toate literaturile, la cea engleză, germană și franceză, deopotrivă), vom discuta chestia la prima dumitale venire în București. Materia merită o foarte serioasă discuție.

Dacă ești însă convins, ca și mine, te rog gândește-te, dacă nu e mai bine să ceri și d-ta dela „Luceafărul” ștergerea numelui d-tale de pe frontispiciul cu arătarea colaboratorilor^[4]. Nu e misiunea noastră să contribuim la răspândirea urei de clasă prin confuziile unor socialiști necopți.

Transmite te rog, doamnei Bassarabescu, respectuoasele mele complimente și primește o prietenească strângere de mână.

T. Maiorescu.

DIMITRIE A. LAURIAN și U scurt

Am fost elevul lui Laurian în ultimii doi ani de liceu, la colegiul Sf. Sava, adică în clasa VI-a și a VII-a.

E mai mult de o jumătate de veac de atunci iar mie mi se pare că a fost ieri. Atât de viu îl am în gând și în inimă pe acest mare profesor și talentat orator.

Am văzut de curând bustul lui, ridicat în mijlocul curții Colegiului Sf. Sava. — Fără îndoială că acest omagiu l-au meritat și mulți alți profesori mari care au cinstit cu știința și amploarea sufletului lor superior, catedra acestui vestit Colegiu. Gândul mi se duce — fără voie — spre Anghel Demetriescu, Niculae Barbu, Sava Ștefănescu, etc.

Dar, dacă aș fi cumva ales arbitru și întrebat cui — din toți profesorii de odinioară — i s’ar cuveni fala celui dintâi bust, aș răspunde îndată — firește — că tot lui Laurian.

Am, neatinsă, până în ziua de azi viziunea lui pe catedră, cu care se integra atât de bine, pe care o învia și o înviora cu atât de neobservat meșteșug și din care știa să facă o tribună atât de atrăgătoare, încât — noi, copiii dintr’a cincea — așteptam să intrăm într’a șasea cu mândria de a ne veni rândul să ni se zică și nouă „elevii lui Laurian”!.

Meseria de profesor e o artă; și arta fără talent n’are durată. Profesorul adevărat nu funcționează.

Oficiază.

Și Laurian a oficiat o vieață întreagă dela catedra lui.

In clasa VI-a făcea Psichologia; iar într’a șaptea, Logica.

Pentru lămurirea și închegarea unei definiții, nu rare ori se întâmpla să întrebuințeze câteva ore de curs, în șir. Ora lui era de obiceiu vinerea și — mi se pare — sâmbăta, dela 10.20 la 11.20, adică ultima de dimineață. Ne ținea cu explicația până după 12; iar după masă aveam cursuri dela două. Nu striga catalogul niciodată. Și totuși, clasa, la el, era totdeauna plină. — Mai niciun absent. Până și „fugarii” dela alte materii, își făceau apariția ca niște rara avis la Filosofie, toți setoși să asculte pe Laurian, să guste neîntrecutele lui povești — exemple cu care-și ilustra teoriile încălzindu-le răceala, sau să interpreteze înțelesul și finețea zâmbetului lui ironic, când prindea în cleștele glumeț dar nedureros al întrebărilor lui pe câte un elev naiv și pedant, când aceasta se credea în stare — în hohotele colegilor — să înfrunte săgețile uriașului socotind că n’are să se facă de râs...

Mai mic cu șase ani decât Titu Maiorescu, era prieten bun cu marele nostru critic și filosof. Cei care-i cunoșteau pe amândoi de aproape, spuneau că și Laurian ar fi atins culmile lui Maiorescu dacă ar fi fost mai harnic, căci inteligența superioară și talentul bine afirmat nu i-au lipsit.

Avea un singur copil, o fată, pe atunci elevă în nu știu ce pension. Locuia în strada Câmpineanu, aproape de Sf. Sava. Pe fată o vedeam din când în când pe stradă însoțită totdeauna de guvernantă și o fericeam în gând că e fiica lui Laurian.

Casa lui există și astăzi și o privesc cu același sentiment de respect și pietate — ca și în vremea când eram școlarul lui — ori de câte ori trec pe acolo.

Când trebuia să-și ilustreze explicațiile cu vreun exemplu în care fetița lui Laurian avea vreun rol, profesorul își făcea un răgaz de gândire. Apoi începea, dulce, armonios cu un zâmbet de fericire părintească, elocvent și pătrunzător de vizibil:

— Doamne... mai anii trecuți, când mă găseam la Brașov cu fata mea Lucia...

Și acest Lucia, cu accentul pronunțat pe i, aducea în clasă un suflu de atenție și mai încordată. Toți eram curioși să aflăm scenele intime din familia lui, povestite cum numai el știa să le povestească atrăgător și să le indentifice cu definițiile din Psichologie, clarificându-le și înseninându-le pe acestea.

Stăpân pe o cultură generală desăvârșită, își asimila din toate științele tot ce-l interesa pe el mai mult.

Ca un al doilea Jules Verne, făcea profeții științifice și ne vorbea cu admirație anticipată de minunile viitoare ale televeziunii, căreia el îi zicea „fotografia dela distanță” și ale gramofonului, care pe atunci se găsea în forma embrionară de „Ariston”, un fel de flașnetă de salon, prevăzută cu un sul învârtitor de pe care se desfășurau metri întregi de hârtie cu găurele, răsplătind sforțările artistice ale flașnetarului cu un vals sau un cadril întreg.

Profesorul nu cunoștea, încă numele lor de acum; dar asupra minunilor ce vor stârni făcea unele proorociri de care numai o minte bine înzestrată e capabilă.

Setea intelectuală a vârstei noastre de atunci, nu-și găsea o potolire mai fericită ca în apa limpede și sănătoasă, de izvor de munte, a explicațiilor lui Laurian.

Simt și acum în urechi accentul lui cald și prețios.

N’am să uit niciodată scena impresionantă povestită în clasă și petrecută între el și părintele lui pe tema lui u scurt.

Tatăl său, August Treboniu Laurian, fusese membru al Academiei Române și cunoscut filolog, colaborator împreună cu Profesorul Massim la Dicționarul Limbii Române publicat cu scop de a reînnoi graiul nostru cu vorbe italienești pentru ca — prin aceasta — să se poată înlătura influența slavonă de care vorbirea românească era — de altfel, ca și acum — cu prisosință năpădită.

— Bătrânul era un pătimaș partizan al menținerii lui u scurt în ortografia noastră — ne spunea Laurian într’una din orele sale.

Apoi urmă să ne povestească întreaga lui pățanie cam în felul următor:

„Eu mă făcusem mare. Luasem bacalaureatul și mă înscrisesem la Facultate. Curentul, printre noi, — tinerii — era împotriva acestui u scurt nesăbuit și inutil; iar eu mă luasem după curent, și nu-mi da prin gând că într’o zi am să supăr pe bătrân până într’atât, încât să-l fac să-și iasă din sărite.

„Intr’o seară, la masă, se porni discuția, nu mi-aduc bine aminte cum, și eu mă încăpățânai să stăruesc în aprecieri, când ironice, când aspre, pentru excrescența aceasta absolut nefolositoare a scrisului românesc de pe atunci, fără să bag de seamă că rezistența mea înfurie peste măsură pe tata.

La un moment dat, îl văd ridicându-se în picioare și — cu sângele în obraji — strigând la mine:

— Piei din ochii mei, nerușinatule! M’auzi tu? N’ai ce să mai cauți sub același acoperiș cu mine, copil rău și ingrat! Du-te unde te-o lumina Dumnezeu! Acum ești, mare, ești de capul tău... Mâine chiar să-ți faci bagajul și să te cari din fața mea.

Și deschizându-mi ușa, îmi zise răstit și scurt:

— Ieși!

„Toate cererile mele de iertare, toate stăruințele mamei, fură zadarnice.

„A doua zi trebuia să-mi caut o cameră cu chirie și să părăsesc casa părintească din cauza afurisitului de u scurt...”

După o scurtă pauză, în care Laurian cercetă dintr’o privire clasa, ca să vadă ce efect avusese asupra noastră expunerea lui, își urmă liniștit povestirea.

„Nu după mult timp, apăru în ziare obișnuita publicație a Academiei Române, care-și anunța lista de premii ce aveau să se acorde în anul acela celor mai bune lucrări din diferite ramuri ale științei și literelor. Intre altele, văzui că va fi răsplătită cu o sumă destul de bună cea mai reușită traducere din limba latină în românaște — să zicem — a... „Bucolicelor” lui Vergilius.^[5]

Intre alte condițiuni puse de instituție, era și aceea că numele candidatului va fi închis într’un plic, care se va deschide în fața asistenței, în ziua decernării premiilor. Știam că tatăl meu e un minunat latinist și — deși îmi închipuiam că în Academie vor mai fi și alții tot așa de pricepuți ca și el în limba lui Vergilius, îmi procurai textul latinesc respectiv și pusei în joc toată puterea mea de muncă precum și toată priceperea ca să fac o traducere pe placul bătrânului. Că doară în liceu, el fusese unicul meu meditator la limba latină iar eu aveam încă proaspete în minte pretențiile și curiozitățile lui în legătură cu traducerile din această limbă.

De toate mi-am adus aminte și pe fiecare am căutat să o respect cu sfințenie.

In fruntea tuturor însă se așezase, ca un pașe, domnul... u scurt.

„Ce noroc pe mine să pot risipi remușcarea de a fi înfuriat atât de cumplit pe blândul meu părinte pe un motiv ridicul.

„In sfârșit, sosi și ziua distribuției premiilor. Socoteala mea nu mă înșelase:

„Traducerea din latinește căzuse în lotul tatălui meu.

„De pe estradă, unde se înfundase într’un fotoliu, scrutând din ochi publicul, cred că mă zărise și închipuindu-și — probabil — că am venit acolo ca simplu asistent, îl văzui cum se încruntă, lăsând privirea să alunece în altă parte.

„Era supărat foc pe mine și... pace!

„In sfârșit, veni rândul traducerii din latinește. August Treboniu Laurian se ridică solemn în picioare și începu să-și citească răspicat raportul plin de elogii pentru „talentul și știința traducătorului” subliniind cât mai puternic respectarea ortografiei Academiei Române, în frunte cu aplicarea plină de stricteță a regulilor vestitului u scurt...

„Apoi, rupse plicul, scoase hârtia dinăuntru și dete să citească numele traducătorului. Dar tresări și-și înnecă vorba într’o îngâimare neînțeleasă. Peticul de hârtie îi juca ușor a tremurare în mână. Ridică ochii, îi îndreptă spre mine, mă chemă cu un gest prietenos la el și mă sărută pe amândoi obrajii, arzându-mi-i cu lacrimile lui de părinte iertător”.

Și Laurian își luă catalogul cu o mână enervată și părăsi clasa grăbit, ca să nu băgăm de seamă că, în clipa aceea, ochii lui înși-și — prinși în păienjeniș de lacrimi — umblau să facă la fel...

C. DIMITRESCU - IAȘI

Fiindcă mi-a fost drag să scriu, încă de pe băncile liceului, am continuat s’o fac și mai intens în vieața liberă de student. E cam mult de atunci, ca să pot ținea minte toate amănuntele.

Atâta știu că încă din anul întâi de facultate, am fost invitat de Vintilă Rosetti să fac parte din comitetul de redacție al revistei „Românul Literar” pe care el hotărîse s’o dea la lumină — mi se pare, de două ori pe lună — ca anexă literară a ziarului politic „Românul” al cărui director era.

Nu uit casa veche a lui Rosetti din Brezoianu, cam pe lângă palatul „Universului” de azi. Acolo întrunea el, săptămânal, întreg grupul de redactori, care mai de care mai tânăr și mai începător. Citez la întâmplare numele câtorva cu care am legat o prietenie al căreia ciment de durabilitate l-a alcătuit tocmai acest început de colaborare, plin de sfieli, de nesiguranță și neîncredere în sine: C. lonescu-Barbaroza, directorul de mai târziu al Liceului Lazăr, Iuliu Tuducescu dela Academia Română, N. Mihăescu-Nigrim, Dem. Moldoveanu, Ludovic Dauș ș. a.

Apropierea de partea literară mi-a dat prilejul să colaborez sporadic și la „Românul” politic: mâncărime de condeiu legitimă și ușor explicabilă la vârsta mea de atunci...

Și ce credeți că m’am apucat să public în ordinea... politică?

Portretele contemporane, prezentări de figuri cunoscute în opinia publică de pe atunci.

Dar, fiindcă din aceste figuri eu nu cunoșteam mai de aproape și mai bine decât pe profesorii mei dela „Litere”, m’am agățat de ceea ce mi-a stat la îndemână.

Și i-am luat pe rând căutând să-i caracterizez cât mai colorat și mai imparțial cu putință, pentru ca cititorii să-i poate ghici dintr’o simplă schițare expusă în cât mai puține rânduri obiective.

Drept semnătură adoptasem un pseudonin: „Arab” — extras din mijlocul numelui meu de familie. Și nici prin gând să-mi vie c’aș putea fi descoperit vreodată! Dacă aș fi știut una ca asta, nu le-ași fi publicat, Doamne ferește! Eram destul de sfios și-mi respectam prea mult profesorii, ca să iau contact cu ei pe asemenea căi. Și dacă mai adaog și teama de bilă neagră dela sfârșitul anului, motivele ar fi fost destul de puternice, ca să țin să rămân cât mai necunoscut în primele mele evoluții de adolescent.

Convingerea mea însă era, că niciunul din cei vizați n’o să ia cunoștință de apariția portretului, scris de mine cu gândul curat de-a face plăcere exclusiv colegilor sau cel mult foștilor elevi ai celui schițat.

Cu acest gând bun m’am apucat să descriu și pe C. Dimitrescu-Iași (Coco), dela cursurile interesante ale căruia — deși nu-mi era profesor — nu lipseam, cum tot așa de regulat veneam și la prelegerile lui Titu Maiorescu.

Orele de miercuri și joi, între 5 și 6 seara, ale lui Maiorescu, cât și cele de marți și sâmbătă ale lui „Coco”, erau pe atunci — cum toată lumea o știe — o adevărată și sănătoasă modă. Veneau nu numai studenții toți, dar și public din afară de universitate, bărbați și femei mature, ca să asculte în liniște de templu, lecțiile impunătoare, minunat pregătite și metodizate ale lui Titu Maiorescu, precum și cele cu mult talent și cu multă voioșie expuse ale lui Coco Dimitrescu.

Dar tocmai un anume contrast în felul de expunere al celor doi mari profesori a atras atenția mea de tânăr — și m’a îndemnat să subliniez unele cusururi ce-i găseam lui Coco.

Sobrietatea de îmbrăcăminte și ținută a lui Maiorescu nu se potrivea de loc cu batista roșie care țâșnea la Coco din buzunarul dela pieptul stâng al hainei lui bine tăiată. In avântul tineresc al cuvântării lui volubile, acesta o smulgea din când în când, dela locul ei pentru ca s’o frământe nu știu cât timp în mâna dreaptă strânsă convulsiv, să-și șteargă cu ea fruntea obosită și s’o puie apoi la loc, pentru ca după puțin timp s’a i-o din nou la refec.

Nu mi-aduc bine aminte tot ce-am scris în „portretul” meu. Pare că am pomenit ceva despre barba profesorului, că seamănă cu clăbucul de săpun pe care-l întind bărbierii în abundență pe obrazul clientului.

Iar asupra felului expunerii, întâmplarea mi-a reamintit târziu în urmă că am zis cam așa:

„D-l C. D. are talentul de a înneca un prea mic stoc de idei într’un potop prea năvalnic de cuvinte”.

Și această constatare n’am scris-o cu vreun gând rău, ci pentru ca să redau o realitate — fiind rugat de unii prieteni studenți la Filosofic să iau note, cu darul meu de-a scrie repede; totuși nu puteam extrage acasă nimic înșiruit din toată explicația de o oră a profesorului de Psihologie, pe când prelegerile lui Maiorescu contrastau prin substanță și consistență.

Dar, să vedeți ce am pățit:

Au trecut de atunci câțiva ani.

„Românul Literar” încetase de mult și tot de mult cercul de acolo se risipise. Eu am evoluat, în colaborarea mea literară, fiind invitat de Hașdeu la „Revista Nouă” și apoi de Maiorescu, pe care atunci îl cunoscusem, la „Convorbiri Literare”.

Ca să deviu profesor, a trebuit să trec examenele de capacitate. La materia secundară, care era Istoria, am găsit în comisia examinatoare pe Coco Dimitrescu la Pedagogie.

Când mi-a venit rândul la acest obiect, profesorul mi-a pus mai multe întrebări, la care am dat răspunsuri slabe, căci pe atunci Pedagogia nu era obligatoare la Secția Istorică.

Răspunsuri slabe, scurte. Atât de scurte, încât nu mi-aduc aminte, în dialogul dintre profesor și mine, ca eu să fi deschis gura de două ori.

După o terorizare de un sfert de ceas, jucându-se cu creionul pe o coală de hârtie, Coco Dimitrescu îmi zise:

— Ia act, domnule candidat, de sfatul creștinesc ce-ți dau: ferește-te de vorbărie, deoarece constat că dumneata ai talentul de a înneca un pustiu de idei într’un potop de cuvinte...

Mărturisesc că în uluiala emoției n’am bănuit că e vorba de-o aluzie...

Bine ’nțeles, profesorul nu m’a împiedecat să fiu admis printre cei dintâi la acel examen unde — la obiectele principale — luasem note bune. Inzestrat cu o inteligență superioară și o educație occidentală, Coco Dimitrescu n’ar fi putut ascunde în sufletul Iui îmbelșugat nicio umbră de răutate...

Mai târziu, l-am cunoscut de aproape și am putut prețui în el toate calitățile rezervate numai celor aleși.

Mi s’a părut că suferă cumplit de pe urma acelei singurătăți specifice, la care sunt osândiți de obiceiu oamenii superiori în pragul bătrâneței.

Nu mi-a vorbit niciodată de gluma dela examen și nici de portretul din „Românul”.

Iar eu am rămas cu mustrarea în suflet, că m’am apucat să public acele aprecieri, fără să mă gândesc că ele ar putea să insufle îngrijorări cuiva, pe care-l socoteam mai departe de mine decât e cerul de pământ și nici nu-mi închipuisem că încercările mele de „stil și compoziție”, pline de avânt prematur, ar fi putut să ajungă vreodată până la el...

TRADIȚIE și PROFANARE (DE-ALE MOȘ-AJUNULUI)

Pe vremuri, nu atât de îndepărtate, erau mai dese familiile cu copii numeroși și casele cu odăi multe. Case cu un singur cat, dar cu loc întins de curte și grădină, cu garduri vii de lemn câinesc și mai ales de hurmuz de acela cu boabe ca mărgăritarul...

Pe atunci, lumea se mulțumea cu puțin și un trandafir roșu-aprins lângă fereastră, un cais îmbelșugat în curticica din dos, sau un dud la poartă, înnegrind vara trotoarul cu pete mari de cerneală, erau fericiri pe care ți le făcea și mai înțelese câte un scatiu, dacă norocul l’aducea în frunzișul pomilor tăi.

Odăile și aveau pe atunci destinații anumite: odaia tatălui, odaia fetelor, a băieților, iatacul de lucru al „nineachii”, cămara de haine, sufrageria și bucătăria. Dar salonul! Acolo-și așeza omul tot ce avea mai bun: mobila stacojie, prăzulie sau conabie, pianul cu sau fără coadă, obiectele de artă pe măsuță și perdelele de rețea fină, la ferestre.

De pe masa din mijloc, nu lipsea niciodată albumul. Albumul acesta era de obiceiu stacojiu la față ca o garoafă și solemn la înfățișare, ca o evanghelie — cu poza bunicului, cu portretul „cabinet” al părinților în ziua logodnei; apoi chipuri de-al generațiilor mai vechi, cucoane mari cu pieptănături invoalte sau linse, după timp și modă, cu malacoave și rochi de atlas, domni cu joben și în redingotă, militari cu fireturi și decorații.

Peste un astfel de album am dat zilele trecute, căutând o carte veche. Mâna mi-a alunecat pe deasupra unei scoarțe neobicinuit de catifelate. Am simțit apoi răceala de metal a plăcilor de nichel.

Conținutul lui felurit și evocator m’a furat. Câte am văzut și cât m’a înduioșat!...

Dar la sfârșitul albumului am dat peste câteva scrisori, dela un prieten al tatălui meu. Un om de ispravă, care de câte ori venea în București, se abătea să ne vadă, să joace cu tatăl meu table, să soarbă tacticos dintr’o cafea mare cu rom și să critice schimbarea în rău a vremurilor. Era directorul unei închisori cu ocnă; și de aceea cunoscuții îl mai știau sub numele de „Domnu lancu dela Sare”. Purta niște favorite lungi, rare și mătăsoase, așezate pe marginile unor obraji întinși și lucioși ca fildeșul. Tată-meu îmi spunea că e de neam bun, dar fusese silit să intre într’o slujbă. Noi copiii, îl iubeam mult, fiindcă ne aducea jucării lucrate de hoți, în atelierele închisorii.

Ii era dragă literatura și pe cât de neiertător era în învinuiri — mai totdeauna drepte — pe atât știa să laude o operă sau pe un scrijior de talent.

Mai târziu, ca pensionar, se așezase în Craiova și de acolo, mi-a trimis cele câteva scrisori.

Când voiu putea, la câte un anumit prilej, am să public fragmente din ele.

Ceea ce m’a impresionat, e că dela un timp nu mai mi-a răspuns deși am stăruit scriindu-i. Nici azi nu știu ce o fi cu „Domnu lancu dela Sare”. Câtă mulțumire aș simți să aflu că trăiește!...

Prima lui scrisoare s’a întâmplat să fie din preajma Crăciunului. Fanatic apărător al datinelor noastre, se arată furios de unele schimbări, ciuntiri și pociri în patrimoniul sfânt lăsat nouă din moși-strămoși.

---

— Unde mai e Vicleiemul și steaua de altădată? mă întreabă el cu amărăciune. Ne-am crescut copiii în destăinuiri, dintr’o dragoste rău înțeleasă, și le-am spus de mai înainte cine e Moșul și cine e Paiața, ca să-i, ferim de spaimă și de visuri rele. Și în schimb ne-a venit Moș Crăciunul acela cu barbă de vată, cu halat de spital și pe cap cu chivără de pe alt tarâm, vorbind gros și neînțeles, ca un străin ce e, de limba și simțirea noastră, și dând târcoale unui vârf de brad trist și plin de candele și sticle văpsite.

Sărmanii brazi ai munților noștri de veacuri! Vârfurile lor care au sfidat ani de-a rândul fulgerele cerului, stau în ajunurile de Crăciun, asvârlite ca după o răsmiriță, claie peste grămadă, alături de crapi și de nisetri, de ciosvârți de carne de vacă și de funii de usturoiu...

O să-i fie rușine Românului, să mai spuie, de copilul lui, că a crescut drept, și mândru ca un brad!

In schimb, copiii cu „Steaua” nu mai sunt primiți. Cântecul lor se aude tot mai rar și mai sfios. Gerul le înghiață urechile, glasul și încrederea...

De Vicleiem, nici vorbă. In copilăria mea, el era o scenă portativă, plină de păpuși vorbitoare.

Acum e șters. Lumea orbită de splendoarea vitrinelor încărcate de lux și bunătăți, nu mai are vreme să se oprească și să asculte ce vrea să spuie „Irod împărat” sau „Baltazar”, și nici să facă haz de săriturile „Moșului” îmbrăcat în zeghe românească...

Și nici pe cei cu „Mos-Ajunul”, nu-i aprob ce fac azi. Se umbla cu „Moș-Ajunul” despre ziuă, în dimineața de 24 Decemvrie. Și copiii se mulțumeau cu mere, covrigi și nuci. Acum, copiii o pornesc de cu vreme, până

nu se închid magazinele, cerșind din prăvălie în prăvălie bani, și uitând colinda...

Ba vin acum și „coruri”, organizate de adolescenți și chiar de oameni maturi, mai mult sau mai puțin tradiționaliști, recitând foarte rar colinda, dar cântând din ce în ce mai des urările adaptate la arii moderne!...

Și iată cum până și sorcova de Anul-Nou de abia dacă mai mijește în câteva mânuțe înghețațe de copilași săraci.

Aceasta e tabloul. Amintiri din trecutul îndepărtat mă năpădesc în zilele astea mari, ca niște remușcări dureroase. Ne pomenim acum și cu schimbări și importații, pe care eu le socotesc ca pe niște îndrăsnețe atacuri îndreptate împotriva ființei noastre naționale.

Și ieri chiar, trecând pe lângă o școală primară românească, mi s’a părut că aud glasurile îngerești ale copiilor dinăuntru, cântând o arie de Crăciun, străină.

Și-am fugit, astupându-mi urechile, ca să rămâi în iluzia că m’am înșelat, ca să am dreptul să mă învinuiesc tot pe mine că — din cauza bătrâneții — am ajuns să sufăr de... datinomanie!...”

Poate că nu e de prisos să atrag atenția cititorilor că, pe vremea când Domnu lancu dela Sare mi-a trimis rândurile de mai sus, nici cinematografele și nici aeroplanele nu erau în floare, ca să poată fi amestecate și ele, cu destul succes în ale „Crăciunului.

DOCTORUL BOTESCU

La București, în copilăria mea, colindele se făceau de obiceiu pe grupuri de familii, care porneau cu mari și mici pe la ferestrele prietenilor, mai mult ca să se distreze. Colindele cu copii mici rămâneau apanajul mahalalelor și al împrejurimilor Capitalei.

Când familia m’a luat și pe mine într’o noapte de Ajun, eram prea mic ca să mai țiu minte acum tot ce s’a petrecut atunci. Mi-a rămas doar tabloul unei nopți cu lună plină, cu ger de încremenire, zăpadă sticloasă scârțâind sub fiecare apăsare a tălpilor, glume și gălăgie printre cei mari, prea stridente ca să poată fi înțelese de o minte fragedă.

Nu mi-a plăcut colinda aceea din care am văzut că mă aleg cu dorul după o odaie caldă și un pat bun în care să-mi împlinesc ceasurile de nedormire.

Dar țin minte altă colindă, pe care am făcut-o mai târziu, fiind elev în cursul superior la liceul Sf. Sava, în tovărășia a doi colegi de clasă, prieteni buni ai mei: Haralambie Botescu și Titi Karacaș.

Am încercat mai întâi o vizită la profesorul Iacomi, de limbă latină, un bătrân simpatic dar ciudat, de care ne era multă frică.

Nu-mi dau seama ce curaj am avut noi să deschidem poarta, să ne apropiem de ușa dela intrare și să strigăm în cor: „Ne dați ori nu ne dați, domnule Iacomi?”

Atât îmi amintesc că, în clipa când am văzut o perdea ridicându-se binișor și barba albă a moșului Iacomi apărând la geam, am luat-o la fugă de ne-am oprit abia în curtea bisericii Batiște.

Pe la ceasul două noaptea eram cu toții în piața Matache Măcelaru. Ni se făcuse foame. Un simigiu prin apropiere scotea covrigi calzi. Botescu singur avea câțiva gologani. A cumpărat și a împărțit frățește cu noi. Apoi ni s’a făcut sete. In mijlocul pieții era un bazin cu apă, în apropierea locului unde mai târziu a fost ridicat bustul doctorului Botescu.

Mă întâlnesc din când în când și azi cu prietenul meu nedespărțit din liceu, Titi Karacaș, președinte la Curtea de Conturi. Și când ne gândim la trecutul nostru atât de bogat în copilării bucureștene, ne aducem aminte și de colinda de Crăciun din clasa a cincea de liceu, de piața Matache Măcelaru, devenită în urmă piața Dr. Botescu și de setea neastâmpărată cu care ne treceam din mână în mână tinicheaua cu apă a basinului comunal.

Botescu a ajuns mai târziu doctor, bine cunoscut și prețuit în București, atât pentru știința cât și pentru sufletul lui excepțional de milos.

S’a instalat într’o casă cu două etaje din colțul pieții cu Calea Griviței, și a practicat multă vreme acolo profesiunea lui, plină de jertfe.

N’am să uit niciodată basinul la care ne-am cinstit atât de ieftin în noaptea aceea de Moș Ajun. Ce vesel sclipeau stropii de apă sub jocul razelor de lună! Dacă ar trăi Binel Botescu poate că le-ași vedea și astăzi tot cu ochii de atunci.

Acum picăturile acelea îmi par lacrimile ce aveau să-l plângă mai târziu când a pierit făcându-și datoria de adevărat erou în războiul de întregire.

Bustul lui pus de strajă în piața care-i poartă numele, îmi redeșteaptă, ori de câte ori îl văd, cea mai frumoasă colindă din anii senini ai copilăriei mele.

AL. VLAHUȚĂ

Se vede că și setea literară e instinctivă...

Numai așa îmi explic pentru ce numai câțiva — foarte puțini — prieteni și colegi de clasă dela Sf. Sava, alergam joia seara să apucăm, cu un ceas înainte, locuri la Ateneu, ca să putem vedea și asculta cât mai de aproape pe conferențiarii epocii...

Splendida clădire a Ateneului Român de astăzi nu fusese încă durată.

Forul își chema pe atunci conferențiarii în clădirea veche a fostului Tribunal, unde azi se află Teatrul Operei Române. Acolo, într’o sală cu bănci în amfiteatru, am auzit pentru întâia oară pe Profesorul C. C. Arion, oratorul de rară eleganță în vorbire; pe tunătorul și captivantul Delavrancea, pe Const. Disescu, Tache Ionescu, Ionescu-Gion, pe subtilul Dimitrie Laurian, pe Al. Odobescu, Gheorghe Panu, Ștefan Sihleanu, V. A. Urechia și pe Al. Vlahuță, nedespărțitul prieten, al lui Delavrancea.

Niciodată unul nu lipsea dela conferința celuilalt. Prin contrast cu Delavrancea, vorba lui Vlahuță era domoală, sfătoasă, rostită cu glas gros de uncheaș bun și iertător și pe amândoi îi iubeam fără să-i cunosc...

Cum să mă apropii — eu, un copil, licean, de cei doi titani dela „Revista Nouă” a lui B. P. Hașdeu, — revistă impunător de mare cu portrete în colori pe scoarță, înfățișând intelectuali celebri, români sau străini, tipărită în condițiuni tehnice, care ne cășunau indescriptibili fiori estetici? Fiind prea scumpă pentru mijloacele noastre, grupul de amatori ai clasei, cumpăram la apariție, numai un singur exemplar, prin cotizație, rămânând ca să aparție, la urmă, celui care plătise o contribuție mai mare.

Cred că și acum stă imprimat pe retina ochilor mei titlul nuvelei Bursierul, a căreia citire n’am să uit cum mi-a intrat de repede în sânge, ca o apă limpede de izvor de munte, pe o sete năprasnică de vară...

Dar prilejul ca să mă apropii de Vlahuță, mi l-a dat Răducănescu Grigore, prietenul și colegul meu, devenit la maturitate ofițer superior, moldovean pur, pe care-l iubeam pentru firea lui deschisă și totdeauna senină.

Răducănescu era — spunea el — nepot al lui Vlahuță și se ducea din când în când pe la el, într’o cameră mobilată, în calea Plevnei, cam în dreptul „Monitorului Oficial” de azi, aproape de Cișmigiu.

Colegul meu, auzind aprecierile profesorului nostru de limba română, Mândreanu, despre compozițiile mele, m’a rugat să-i dau caietul să-l ducă unchiului său ca să-l vază.

Mi-am scotocit sertarele, am scos la iveală temele „pe curat” și-am adăogat și vreo două schițe secrete destinate revistei noastre literare poligrafiate „Armonia”.

In dreptul Cișmigiului ne-am despărțit. Eu am intrat în grădina publică, iar micul meu tezaur literar, încăput în mâinile protectoare ale prietenului meu, la Vlahuță acasă.

Invoiala era să-l aștept pe aleea paralelă cu bulevardul.

Ingrijorarea, nesiguranța, teama chiar, îmi împungeau cu mii de ace toți nervii. Mă străbăteau când călduri de sfială, când răcoreli de speranțe optimiste. Din când în când privirile mele se îndreptau, printre gratiile grilajului, în spre Calea Plevnei.

După nu știu cât timp, Grigore se desprinse din mulțimea trecătorilor și se apropiă de mine cu jovialitate, aducându-mi vești bune, pe moldovenește:

— O zis că ai talent, fără discuție. Să nu te leși de scris. Să scrii mai departe, dar să nu publici încă.

Apoi mi-a povestit cu câtă răbdare și atenție a citit poetul „tăt-tăt”.

Și-a plecat, căci îl aștepta gazda cu masa. Iar eu simțeam nevoia să rămâi singur pe o bancă, în amurgul acela fericit de Aprilie. Să mă desmeticesc!

Mă sileam să mi reconstituesc în gând toată „bunătatea cu care se rostise” despre mine...

Mai târziu, l-am cunoscut și m’am împrietenit cu el prin frații Dona, cumnații lui, dragii mei prieteni, doctorii Raul și Jubi, amândoi desăvârșit înzestrați, medici aleși și iubitori de oameni, de artă și de literatură.

Cu Raul, ginerele lui Delavrancea, am fost coleg de clasă. M’a durut adânc plecarea lui așa de timpurie din vieață.

Cele mai frumoase tablouri de Grigorescu le-am văzut la Vlahuță și în casa fiecăruia din frații Dona...

Prin 1902, pe când Vlahută conducea „Semănătorul” am publicat în această revistă o bucată a mea intituală „Cât ține liturghia”. După apariția ei, am întâlnit pe Vlahuță la Ateneu, la noul ateneu, de rândul acesta. Era custodele uneia din ultimile expoziții ale lui Grigorescu.

Când m’a văzut intrând, s’a ridicat de pe canapeaua pe care se odihnea, a înaintat spre mine și mi-a ținut mâna mult timp strânsă:

— Te felicit pentru schița din Semănătorul nostru. E minunată. Ai creeat un gen nou în literatura românească: genul interiorurilor. Te sfătuiesc să-l duci mai departe, căci îți aparține...

Apoi după o pauză:

— Și ca să-ți dovedesc și cu fapte ceea ce-ți spui, ui’te pe peretele de colo, sunt zece tablouri mai mici. Grigorescu mi-a lăsat latitudinea să le dăruiesc din parte-mi cui vreau eu... Alege-ți unul și ia-l.

Și apropiindu-se de panou, mă îndemnă să iau bucata intitulată de autor „La scăldătoare în Bacău”, înfățișând malurile Bistriței. Era una din bucățile cele mai izbutite ale marelui nostru pictor. Pictura purta data anului 1876.

Am luat-o, i-am mulțumit mișcat, dar astăzi n’o mai am, din următoarea întâmplare:

Intr’o zi, ministrul Artelor de atunci, C. Banu, cunoscutul și foarte talentatul scriitor și orator, fost coleg de școală în București cu mine, având drum prin Ploești, se oprește la mine acasă și vede și tabloul lui Grigorescu.

M’a întrebat dacă mai am și altul de același pictor. I-am răspuns că nu. Părerea lui a fost atunci că într’o casă de bun Român e bine să fie mai mulți Grigorești. „Când n’ai decât unul, e păcat să-l ții departe de vederile celor mulți, mai ales când e de valoare.”

M’a sfătuit să-l vânz Ministerului.

Și m’a hotărît să-l dau. Iar Ministerul, care era de părere — ca și mine de altfel — că banul Statului trebue tratat cu milă, mi-a dat un preț pe care azi l’ași înapoia oricând cu orice procent ministerului. Numai să-mi dea tabloul înapoi.

Ei, dar am uitat de Vlahuță, căci el are aici întâietatea...

La 1 August 1916, cu două săptămâni înainte de începerea războiului am plecat la Constanța unde îmi reținusem o cameră.

In ajunul plecării, primesc un mandat poștal de o sută cincizeci de lei din București. Trimițătoare, Editura Alcalay.

N’am înțeles rostul acestui mandat. Nu știam că editura aceasta mi-ar fi datoare ceva. Eram convins că e o eroare.

Și-am plecat la Constanța, unde — de altfel — n’am putut sta mult, căci la 14 August mi-a venit ordinul să mă prezint la unitatea din care făceam parte.

La câteva zile după sosirea în Constanța, pe când mă plimbam pe cheiu, văd că se apropie doi domni din care unul întinde din depărtare brațele spre mine, în semn de entuziasm. M’am apropiat și l-am recunoscut.

Era Vlahuță, însoțit — pe cât mi-amintesc — de Tony Bulandra.

Primul lui cuvânt a fost să mă întrebe, râzând, dacă am primit un mandat de o sută cincizeci de lei.

Prinsesem pe autor, dar nu ghiceam încă motivul.

Și Vlahuță mi-a satisfăcut curiozitatea:

Fără să-ți cer consimțământul — mi-a spus el — în calitatea mea de director al „Bibliotecei Scriitorilor Români”, am publicat în broșura No. 21, intitulată „Nenea”, bucăți de’ale dumitale, alese de mine, așa cum am vrut și mi-a plăcut. Dacă te superi, le retrag imediat din circulație și anunț publicul că autorul s’a supărat...

— Dar părăluțele nu ți-le mai dau înapoi, i-am răspuns eu. Mai ales că le-am și mâncat și am rămas numai cu cotorul mandatului.

Apoi i-am mulțumit, mărturisindu-i cu câtă emoție văd și aici, ca pretutindeni pe unde trece, sufletul lui neasemuit de bun și altruist.

Fiindcă așa a fost marele nostru poet pentru toți câți l-am cunoscut de aproape și-i rostim azi numele numai printre lacrimi.

De atunci, l-am mai văzut o singură dată târziu, după războiu — cu puțin înainte de a pierde — la el acasă, în Piața Victoriei, unde m-am dus să-i văd „Grigoreștii”.

Mie, locuința în provincie mi-a făcut și acest rău nemărginit, că m’a ținut mereu departe de tot ce am avut mai drag și mai scump printre marii mei prieteni din Capitală.

PROFESORUL MEU DE LIMBA ROMÂNĂ SIMION MÂNDREANU

După atâția ani de școală, ca fost elev, student și profesor, mi-am dat seama bine, că nu numai omul, dar și clasele, și seriile de școlari, dintr’un an sau chiar dintr’un șir de ani, au psihologia și caracteristica lor.

Ca profesor — de ce s’o ascund? — nu intram în toate clasele cu aceeași încredere. Simțeam că într’unele am izbutit să înnod mai trainic legătura dela suflet la suflet cu elevii, dacă nu cu toți, cel puțin cu o bună parte din ei.

Seria, clasa aceea, alcătuia pentru mine un tot organic, însuflețit și atrăgător...

Și sunt convins că și foștii mei profesori n’au simțit altfel... Numai că pe atunci distanța dela catedră până la clasă era ceva mai mare.

Și totuși ajungeau uneori la acel fond ascuns și fericit de bunătate, reușind să le aducem în ochii unora lacrimile în zadar reținute, fie în ocazii solemne, fie în fel de fel de manifestații inimoase, în care mintea și inima copilului bun e nesecat născocitoare.

...Profesorul nostru de Limba Română dela Colegiul Sf. Sava, era originar din Transilvania și făcea parte din cei cu sufletul deschis, a cărui căldură prietenoasă ne învăluia ca o blană scumpă și ne simțeam în al noulea cer oridecâteori cuvântul lui de prețuire se îndrepta personal spre vreunul din noi.

Se vede că și seria noastră se nimerise să fie tocmai una din cele privilegiate, căci și nouă, elevilor din clasa a treia, mult ne erau dragi orele domnului Simion Mândreanu.

Avea înnăscut în el și darul de animator, de imbold către scrisul literar al celor pe care-i simțea dăruiți cu oricât de ușoară chemare.

Era un eclectic și-un entuziast, care a făcut din orele de Limba Română timp de doi ani cât l-am avut profesor — cele dintâi sărbători literare din copilăria mea...

Manualul de care ne serveam — destul de bun și acela — „Stil și Compozițiuni” de I. Manliu, era pentru noi mai mult un ajutor menit să întregească metoda profesorului. Il citeam și reciteam acasă, cu un sentiment de ispită și atracție cu totul contrariu aceluia cu care deschideam „Aritmetica”. Nu știu dacă s’a putut adeveri cândva svonul că, la întregirea acestui manual, ar fi colaborat și Coșbuc, care era nepotul lui Manliu. Eu cred însă că unchiul a dat îndemnuri nepotului, pe ogorul literelor, căci Manliu, care a fost profesor la Gimnaziul din Giurgiu și prezent printre invitați, la botezul meu, era mult mai în vârstă decât Coșbuc, iar manualele lui apăruseră mai’nainte de maturitatea marelui nostru poet.

Procedeul lui Mândreanu, ca să ne deștepte râvna pentru scris, era foarte simplu. Profesorul aducea subiectul povestei de tratat: „Petre” — să zicem — fiul unui propietar de moșie, locuind vara la conac, la poalele munților, profitând de îndemnul unui prieten, pleacă într’o după amiază de vară, fără știrea părinților să vadă o peșteră cam depărtată, dar rătăcindu-se, cei doi copii petrec o noapte grozavă în inima pădurii. Emoția părinților și peripețiile prin care au trecut ei erau lăsate la imaginația școlarilor, Intr’o săptămână sau două — după însemnătatea subiectului, lucrarea trebuia să fie gata și lectura ei o expuneam cu glas tare, iar critica o făceau atât elevii, cât și profesorul, care o însoțea și de elogii, când bucata era bine ticluită — sau de ironii ușoare, când autorul o nimerea... cu oiștea în gard!

Din toate acestea, ne-am ales cu — o „Societate Literară”, a noastră, a clasei a treia și cu o revistă „Armonia” poligrafiată, mai mult spălăcită decât citeață, unde eu am apărut ca publicist, pentru întâia oară, cu o nuvelă întitulată „Sălbaticul”, având ca erou un tânăr sfios, căruia-i plăceau excursiile în tovărășii cât mai reduse ca număr, urcând potecile munților totdeauna cu o carte în mână.

In a doua parte a anului școlar, precum și după aceea, în clasa patra, ne-am putut îngădui apoi luxul să ne „tipărim” revista și să scoatem trei numere „săptămânale” în timp de... un an și jumătate, schimbând și numele „Armoniei” în acela de „Studentul Român”.

Nuvela publicată de mine în această serie de trei numere, a fost întitulată: „Flăcău bătrân” și cuprindea primele încercări de ironizare a slăbiciunilor omenești.

Anghel Demetriescu, marele nostru profesor de Istorie, ca arbitru, era pentru noi mai hotărîtor, era... Casația! Când, după ce i-am pus revista pe catredă profesorul a rostit unele nume, mare a fost fericirea celor aleși.

Meritul era în cea mai mare parte al lui Mândreanu. Iar colaboratorii de pe atunci ai „Armoniei” și ai „Studentului Român”, au ajuns mai târziu, în lumea noastră, nume cunoscute în diferite ramuri de activitate: Constantin Banu, fost ministru liberal și mare orator și îndrumător literar, întemietor al cunoscutei reviste literare „Flacăra”; Scarlat Orăscu, poetul plin de avânt, colaborator de mai târziu la „Revista Nouă” a lui Hașdeu, a făcut greșala să se lase de literatură după primul volum de versuri și să se consacre avocaturii; Constantin Conțescu, ministrul de mai târziu al țării în comisiunea Dunăreană Europeană; Iancu Livescu, în care talentul literar a dat mereu lupte grele cu cel teatral; și alții, cărora le cer iertare dacă nu mi-i mai amintesc, fiindcă o împrejurare pe care voiu povesti-o altădată, a făcut să pierd în mâini străine, cele patru exemplare, unde mi-am văzut „opera” și „semnătura”, tipărite pentru întâia oară în vieață!

Dar — firește — „creeațiunile literare” sunt sortite să treacă și pe sub tăiușul criticii.

Pe vremea aceea, Gh. Adamescu, mai mare ceva decât noi, deținea rolul de „critic” la ziarul „România”.

Nu știu de unde i-am încăput în mână, că ne-am pomenit... luați în primire!

Cel mai hărțuit a fost Conțescu. El publicase în revista noastră o poezie mare, intitulată „Pentru ce?, care — ’mi aduc aminte — își începea întrebările cam așa:

„Pentru-ce, când, dimineața, cu-a sa rază voluptoasă,

„In a mea fereastră bate, din somn a mă deștepta...”

Pe tema cu razele dimineții, nemilosul critic între altele, îl întreba:

„Ia spune-ne și nouă, domnule poet, cum se petrece minunea ca dumneata să auzi în fiecare dimineață razele soarelui făcând cioc, cioc! în geam, și spunându-ți:

— Domnule Conțescu, tot mai dormi? Hai, scoală-te, leneșule, că noi am răsărit de mult...”

La atitudini de felul acesta, revista răspundea scurt și „demn”, la „Poșta Redacției”! Iar dacă vreun mofluz, căruia nu-i puteam publica imperfecțiile, ne adresa vreo insultă, „colaboratorul” Orăscu, „poștașul nostru” îl punea îndată la locul lui, cu răspunsul prompt:

„Aveți lipsă de bun simț, domnul meu!!”

_* ^* _*

Intr’o dimineață, în liniștea orei de Limba Română, auzim scârțâind binișor ușa și vedem înaintând încet și solemn spre catredă un bătrân simpatic.

Mă uit la Scarlat Orăscu, cu care eram vecin de bancă, și observ că îngălbenește.

— Tata!!

Atât a putut să-mi șoptească și scoase un oftat adânc.

Era zi de compoziție și Scarlat, care își citise opera cu câteva lecții mai ’nainte, fusese atât de sigur pe nota ce obținuse de curând, încât își calculase că nu va fi ascultat și nu-și scrisese lucrarea. I-ași fi împrumutat caietul meu, dar... mă găseam exact în aceeași situație!...

După ce părintele și profesorul își deteră mâna, Mândreanu pofti pe bătrân într’o bancă și-l chemă pe micul Scarlat să-și citească lucrarea.

Pe atunci, după regulament, era voie ca părinții să vie să-și asculte copiii, ca să-și dea seama de progresele odraslelor lor.

La auzul numelui său, Scarlat se ridică. Stătu o clipă uluit. Se uită în dreapta și în stânga la colegii apropiați. Apoi se aplecă spre pupitru. Scotoci tărăgănitor printre cărți și deodată scoase la iveală un caiet nou-nouț și-l deschise.

Pagina la care-l deschisese era albă, doar dungată ușor cu eternele liniuțe albastre ale caietelor de dictando.

O răgușală neprevăzută întunecase puțin glasul cititorului. Scarlat tuși de două ori și începu... descrierea unei pajiști înflorite într’o dimineață de vară...

Frazele, la început cam încurcate, începură să curgă din ce în ce mai limpede, mai armonios, atrăgând pe toți ascultătorii. Nici profesorul, nici băieții nu bănuiau nimic, singurul deținător al tainei eram numai eu și urmăream cu emoție urcușul greu și primejdios de care se agățase talentatul și iscusitul coleg și prieten, viitor avocat...

La sfârșit, Mândreanu, încântat, îi trimise de pe catedră câteva cuvinte de încurajare, felicitându-l, în fața părintelui, care se uita cam sceptic într’o parte.

Elevul se așeză la loc, răsuflând din greu. Dar profesorul n’avu de lucru? Ce-i veni în gând, să-i arate bătrânului și acurateța caligrafică a compoziției fiului!

— Domnule... Orăscu, adu, te rog, caietul să-l vadă și tatăl d-tale; nu mă îndoiesc, că și îngrijirea transcrierii este, ca totdeauna, la înălțimea iscusinții d-tale!

Și Scarlat, pus pe drumul Golgotei, fu silit să-l suie până la sfârșit. Iși îndreptă pașii cu curaj bărbătesc spre catedră și înmână profesorului caietul...

Mândreanu căută mult și în zadar printre foi. Când se convinse că lucrarea... s’a evaporat, începu să râdă și clătină amenințător din cap.

Apoi rosti sentința:

— Pentru talentul, cu care ai compus, pe loc, bucata, îți pui nota zece; iar pentru ascunderea adevărului față de părinte și profesor, îți scad două puncte la conduită!

Al treilea punct îl puse clopotul care suna de ieșire.

Mândreanu plecă însoțind pe bătrân. Ce și-or fi spus, n’am putut afla nici până în ziua de azi...

TREI AMINTIRI DUIOASE

Le numesc așa, fiindcă pentru mine — străine de orice critică — ele țin numai de suflet și de vremurile de acum vreo patruzeci de ani.

Și le dau la lumină fără cel mai mic gând de trâmbițare.

Ar fi să însemne că m’am înstrăinat cu desăvârșire de simțul autocontrolului și al realităților, ca să m’apuc de reclamă stearpă, tocmai acum, când îmi strâng în volume compacte producția literară a unei vieți întregi.

Le fac însă, fără nicio sfială, loc de cinste aici, pentru că am credința că vor folosi generațiilor tinere de azi și de mâine, prin învățăturile adânci ce se desprind din ele.

Din cele dintâi două, cititorii vor putea să deducă singuri entuziasmul spontan manifestat de Duiliu Zamfirescu, Iosif, Anghel și ceilalți scriitori, numai fiindcă au descoperit la un moment dat pagini care le-au mers la inimă, fără să le fi fost gândul la vreo formă politicoasă de a îndatora cu orice preț pe autorul unei publicații noui. Iar a treia — telegrama lui Maiorescu — e o luminoasă dovadă a înălțimii la care știa să se ridice sufletul altruist și înțelegător al acestui uriaș al gândirii și culturii românești.

_* ^* _*

De scrisoarea lui Duiliu Zamfirescu am aflat de-abia acum trei ani, în Aprilie 1936, dela d-l Em. Bucuța, care a publicat-o în șirul corespondențelor lui Titu Maiorescu cu Duiliu Zamfirescu, în „Revista Fundațiilor Regale” din acea lună.

O reproduc aici:

Roma, 25 Martie 1900

Iubite Domnule Maiorescu,

Cu nesupus de mare plăcere vă scriu, fiind duminecă dimineața, prin urmare zi de odihnă, lăsată de Domnul pentru îndeletniciri sufletești. Răsfoind volumul Poezie ș! Proză, am dat peste o noveletă (care nu știu cum, îmi scăpase din vedere la citirea Convorbirilor) intitulată Emma. Minunată, minunată!... Nimeni nu s’a apropiat mai muit de Bret-Harte, cu forme de melancolie ștrengărească, ce atât de bine răspunde uneori la o stare specific românească de rușine, de sentimentalism, cu autorul necunoscut mie, Ioan A. Bassarabescu. Cine e acest domn? Mă interesează foarte mult să știu cine e, fiindcă acesta va deveni un mare scriitor. Equilibrul perfect al novelei, valoarea comică a cuvintelor, verva descrierii, desvăluesc un talent par’că ajuns la maturitate. Dacă pe ici pe colo s’ar îndulci unele expresii mitocănești ale venerabilei doamne Sița, noveleta aceasta ar fi, pentru mine, cea mai bună din câte s’au scris până astăzi, în felul scurt al lui Bret-Harte.

Și e o așa de mare mulțumire să citești în românește o lucrare bună, tânără mai cu seamă și vie! De un ceas de când am citit-o, sunt într’o ilaritate, care mi-a pus voie bună în suflet. Lumea îmi pare frumoasă.

Artă, artă!...

_* ^* _*

A doua amintire e din anul 1901.

Nuvela mea „Pe drezină” apăruse de curând în volumul de omagiu al „Convorbirilor Literare” închinat lui Titu Maiorescu cu prilejul aniversării sale, la 15 Fevruarie 1900.

Intâmplarea a făcut ca numărul acesta exceptional să ajungă la Paris, în mâinile unui grup de scriitori și artiști, dintre cei mai talentați și prețuiti la noi. Nu știu ce împrejurare fericită îi concentrase în anul acela în capitala Franței. N’am avut prilejul nici până azi să cercetez amănuntele.

Atâta știu că spre cea mai plăcută a mea surprindere, am primit într’o bună zi — unele scrise, altele desenate cu creionul pe o foaie cu firma „Hotel de France et de Bretagne” — cele mai gingașe interpretări pe care le-am putut auzi vreodată asupra acelei nuvele. Mai întâi, un început de scrisoare:

„Iubite Domnule Bassarabescu,

„Mai serile trecute ne-am întâlnit — ca de obiceiu — ai noștri, adică cei iscăliți pe contrapagină și am speriat cafeneaua cu hohotele noastre, citindu-ți frumoasa nuvelă din „Convorbiri”.

Apoi, următoarele versuri:

Ne-am strâns și ți-am citit nuvela,
Și-am zis: Bassarabescu-acela
De ar mai scrie o duzină
Cum e nuvela „Pe drezină”,
Toți pictorii s’or angaja
Să ilustreze așa ceva”...

Amândouă sunt scrise de mâna lui Șt. O. Iosif și semnate de el și apoi de D. Anghel, de Sextil Pușcariu, Vergil Cioflec, precum și de pictorii: Șt. Popescu, Strâmbulescu, Chimon Loghi care au făcut minuni, schițând în creion scene din Pe drezină, așa cum și le-au închipuit că trebue să fie în realitate.

Păstrez foaia originală cu sfințenia pe care o am pentru toate clipele luminoase ale trecutului.

E un omagiu pios pe care l’aduc amintirii scumpe a prietenilor scriitori care au pierit așa de timpuriu dintre noi și un accent de admirație mai mult pentru talentul pictorilor, care cinstesc cu numele lor arta românească.

Cu telegrama dela Titu Maiorescu, lucrurile s’au petrecut astfel:

Nu călcasem mai de loc pe la Academia Română până în anul 1909 și nici nu mi se dase, prin niciun semn, să înțeleg că s’ar gândi — acolo — cineva, la mine.

In seara de 25 Mai, exact acum treizeci și patru de ani, mă reîntorceam acasă la Ploești dela o vie a unui prieten din Valea Călugărească.

Un amurg de sfârșit de primăvară, colorat și tihnit, bogat în grădini cu frunzișuri proaspete și dese, parfumat de trandafiri, garoafe și regina nopții...

De abia trecusem pragul, când mi s’a spus că am o telegramă. Am cerut-o repede, cu inima strânsă, gândindu-mă la vreo întâmplare neplăcută, căci totdeauna telegramele-mi s’au părut bune numai de asemenea isprăvi.

Intâia privire, după ce am deschis-o, mi-am ațintit-o drept pe semnătură:

„Maiorescu”.

Apoi am citit textul, intrigat:

„Academia te-a ales astăzi membru corespondent în secția literară. Te felicit și ne felicităm”.

Păstrez originalul în același pachet cu scrisorile primite dela el. Și n’aș putea să-mi șterg din inimă niciodată delicatețea de simțire care a îndemnat pe marele nostru critic să-mi vestească neîntârziat — el cel dintâi — bucuria...

Putere covârșitoare, inițiată, exemplar rar de om echilibrat, desăvârșit, purtând tot mai luminos, în jurul frunții lui înțelepte nimbul omeniei, prin taina căreia, oricât ai fi fost de mic, te ridica — fără să simți greutatea urcușului — până sus de tot, în lumea tăriilor, unde plutea el.

CESAR BOLIAC

Ce puține lucruri știm despre oamenii noștri mari! Tresărim, auzind întâmplător de câte un nume care ne-a trecut cândva pe la ureche, nici noi nu știm când și unde: în școală? în istoria literaturii? pe la vreo conferință? la radio?

Nu ne aducem bine aminte...

Și totuși, ca să nu-i uităm ușor, Providența parcă a avut grijă să-i așeze pe cei mai mulți într’o singură epocă: în epoca revoluționară de după 1840, în acea strălucită jumătate a secolului al nouăsprezecelea, când tot ce era scriitor era și om politic, când talentul literar și oratoric te situau de-a dreptul, fără nicio șovăială în frontul de luptă pentru libertatea neamului, când un Ioan Heliade Rădulescu, Ioan Ghica, Nicolae Bălcescu scriau — nu pentru gloria lor — ci pentru gloria și glorificarea unui popor vrednic și viteaz, dar necăjit de atâtea amenințări străine, care nu-l lăsau să-și trăiască vieața în tihnă — așa cum i s’ar fi cuvenit — pe colțul de pământ dăruit de Dumnezeu lui și numai lui.

Pentru fapta lor nevinovată, făuritorii aceștia ai României libere s’au ales mai toți cu prigoană, cu surghiunuri, cu închisori prin temnițe și mănăstiri.

Și totuși nu-i cunoaștem încă îndestul.

Unul dintre ei a fost și scriitorul Cesar Boliac (1813 — 1881), autorul multor scrieri, în frunte cu minunata poezie de pură esență românească, „Sila”.

Printre mijloacele de luptă împotriva străinilor, adoptate de scriitorii noștri înaintași, erau și revistele și ziarele. Ca orice luptător vajnic, cu simțul Patriei în sânge, Boliac a înființat ziarul „Buciumul”, pe care în 1865 l-a înlocuit cu „Trompeta Carpaților” foaie de luptă aprigă românească, pusă sub direcția lui N. Bassarabescu, de și adevăratul conducător era tot Boliac. Dar și unchiul meu N. Bassarabescu, „nenea Nae” cum îi ziceam noi copiii, fratele cel mai mic al tatălui meu, era și el tot un luptător politic neobosit și după ce — în 1877 — a încetat apariția Trompetei Carpaților, el a început să scoată pe cont propriu ziarul conservator „Poporul” a cărui apariție a durat peste treizeci de ani, neîntrerupt sub conducerea lui.

Despre talentul lui Cesar Boliac și prietenia sa cu nenea Nae, mi-a povestit tatăl meu multe, dar eu eram prea mic ca să le înțeleg și mai ales să le rețiu, fie și în parte. Atât mi-a rămas din spusele lui, că Cesar Boliac fusese un om mare, Vornic la București, că vorbea și scria frumos, de plăcea la toată lumea.

Pe Cesar Boliac, eu îl vedeam aproape în fiecare zi trecând pe lângă casa noastră, pe str. Rotarilor, dus într’un cărucior ca de copil — dar ceva mai mare — de câte un flăcău voinic, purtând cămașă de pânză albă, vestă neagră brodată și ițari strâmți.

Vipera asta de îngrijitor neconștincios își bătea fără nicio milă stăpânul, cărându-i ghionți în ceafă, ori de câte ori țipa. Căci, pe la 1880, când l-am văzut pentru întâia oară, bătrânul era paralizat, o paralizie cumplită, căre-i micșorase trupul de-l prefăcu-se într’un fel de păpușă cu bărbuță albă, scoțând din când în când niște țipete cu intonații triste de vaet pătrunzător:

— A, aa, a a a!!...

Și atunci urmau amenințările, traduse de multe ori în fapt, ale slugii ticăloase.

Strada Rotarilor — azi str. Caragiale — a fost una din cele dintâi străzi unde mi am continuat copilăria bucureșteană, după cea din Giurgiu. Casa noastră — cu chirie — era pe același trotoar cu gimnaziul de pe atunci Mihai Viteazul, foarte aproape de el. Avea în față un maidan, devenit astăzi „Square”, maidanul jocurilor mele cu zmeul, maidanul plin de bălării, despre care am scris mai târziu o schiță literară, publicată sub titlul „Maidanul” în volumul pentru copii „Moș Stan”.

Cesar Boliac își avea pe atunci locuința pe lângă biserica Popa Rusu. Pe timp frumos, mai ales din Mai până în Octomvrie, bătrânul bolnav trecea pe la poarta noastră, dus de servitor la aer în grădina Icoanei, aproape de noi.

De grădina Icoanei mă leagă multe amintiri din jocurile mele de copil. In ea, pe o bancă, lângă un boschet de liliac alb, înflorit, am învățat dela băieți mai mari ca mine să cunosc ceasul, să înțeleg rostul minotarelor pe cadran...

Ce bucurie, când am pus mâna pe secret!

Veneam acasă și mă rugam de toți să mă întrebe cât e ceasul, ca să le răspund precis cât era.

Nu odată, căruciorul cu Cesar Boliac era adus și oprit lângă o bancă din apropierea noastră. Parcă-l văd cu câtă ispitire se uita spre noi cum jucam țintar sau cum citeam ceasornicul. Ochii lui mici, vioi și negrii jucau în orbite ca niște ochi de cățeluș frumos, contrastând izbitor cu albul bărbii.

Dar într’o zi m’a indignat nespus răutatea cu care sluga îi da pumni pe înfundate. Am lăsat jocul, am alergat într’un suflet acasă și m’am reîntors însoțit de tatăl meu, care l’a dojenit aspru, amenințându-l că-l „dă pe mâna poliției”.

Băieții făcuseră cerc în jurul nostru; și fiindcă erau mai mari ca mine, tată-meu le-a povestit, ca s’auză și „ticălosul” care-l bătuse, cine a fost și ce a fost pe vremuri, omulețul acela damblagiu care scotea din când în când strigăte ciudate, semănând când a țipete de papagal, când a chemări de păun.

Timp de aproape o săptămână, căruciorul cu Boliac n’a mai trecut spre grădina Icoanei. Apoi — spre marea mea mulțumire — a reapărut, mânat de rândul acesta de o femeie.

Am aflat mai târziu că trecuse pe la noi într’o seară — pe când eu dormeam — Nenea Nae, fostul director al „Trompetei Carpaților” și tată-meu îi desvăluise toată urgia căzută pe capul sărmanului fost mare orator amuțit la bătrânețe de boală pentru tot restul vieții.

AMINTIRI LITERARE

1. Intâia mea amintire literară: Mama. Câteva luminițe călăuzitoare. Inceputurile mele literare se pierd, vorba lui lacob Negruzzi, în noaptea vremurilor... Nu trec însă dincolo de Giurgiu, unde m’am născut și am trăit cei dintâi ani ai micii mele copilării, din care culeg și acum flori de măr și de piersic altoit, apusuri de soare ca o aramă nouă asvârlită pe cer până dincolo de înălțimile malului bulgăresc al Dunării, rahagii turci ducând — pe cap, în echilibru — tăvi enorme cu o întreagă prăsilă de cocoșei roșii încremeniți desăvârșit în vârf de băț; turcul Ali, venind la noi, din Bulgaria, odată pe săptămână cu o tavă tot așa de mare, încărcată cu fel de fel de bunătăți: ouă, cataif, struguri mari și galbeni ca un chihlibar vârtos, pistil și, uneori, toamna, dovleac copt, frumos ca aurul. Apoi câinii noștri: Lupu, Baicu, Eder... apărătorii fără leafă ai caiselor, cireșelor, smochinelor, și chiar ai boschetelor cu trandafiri și iasomie, pe după care ne jucam de-a „v’ați ascunselea” în răcoarea ierbei stropite a amurgurilor de Iulie.

Cel dintâi imbold la scris îl datoresc — fără îndoială — mamei mele.

Ea e prima mea amintire literară, peste care, nu vreau și nici n’aș putea să trec fără adânci remușcări. In pauze, când vrea să mai scape de necazurile gospodăriei — atât de rodnică peste tot pe urma ei, dar și atât de străină priceperii noastre — își găsea refugiul, fie în cartea lăsată deschisă pe scrinul din iatac, ori pe vreun scaun, fie lângă noi „ăștia micii” dornici s’o ascultăm urmând firul povestirii lăsate neisprăvită, uneori cu zilele...

Vlăstar din familia militărească — atât de cunoscută — a Botenilor „Coana Eliza” , cum îi zicea intimii; „Coanza”, cum o chemau două din surorile mele mai mari; „Săftica”, așa cum auziam mirat, fără să întreb de ce, numind-o, când venia pe la noi, unchiul ei și al nostru, Colonelul Manolache Boteanu fost aghiotant al lui Cuza-Vodă, era un adevărat dicționar enciclopedic, bun de consultat în orice clipă. La boli, la necazuri, impasuri grele, toți alergau la ea să-i ceară sfaturi, îndemnuri, rețete. Măritată dela vârsta de paisprezece ani, cum era moda pe atunci, cu păpușile încă în brațe, supusă de timpuriu la grelele încercări ale unei case de copii, printre care eu și o soră mai mică eram cei din urmă, elevă prin nevoi — dar conștiincioasă — a celebrului medic german de pe vremuri din Giurgiu, doctorul Seben, care i-a scăpat de atâtea ori copiii cu vieață, ea nu pregeta să sară în toiul nopții din pat ca să deschiză ușa rudelor sau prietenilor din vecinătate, găsind mai totdeauna soluția fericită problemelor celor mai încurcate.

Nu scria, dar povestirile ei te fermecau.

Era o ființă fără somn. Numai Dumnezeu știe câte griji și necazuri i-l răpiseră, ca să-i scurteze zilele. Căci pe latura asta, eram prea mic pe atunci, ca să o pot înțelege și ajuta. Ar fi fost în stare să stea nopți întregi cu noi — dacă n’ar fi biruit-o mila — deslegând șarade sau înviind trecutul cu amintiri multe și colorate, din mica ei copilărie...

Slugile de atunci nu erau „funcționare salariate”, ca dușmanii plătiți din vremurile trăite astăzi.

Ferească sfântul!

Eu și frații mei am crescut pe mâna „Mami Sultanii”, fiică de roabă țigancă, dată de zestre bunicii mele, apoi liberată și lipită de casa noastră, atât ea, cât și fetele ei: Anica, ciupită de vărsat, și Lica, tartorul iremediabil al minciunilor cele mai iscusit ticluite. Și pe mâna Mamei Gherghina, o vrednică țărancă din munții Buzăului, adusă de tatăl meu ca doică a unei surori mai mare ca mine; și rămasă în serviciul casei noastre până aproape de sfârșitul vieții.

Mama Gherghina era „ciuca” zarzavagiilor bulgari din piața Giurgiului. Într’o duminecă, o vedem gătită de sus până jos cu o rochie de mătase prăzulie și cu pantofi noui în picioare.

Dacă rochia nu i-ar fi venit prea larg și fără îngrijire tăiată, mai ales în dreptul gâtului și al cordonului și dacă mânecile nu ar fi fost prea lungi și cam prea lăbărțate, aș fi zis că e o boieroaică din albumurile cu poze de pe vremuri.

— Cine te-a gătit așa, mamă Gherghino?

— „Sârbii”, maică. M’am pomenit săptămâna trecută cu unu venind la mine, dimineața la târguială; și ridicând din grămadă un ardei îndrăcit, mi-a zis; „Gherghino, dacă mănânci ardeiul ăsta iutele în fața noastră, punem cu toții mână dela mână și-ți plătim ție o rochie de mătase, după gustul tău, bez o pereche de pantofi noui”. Eu am luat ardeiul, m’am uitat puțin la el, apoi am mușcat odată. E drept că mă cam pișca la limbă. Dar n’am zis nimic. A fost greu cu îmbucătura dintâi. Pe urmă a mers ca pe roate. L-am mâncat tot. Și s’au ținut de vorbă.

— Dar nu s’au mirat de dumneata?

— Da ba bine că nu! Au clătinat din cap, s’au crucit, s’au uitat unul la altul. Apoi au început să pleoscăiască din palme, ca la teatru, că erau fr’o opt, de se strânsese toată piața în jurul nostru.

— Era iute rău ardeiul ?

— O fi fost maică... Pentru ei, poate. Eu atâta știu că l-am mestecat pe tot fără să-mi pese. Și m’am ales cu rochia de mătase, numa bine, acum, de Rusalii.

Prin gura blindată a credincioasei noastre buzoence, ardeiul decretat de toată bulgărimea pieței cel mai iute, trecuse ca un măr domnesc...

Dar posnele „Mami Gherghini” au fost mai multe:

La început, când a venit la noi doică — ne povestea mama — a făcut una și bună: fără nicio sfială: a pus jos pe dușumeaua salonului, și-a lăsat acolo, în fața musafirilor, o tavă mare cu dulcețuri, fiindcă...

— Fiindcă tocmai atunci m’a pișcat de picior un afurisit de purice și n’am putut răbda să nu mă scarpin..., a mărturisit în urmă.

Moș Stan, bărbatul ei cu cununie, venea în fiecare seară, mai rar treaz și destul de des cu chef. Tot cheful lui se răzbuna pe Mama Gherghina. Iar noi, copiii, râdeam ca la teatru.

— Ia mai tacă-ți fleanca, babo. Nu vezi că ești afumată?

— Ce ai zis bețivule ?... Ia mai crâcnește, odată!

Și Mama Gherghina, tot așa de iute de mână, ca și de gură, înhăța cleștele de lângă mașină și lua poziția de atac. Moșul, îngrozit de ce ar fi putut să se întâmple, deschidea ușa încet, cu scârțâieli de vioară stricată, și părăsea frumușel arena. Totuși, ca să nu se dea bătut de tot, mormăia, atât cât să-l putem auzi doar noi cu urechile noastre agere:

— Te-ai afumat rău, madam!

Și fugea pe pietrișul din curte, ca un copil sburdalnic...

Da, toți acești licurici ai vârstei de dincolo de necazuri au fost luminițe călăuzitoare pentru scrisul meu de mai târziu. Micii colaboratori ai începutului meu literar...

A urmat apoi războiul și am fugit cu toții la București: noi cu trenul; bagajele cu chervanul. Doar câinele nostru drag a rămas la Giurgiu, uitat acolo din grabă, de frica bombelor. In nuvela Eder am scris despre el rânduri adevărate; și tot așa în Moș Stan despre Moș Stan.

Numai „Mami Gherghini” i-am schimbat numele în „Mama Maria”.

2. Capitala. — In Capitală, primul popas l-am făcut la o mătușe, în strada Aureliu, lângă Calea Moșilor, la doi pași de cele dintâi tramvaie cu cai și cu imperială și de cel dintâi târg al Moșilor care mi-a uluit mintea și urechile. Tot atunci am văzut și cei dintâi Muscali în mantale lungi, cu ranițe în spinare și cu centuroane de lac, mai toți mirosind a „wutkă” și cerând „cuartir” spre groaza mătușei mele, îngrijorată de cât aveau de suferit scândurile și covoarele ei de pe urma „cismoaelor” de iuft cu tălpile lor îmbrobonate cu ținte crețe... Apoi drumurile odihnitoare, cu trăsuri de Herasca trase de cai blânzi ducându-ne la moșia bunicii din Netezești, lângă Căldărușani. Trăsura asta de Herasca sta uneori săptămâni întregi cu capetele oiștei trântite în mușețel, cu perdelele de piele neagră lăsate, ca să nu intre în ea puii de găină; cu atâtea urme de drum lung pe ea, mirosind toată sub arșița soarelui de Iunie a încins și-a dor de ducă...

Apoi... clasele primare la „galben” și la „verde”, la strada Licurg, sau la Știrbei-Vodă, la „domnu” Popovici, sau la „domnu” Vasile Ștefănescu, sau la „domnu” Giurescu, Banu, Mumuianu...

Toți acești „domni”, ca și toate casele cu chirie unde ne mutam umblând cu bagajele de colo până colo — pe soare călduț de Sf. Gheorghe, sau pe burniță pătrunzătoare de Sf. Dumitru — din Calea Moșilor în Spătari, din Spătari în Rotari și din Rotari în „Plevnei”, toate aceste ființe și migrațiuni le păstrez pentru alt soiu de amintiri, sub alt titlu. Aci sunt numai cele în legătură cu scrisul.

3. „Intâia furie”. — In cea dintâi vacanță școlară, după clasa întâia, dela Colegiul Național Sf. Sava, în toiul lui Iulie, am mers cu familia la Stâlpeni-Muscel, la conacul bătrânului proprietar Stâlpeanu, că să luăm parte la cununia fiicei lui cu fratele meu cel mare, Iulian, pe atunci locotenent.

A fost o nuntă de trei zile și trei nopți fără răgaz, ca pe vremea lui Iancu Jianu. Casă mare, odăi multe pline cu covoare naționale; parc boieresc. Mă culcam și mă sculam în cântece de lăutari. Din când în când — biruit de somn — adormeam pe canapeaua largă dintr’o odăiță așezată departe de sgomot. Dar, în două rânduri, am tresărit deșteptat de răceala câtorva picături nesuferite, de apă, căzute rar — cu socoteală — pe obrajii mei aprinși de atâta nuntă.

Grupul de prieteni noui sta în preajmă râzând șiret. Toți musceleni, niciunul n’ar fi îndrăsnit să supere pe... fratele mirelui.

Afară numai de... o fată!

O fată care m’a făcut să cunosc, la doisprezece ani, fiorii parfumului de garoafă și suavitatea florii de vanilie. Și să înțeleg, cu alt rost, tihna soarelui singuratic de pe pajiștile prietenoase ale Muscelului...

Când m’am întors acasă, la București, m’am ascuns în cel mai liniștit colț de iatac și am așternut pe furiș — și pe hârtie — tot focul sufletului meu hărțuit de visuri și visări, într’o „nuvelă”: „Intâia furie”. Ba încă am găsit și revista care să mi-o dea în vileag.

4. Tata. Primele reviste. — Astăzi nu mai am și nu mai găsesc nici manuscrisul bucății, nici revista, tot așa cum nu mai am nici alte... opere(!?) publicate pe vremea aceea, sporadic, ici și colo. Ceea ce știu, e că în clasa a treia dela același colegiu, m’am găsit în... unison literar cu un grup de colegi și am pus cu toții bazele unei societăți tip „Junimea”, botezând-o... „Studentul Român”. Apariția revistei cu același nume fu repede fapt împlinit, iar pe copertă sta anunțat, ceva mai sus de prețul abonamentului, că ea e „bilunară”, cu toate că în întregul an școlar n’au putut apărea mai mult de trei numere.

Și nici pe acestea nu le mai am și nici n’am găsit până azi răgaz să le caut.

S’ar putea să le descoper chiar în biblioteca Colegiului Sf. Sava. El s’a arătat atât de bun păstrător de documente, încât în publicația apărută în anul 1933 sub titlul „Colegiul Național Sf. Sava”. de d-l profesor Ștefan Pop, directorul de atunci al Colegiului, găsesc printre foștii elevi ai lui I. Heliade-Rădulescu, în anul 1832, pe tatăl meu Alecu Bassarabescu, în vârsă pe atunci de 14 ani, anunțat la rubrica „starea părinților” ca fiu de treti-logofăt, cu adresa în strada Biserica cu Sfinți, Nr. 6 și având printre colegii de clasă pe Ion Ghica, Nicolae Bălcescu și Nicolae Filimon care, în cataloagele vremii, era înscris sub numele: Papadonat Niculae.

In clasa a patra, inițiatorii Studentului Român au slăbit coarda, iar eu mi-am găsit loc de colaborare la revista Mugurul, redactată de un grup de literați din clasa a cincea — în frunte cu C. Dimitriu, fostul ministru de interne, și cu Dumitrescu Ciopone, care avea toate calitățile ca să devie intelectual de rasă dacă firul vieții nu i s’ar fi rupt deodată, de timpuriu, pe neașteptate.

In cursul superior al liceului, am scris fără să mai public. Un instinct de „mimosa pudica” — mai ales în vremea când literatura părea, mai rău ca țigara, prohibită școlarilor de ambele sexe — făcuse din mine un iremediabil sfios.

5. „Românul Literar”. — Ca student, am intrat apoi într’o lume din nou prielnică scrisului: de abia în anul al doilea al Facultății de litere, și eram poftit de Vintilă Rosetti, directorul ziarului Românul, ca împreună cu un grup de adolescenți mânuitori de condeiu să formăm un cenaclu și să ne strângem odată pe săptămână, în scop literar, la el acasă, în strada Brezoianu, alături de palatul de azi al „Universului”. Clădirea există încă și-mi redeșteaptă — de câte ori o văd — cei dintâi fiori ai adăpostului confortabil, cu ceaiu cald, parfumat și generos, în serile de început de iarnă, cu prăfuiri ușoare de zăpadă viscoloasă, spaima periodică a proletarilor...

Acolo am simțit binefacerea întovărășirii pe un gând bun și m’am întâlnit cu cei dintâi colaboratori — maturi sau aproape de maturitate — ca Iuliu Tuducescu dela cancelaria Academiei Române, Costică lonescu-Barbarossa, fostul director al liceului „Lazăr”, ca Ludovic Dauș, Nigrim și alții de care nu-mi mai aduc aminte, fiindcă întreaga colecție a Românului Literar, volum gros, legat de mine cu îngrijire, am pierdut-o în împrejurări vrednice — cred — de o clipă de atenție. Iată-le:

Toate mărunțișurile mele, așa zise „literare”, din anii dibuirii pe noul tărîm, le-am dat cu împrumut, în anul 1916, fostului meu vrednic elev, profesorul și publicistul Metroniu, hotărît să-și treacă teza lui de doctorat, având ca subiect: „evoluția” scrisului meu. Mi-a cerut în acest scop, să-i dau, fără nicio reticență, colecția tuturor intimităților mele stilistice; și i le-am dat — firește — cu deplină liniște, fiindcă, în socotelile mele intrau toate siguranțele afară de una, la care nu mă gândisem: dispariția pentru totdeauna dintre noi a depozitarului: cu prilejul războiului de întregire, sărmanul Metroniu a plecat în Moldova, de unde nu s’a mai întors. Și nici micile mele amintiri îndepărtate...

Intre ele a rămas și colecția Revistei Noui, pe anii 1893-1895.

6. „Revista Nouă”, B. P. Hașdeu — La Revista Nouă am venit invitat de B. P. Hașdeu în anul 1893. Am găsit, în cercul din jurul marelui învățat, pe T. D. Speranția, pe I. Cosmovici și mult tineret în frunte cu Haralamb G. Lecca, Ionescu Gion, poetul Dem. Moldoveanu, Em. Conduratu, ș. a.

Intrunirile colaboratorilor se țineau tot săptămânal, ca și la Românul Literar și anume: Lunea seara, la orele 8, în localul librăriei Socec, editoarea revistei, adică în același loc din Calea Victoriei, unde e azi aceeași librărie cu mărețul palat al magazinelor Lafayette. Numai că atunci, toate erau în proporții reduse: gangul dela intrare, vechiu, întunecos și mai îngust chiar decât „Ponte dei sospiri” din Veneția; iar camera din fund unde ne întruneam, de abia putea să rabde o masă rotundă cu vreo șase scaune împrejur.

Mâna, veșnic absentă a lui Socec, se simția în... tratații, singură răsplată a colaborării noastre. Iar Hașdeu nu lipsea niciodată dela ședințe. Iși începea „consumația” cu ceaiu și o urma cu cornuri cu sare și cu bere.

Acolo l-am cunoscut de aproape și am căutat să-i apropii de mine sufletul, cât am putut mai mult.

Era o comoară vie, spirituală: Un mare glumeț și un strașnic ironist. In nicio ședință, meșterul filolog nu ne-a lăsat nici măcar să bănuim că e mare, așa cum era. Acolo se făcea de-al nostru pe de-a-’ntregul; tânăr cu tinerii, hazuliu pe socoteala ridiculilor, egal cu toți colaboratorii. Tot ce avea de publicat în revistă, ne citea mai întâi nouă, cerându-ne apoi să-i spunem pe șleau lacunele, greșelile de stil și tot ce ni s’ar fi părut strident.

Cu toată memoria mea slabă, n’am să uit niciodată ce frumos ne-a citit, într’o tăcere de templu, cu rostirea lui basarabeană, bogată în vocala o pronunțată închis, poemul lui intitulat „Dumnezeu”,

Tot atunci, Hașdeu se găsea în polemică — glumeață din parte-i — cu C. Dobrogeanu-Gherea și Toni Bacalbașa, le răspundea într’o rubrică dela sfârșitul revistei, inutilă: „Zacherlină”, ori scurt și usturător, ori prin câte-o caricatură fără cuvinte, care-l scotea mai ales pe Toni (Hașdeu îi zicea. Toni Meț) din fire și-l făcea să răspundă în „Moș Teacă”, enervat, insultător și deci pe picior de inferioritate.

Hașdeu era pe atunci directorul Arhivelor Statului și-și avea locuința chiar acolo, în Mihai Vodă, în vechiul local al instituției L-am văzut de câteva ori în biroul lui de lucru și m’au minunat cărțile răvășite, mai toate deschise și risipite în cea mai cumplită neregulă pe jos, pe scaune, pe masa spațioasă la care lucra.

— Aici nu intră slujnica de cât când șterge praful sub ochii mei, îmi spunea el. Dacă mi s’ar întâmpla nenorocirea să mi se întoarcă vreo foaie, sau să mi se clintească vreun text dela locul lui, ma’r da înapoi cu munca pentru cine știe câte luni.

Se știe că bătrânul făcea spiritism, unicul balsam al suferințelor lui, după pierderea copilei sale Iulia.

Intr’o seară, ne-a adus la ședință planul arhitectural al vilei ce avea să construiască la Câmpina, în amintirea ei. Plan ciudat, cu o turlă mistică la mijloc.

— Turla, ne spunea el, e destinată să ne fie — mie și nevesti-mi — un refugiu în cazul când ne-ar ataca hoții. De pe ferestruicele ce vedeți aici, pot trage cu revolverul în libertate în ei... fără să fiu văzut.

Se pare că teama de hoți era la el o slăbiciune.

— Și ce arhitect v’a făcut planul, domnule Hașdeu? am îndrăsnit să-l întreb eu cu destulă sfială, dar dintr’o legitimă curiozitate.

— Fata mea. Mi l-a dictat zilele trecute prin spiritism și eu am transcris întreaga ei dorință în tocmai, mi-a răspuns bătrânul, măsurându-mă bănuitor să vadă — poate — dacă nu cumva vreo urmă de ironie pe fața mea i-ar știrbi solemnitatea răspunsului.

L-am ascultat însă cu toată cuvioșia și încrederea...

Intr’o seară, după ședință, sub îndemnul câtorva prieteni, m’am apropiat de el și l-am rugat — de se poate — să ne îngădue să luăm și noi — tineretul — parte la ședințele spiritiste, pe care aflasem că le ține din când în când la Arhive, într’un cerc strict intim, de unde nu lipseau niciodată Teodor Speranția și Cosmovici.

S’a gândit o clipă. Apoi mi-a răspuns:

— Trebue să întreb mai întâi spiritele. Să văd dacă vă primesc.

Am așteptat cu nerăbdare, câteva săptămâni în șir, răspunsul dorit: dar el nu mai venea.

Până când, într’o seară de povești și hazuri, profitând de buna lui dispoziție, i-am reamintit făgăduiala, sub privirile atente ale celor interesați.

— Am întrebat spiritele și... „v’o” respins pe toți, i-a fost răspunsul. Apoi, strângându-ne mâna tinerește, se grăbi să plece.

Era în schimb simțitor la altfel de păsuri ale noastre:

Aflase — nu știu de unde — că fostul meu coleg de clasă, premiant dela Sf. Sava, poetul Dem. Moldoveanu, își luase de curând licența în drept; și că eu am absolvit Facultatea de litere. Hașdeu era președintele Consiliului Permanent al Instrucțiunii Publice: și cu marea lui autoritate, putea să puie umărul la numirea cuiva, nu numai în acest minister, dar și în altele.

Intr’o seară, spre marea noastră emoție, îl auzirăm cum ne felicită pe neașteptate: Pe Moldoveanu pentru licență și pe mine pentru... absolvire.

Apoi adaogă:

— Am să vă fac pe amândoi doctori: Pe dumneata (arătând pe Moldoveanu), doctor de plasă; iar pe dumneata (adică pe mine), doctor de oraș...

Intr’adevăr, chiar în ședința următoare, îl vedem pe Hașdeu că scoate din buzunar și ne dă fiecăruia hârtiile de numire: Moldoveanu, judecător la Drăgănești în județul Olt: „doctor de... plasă!” — iar eu, profesor suplinitor de limba română la școala normală din Galați: „doctor... de oraș!”

Moldoveanu a primit și a plecat. N’ar fi cu neputință ca tocmai această plecare să fi fost începutul înstrăinării lui de literatură. Știu că a publicat vreo două volume originale de Poezii, și mai multe traduceri reușite de piese, din franțuzește, în versuri și în proză. Dar s’a oprit în drum. Și-a făcut rău, căci avea talent.

Iar eu am intrat într’un întreg conflict cu părinții, care având mijloace să mă întreție, nu înțelegeau pentru ce m’aș expune să rămâi cu licența neluată, rătăcind într’un oraș depărtat, atât timp cât nu mă silea niciun motiv serios, mai ales că aveam și o slujbă în Ministerul de Finanțe, cu leafă aproape egală cu a unui suplinitor din învățământ.

Și tot deodată m’am ales și cu o minunată corespondență cu Profesorul D. Mardan, directorul de atunci al școalei normale din Galați, om de o vădită superioritate sufletească și intelectuală, din scrisorile căruia aceste calități reieșiau atât de luminos, încât le citesc și astăzi cu emoția de atunci și cu adaosul adus de vârstă și experiență, că ele ar putea fi socotite oricând printre marile certificate doveditoare că omenirea nu și-ar putea afla rostul decât numai pe căile omeniei...

Dar... în 1895, Revista Nouă și-a încetat apariția. Eu am trecut la Convorbiri Literare, unde Titu Maiorescu mi-a făcut cinstea să mă cheme prin d-l Mihail Dragomirescu.

Apoi, în Septemvrie 1896 am fost numit, tot suplinitor, de Geografie la liceul „Unirea” din Focșani, și în Decemvrie 1897 am trecut în aceeași calitate la liceul din Ploești.

Aci am întâlnit pe criticul C. Dobrogeanu-Gherea care în același timp era și patronul restaurantului gării din acest oraș. Dela el am aflat că Hașdeu îi e de asemenea client, că „Zacherlina” nu i-a îndepărtat pe unul de altul și că profesorul se oprește să mănânce la el, ori de câte ori trece dela sau spre Câmpina.

Intr’o zi, la prânz, eram aproape singur în tot restaurantul, când văd intrând pe marele nostru filolog. M’am ridicat dela masă și am înaintat spre el, să-i fac primirea cu tot respectul și admirația ce-i păstram. S’a arătat foarte vesel. Mi-a părut neschimbat: jovial ca totdeauna.

Și s’a așezat la masa cea mai apropiată de a mea. Gherea venise și el să-i prezinte omagii, ca dela birtaș la client de elită.

Hașdeu a început prin a mă întreba ce caut la Ploești.

— Păi, nu știți, domnule Hașdeu, i-am răspuns glumind: sunt „medic” de oraș aici...

Cu mirare am băgat de seamă că mă crede. Uitase gluma veche, născocită chiar de el cu câțiva ani mai ’nainte.

Și începu să-mi pue cu tot dinadinsul întrebări, ca să afle dacă situația de medic la Ploești e acceptabilă.

Gherea zâmbia; iar eu n’am putut răbda mai mult confuzia și m’am grăbit să scot pe bătrân din încărcătură.

Nu știu nici acum dacă am făcut rău sau bine, dar mi s’a părut că-l fulgeră o clipă rușinea.

O clipă numai. Căci foarte repede și-a venit în fire și i-a făcut semn lui Gherea să se apropie:

— Ascultă, domnule Gherea, când vei avea nevoie de un doctor bun, să-l chemi pe domnia-sa, că te vindecă la moment cu rețete sigure...

De atunci nu l-am mai văzut; dar gândurile mă îndreaptă adesea spre figura acestui uriaș în care Dumnezeirea se amesteca cu sarcasmul, ca să mi-l arate întreg, așa cum a fost: om și geniu.

Intrarea mea la Convorbiri Literare, precum și colaborarea la alte reviste, ca: Sămănătorul lui Al. Vlahuță, Viață Literară a lui Ilarie Chendi, Floarea Albastră a lui Constantinescu-Stans, Flacăra lui C. Banu, Făt-Frumos și Proza ale lui Em. Gârleanu, Transilvania lui Horia Petra-Petrescu și Luceafărul din Buda-Pesta al d-lui O. Tăslăuanu, toate aceste etape în continuare, ca și legăturile de prietenie ce am avut cu o parte din scriitorii epocei fericite dintre 1890 și 1916, vor face obiectul urmării Amintirilor mele.

Țiu să se știe de pe acum că aceste legături sunt mai mult în funcție de corespondență, fiindcă — dela 1896 și până în prezent — n’am avut norocul să mai locuesc în Capitală, ci doar pe aproape de ea, însă destul de departe de mulți din confrații mei scriitori.

Și totuși — așa cum o să se vadă — scrisorile atâtor buni și eminenți prieteni, nu o singură dată ating înălțimile senine ale duioșiei evocatoare.

II

Pentru vreun biograf viitor vor fi — poate — de folos și câteva date care au avut o influentă indirectă asupra scrisului meu, prin ecoul ce au putut lăsa în conținutul unora din nuvelele și schițele mele.

Intre anii 1893 și 1896, adică în timpul cât am urmat la Facultatea de Litere, am fost funcționar la Ministerul de Finanțe într’un birou fericit situat în colțul clădirii, la parter și având ferestre care dau atât în curte, cât și în Calea Victoriei, al căreia sgomot ne fura la toți ochii, prin mișcarea ei fără răgaz de pe trotoare ori de pe pavaj, de unde tropăitul cailor dela birji se auzea mereu, cadențat și liniștitor, ca o poveste bătrânească.

Biroul era alcătuit aproape exclusiv din studenți. Ni se acordase privilegiul — față de ceilalți slujbași — să venim la serviciu la ora 12, și să lucrăm până la șase seara, în vederea cursurilor universitare ce se țineau în cea mai mare parte între 8 și 11 dimineața.

Numai Dumnezeu știe de ce mese în fugă aveam parte pe la cine știe ce birturi — pe cât de ieftine, pe atât de îndoielnice — care mi-au pus organismul în războiu cu untura pentru tot restul vieții...

Dar, în același birou cu noi, se găseau și câțiva... nestudenți: Mai întâi, șeful; apoi, vreo doi-trei colegi zugrăviți de mine în câteva schițe și nuvele ca „Perseanu”, „Domnu Dincă”, „Vulturii”, „Hoțul” etc.

In intervalul acesta de trei ani, s’a produs în familia mea întâia lovitură sguduitoare pentru mine: Risipirea casei noastre! In Iunie 1893 am pierdut pe tatăl meu; iar mamă-mea — rămasă văduvă — ca să șteargă impresia dureroasă ce ne împietrise pe toți, a grăbit schimbarea locuinței, mutându-ne tot pe Calea Plevnei, într’o altă casă, nu departe de cea dintâi, unde stătusem aproape zece ani.

De altfel, nici nu mai aveam nevoie de camere prea multe. Trei frați și o soră măritată în Buzău erau acum pe la casele lor, toți prin alte orașe.

Din toată familia, rămăseserăm numai trei: Mama, eu și o soră mai mică, însă în vârstă de a se putea căsători, ceea ce se și făcu, iar după un an, plecară — muma și fiica — în noua lor locuință, tot la Buzău.

Iată-mă rămas singur în București, însumând în cartea vieții un nou eveniment neprevăzut: Cameră mobilată cu chirie și restaurant la noroc: Vieață de barcagiu neîndemânatic pe un ocean necunoscut, în largul nepăsării bucureștene. Imi plăcuse — ce e drept — „singurătatea” între ai mei. Dar acum, între străini, ea îmi păru spăimântătoare.

Intr’o zi, îmi iese în drum profesorul și criticul nostru atât de cunoscut și prețuit Mihail Dragomirescu. Cum mă vede, întinde brațele spre mine cu prietenia pe care numai el știa s’o exprime așa de atrăgător și entuziast:

— Frate dragă, de când te caut!... Bine că te găsesc! Te cheamă Maiorescu să ne colaborezi la Convorbiri Literare. I-a plăcut mult cum scrii. Ai ceva gata? Dacă n’ai, scrie o bucată și vino să ne-o citești.

Eram copleșit de atâta cinste, mai ales în clipele acelea, când inima mi-era năpădită de atâtea lovituri din toate părțile.

Am cerut profesorului răgaz.

Aveam în minte pe tatăl meu încă viu. Incă viu, dar nu așa cum mi-l închipuisem în seriozitatea lui — aparentă față de noi copiii — ci pe omul adânc bun, a căruia bunătate, de abia acum, când îl pierdusem, mă copleșea cu un torent de păreri de rău și de remușcări nefolositoare, că nu fusesem la timp în stare s’o cântăresc și s’o înțeleg la înălțime...

Sub impresia acestei mâhniri am scris nuvela „Emma”, silindu-mă să așez cât mai în lumină bunătatea înnăscută, dar stăpânită prin sforțări părintești, în cutele sufletului lui, de „Conu Costache”, oglindă literară a lui Conu Alecu, părintele meu.

Cât despre Coana Sița, țin să se știe — firește — că e o simplă creație — prin contrast — și n’are nicio legătură cu nimeni din familia mea.

Am dat toate aceste lămuriri, fiindcă pe Emma, eu o socotesc ca pe cea dintâi manifestare a scrisului meu matur.

Mihail Dragomirescu însuși, răspunzând discursului de recepție ce-am ținut la Ateneul Român, în ziua de 3 Iunie 1923, când am fost ales membru activ în locul vacant al lui Duiliu Zamfirescu, a ținut să sublinieze această alegere prin următoarea mărturisire:

„...Imi permit să vorbesc de acel timp, pentrucă — acum 28 de ani, în 1896 — atunci ți-am publicat în „Convorbiri Literare”, prima schiță de mare merit, Emma, admirată nu numai de noi, tinerii, care intrau, în parte nu destul de armați în arena aspră a literelor, ci și de marele gând critic al lui Titu Maioreseu care văzuse în d-ta un nuvelist de talent.

„Convorbirile literare pe atunci, erau conduse de un salon — și să zicem — de o oficină. Ți-aduci aminte cu câtă emoțiune și cu ce dulce evlavie veneam rând pe rând, sâmbăta seara, în acel salon albastru-stins, unde stăpânea fruntea lată și luminoasă blând dominatoare și cumpănită a lui Titu Maiorescu, și gestul matern, însoțit de ochii ce cercetează și judecă ai doamnei Maiorescu. Ți-aduci aminte cum, sub cuvântul rar cald și conturat al maestrului, ne simțeam cuprinși de o atmosferă de reculegere intimă aproape religioasă, și cum — privind în ochii lui luminoși și dulce umbriți de gene stufoase — ne împărtășeam par’că și noi din fireasca lui înțelepciune. Acolo, străjuiți în vestibul de Hermes al lui Praxiteles și într’un unghiu al salonului de Venera din Millo, cu o emoțiune îndulcită de speranța succesului, înmânam marelui critic rând pe rând câte un manuscis ce adesea, prin tremurătura lui, trăda sufletul mișcat al tânărului.

„Acolo ne-a citit Titu Maiorescu, în armonia gravă și plină de simțire a neprețuitului său glas, Nunta Zamfirii de Coșbuc, Moartea lui Castor și Pană Trăsnea Sfântul ale lui Brătescu-Voinești, Pe Acropole al lui Duiliu Zamfirescu, Orlo poema lui Nicolae Bazilescu și Emma dumitale, iubite coleg!

„Era pe atunci o perioadă de tranziție: corifeii — un Caragiale, un Delavrancea, un Vlahuță, un Coșbuc — părăsiseră cercul maestrului, iar noi tineretul, mai toți umblam — ca să întrebuințez o expresie din Arune Pumnul citată de incisivul critic — umblam pe... „vârfurile țepeșe ale filosofiei”!

Bine înțeles, pe Emma mi-a citit-o marele critic în lipsa mea și fără să mă cunoască.

După câteva zile, M. Dragomirescu mi-a adus rezultatul, plin de bucurie și mi-a spus că Maiorescu m’așteaptă la el acasă, în strada Mercur Nr. 1, azi strada D. A. Sturza, lângă Ateneu. M’am dus cu inima frământată de sfieli. Maestrul mi-a deschis ușa, el însu-și, și m’a condus într’o cameră din stânga, spre stradă.

In fața unei mese mari, mi-a dat un scaun, s’a așezat în fața mea și mi-a vorbit tot timpul — aproape un ceas — numai el.

Ținută olimpiană, glas fermecător, plin de liniște și de siguranță despre tot ce spunea; aveam norocul să-l văd de aproape acum pe marele filosof și îndrumător cultural, așa cum îl ascultasem doar de pe catedră la Universitate, în sala Nr. 4, la cursurile de Istoria Filosofiei, pe care le audiam cu sfințenie, de și nimeni și nimic nu mă silea s’o fac, ci numai dorința de a admira, alături de o lume de ascultători aleși, talentul înnăscut al acestui neîntrecut profesor.

Și am continuat apoi să frequentez salonul lui literar, care din nefericire n’a mai durat mult la el acasă, ci în casele altor convorbiriști cu dare de mână, precum: la inginerul C. Alimănișteanu și la profesorii universitari M. Săulescu, Ioan Bogdan, fost rector al Universității din București, C. Garoflid, M. Dragomirescu și la d-l profesor S. Mehedinți.

Veneau la aceste ședințe cei mai mulți, din colaboratorii de pe atunci care locuiau în București, toți oameni de talent și de înaltă cultură generală și de specialitate. O Academie autentică. Până și articolele de știință ne încălzeau și ne interesau, pe profani, pentrucă — pe deasupra technicei rigide — se așternea căldura artei cu care autorii lor e redau. N’am să uit niciodată cât de pătrunzătoare și interesante lucruri ne-au citit acolo Mișu Seulescu și C. Garoflid în articolele lor financiare, economice și agrare. Nu mai vorbesc de d-l S. Mehedinți, care ne cucerise pe toți, nu numai cu darul său oratoric, cu logica sa impunătoare, dar și cu neîntrecutul talent cu care mânuia — la fel — polemica literară, știința istorico-geografică, ba chiar și literatura pură.

In primii ani, am găsit la „Convorbiri literare” și pe criticul Șt. Orășeanu, înzestrat cu o mare putere de a discerne și pune în evidență arta reală. Necruțător cu tot ce i se părea strident, era spaima autorilor de scrieri insuficiente. Minat de o boală veche, a trăit, din nefericire puțin.

Se vede însă că Emma a fost sortită să treacă granița și să ajungă până la urechile eclecticului Duiliu Zamfirescu, pe atunci ministru al României la Roma.

_* ^* _*

Cel dintâi volum al meu întitulat Nuvele a apărut în editura „Socec” în anul 1903. Ca să convingă pe editor — d-l. Jean Socec — să-mi publice bucățile, Titu Maiorescu l’a invitat la masă. Mai erau în seara aceea d-l S. Mehedinți și Gr. Cernescu pe atunci membru la Curtea de Apel, cu doamna Cernescu.

După masă, Maiorescu mi-a făcut cinstea să citească el, cu talentul lui, trei nuvele. Apoi, înmânând d-lui Socec manuscrisul, i-a zis:

— Așa sunt toate, domnule Socec. Poți să publici volumul cu deplină încredere...

In anul 1907, editura de pe atunci „Minerva” mi-a publicat întâia ediție a celui de-al doilea volum al meu, Vulturii.

Știam dintr’o scrisoare ce primisem dela el, că Maiorescu pleacă în vara aceea la Lenk, în Elveția, pentru căutarea sănătății. Mergând și eu tot în Elveția, cu familia, l-am căutat la Lenk, sau mai bine zis am căutat mai întâi și am găsit cu mare greutate Lenkul, o mică dar cochetă localitate situată la altitudinea de aproape 1200 metri, liniștită, fără niciun fel de distracție modernă, dar de un pitoresc strălucitor.

Maiorescu și doamna o părăsiseră de câteva zile.

Când stăpânul hotelului unde stătuse a auzit că întreb de marele critic, a ținut să-mi mărturisească numai decât nemărginita lui admirație pentru „noblețea înnăscută” și distincția acestei „Excelențe românești”. M’a condus în sala de mâncare și mi-a arătat locul luminos unde au dejunat constant timp de o lună, căci seara luau în cameră o cafea cu lapte.

— Ce delicateță de suflet și de maniere. Ce om superior!... Dacă aveți în România mulți ca Excelența, ferice de țara dumneavoastră!...

_* ^* _*

In București, vizitam pe marele nostru estet la intervale care-mi închipuiam că nu-l vor obosi.

Atât doamna Maiorescu, cât și el, ne invitau adesea ori la masă, pe nevastă-mea și pe mine. Aveau predilecție pentru dejunuri. La câteva din ele, am stat împreună și cu prietenii cei mai apropiați ai lui Maiorescu din epoca aceea, în deosebi cu Dimitrie Onciul și Emil Pangrati. De amândoi am izbutit să mă apropii — mai cu seamă de Pangrati — și să le prețuesc sufletul ales.

Intr’o zi am fost siliți să stăm la masă fără patron.

— Titu e azi bolnav, ne-a anunțat doamna Maiorescu. Are o sciatică îngrozitoare. Du-te domnule Bassarabescu, și-l vezi.

L’am găsit în camera de culcare, în pat, învelit cu plapoma până la gât, stând cu fața în sus, nemișcat.

— Am niște dureri cumplite, îmi zise. Nu pot nici să mă clintesc.

Apoi adaose zâmbind:

— Le îndur totuși, fiindcă doctorii m’au asigurat că sciatica e semnul sigur al... longevității!...

In altă zi, fiind mai multă lume, Titu Maiorescu se adresă soției sale în momentul când ne ocupam locurile la masă:

— Anna, ai luat măsuri ca toate să fie în regulă? Nu de altceva, dar domnul ăsta (și arătă spre mine) e în stare să ne încadreze mâine într’o schiță. Și... o pățim!

Păstrez dela el opt scrisori. Unele au fost publicate în „Convorbiri literare” și — împreună cu altele — am de gând să le fac să apară în curând într’un volum de amintiri.

De câte ori plecam dela acest uriaș al gândirii, mă simțeam mulțumit de mine însumi, înălțat. Știa așa de bine bătrânul acesta excepțional să înlăture bariera enormă, care-l despărțea de altul — fără ca totuși să ofenseze — în cât vizita la el, ți-era numai câștig iar nu pagubă, așa cum simți ori de câte ori te desparți de unele suflete de rând, fie că ele ar înnota în tot aurul din lume...

_* ^* _*

Colaborarea mea mai intensă la Convorbiri Literare s’a efectuat, la început, sub direcția lui Mihail Dragomirescu și apoi în tot timpul cât revista a avut director pe d-l. profesor S. Mehedinți și pe profesorul I. Bogdan fostul rector al Universității din București.

Aceasta s’a petrecut în perioada dintre anii 1900 și 1914. Dar mișcarea literară din această epocă atât de viabilă a scrisului românesc a fost așa de intensă, încât oricât mi-aș fi dat silința să rămâi credincios unei singure reviste, nu mi-ar fi fost cu putință.

Ispitirea a început-o încă din anul 1898: un tânăr Mecena al literaturii noastre de pe atunci, N. Constantinescu — Stans, dăruit și cu talent literar și cu bani. Scotea o revistă în condiții technice minunate.

Cercul de scriitori din jurul lui era format, în mare parte, din prieteni de ai mei. Cum aș fi îndrăsnit să mă împotrivesc ispitei? am colaborat deci la Floare Albastră.

A urmat apoi Gârleanu cu o serie de scrisori, care mai de care mai frățească și mai săruitoare solicitându-mi mai întâi material pentru un volum ce trebuia să-mi publice în „Biblioteca Enciclopedică Socec” de sub conducerea lui.

Atunci a apărut broșura „Noi și Vechi” cu o prefață de Mihal Dragomirescu.

Dar Gârleanu a urmat să stăruiască să-i colaborez la „Făt-Frumos” din Bârlad; apoi la „Proza” din Craiova. Și a trebuit să-i dau; fie și puțin; numai să-i dau.

In acest timp, Octavian Tăslăuanu, un alt prieten al meu, luase conducerea „Luceafărului” revistă frumoasă, publicată mai întâi la Budapesta și apoi trecută la Sibiu. Mă anunțase pe copertă în comitetul de direcție.

Ar fi fost o impietate să-l refuz, mai ales că la scrisorile lui se adăogau și ale d-lui Sextil Pușcariu. Amândoi, prețioși colaboratori ai lui Goga conducătorul și animatorul de fapt al acestei mari reviste literare din Ardeal, într’un timp când era nevoie mai mult ca oricând de o confirmare românească acolo.

Au urmat apoi scrisori dela I. Gorun și mai ales dela Ilarie Chendi ca să colaborez la Viața Literară.

Scria Chendi atât de convingător și se ruga atât de frumos! Pas de-l refuză...

I-am trimis, firește, felurite schițe și nuvele, în mai multe rânduri, încât mi-am ridicat furtuni care m’au pus în încurcătură — din care nu știam cum voiu ieși — cu unul din cei mai dragi prieteni ai mei: I. Bogdan rectorul Universității și directorul Convorbirilor Literare.

Din marele număr de scrisori, pline de interes, ce am dela atâția exponenți de seamă ai literaturii și culturii noastre — toți dispăruți dintre noi — am de gând să aleg cândva și să public pe cele mai de seamă.

Pe cea dela I. Bogdan însă, trebue s’o redau aici, acum, fiindcă ea adaogă pecetea ei pe o situație încântătoare, cum n’a mai fost la noi niciodată. Anume: lupta aprigă ce se da pe atunci în jurul literaturii, lupta aceasta neasemuită pentru realizarea frumosului, lupta pentru creeație, pentru scoaterea la lul mină a tot ce poate fi mai rodnic pe ogoru- artei.

Iată cât de blând și mișcător m’a... certat atunci neprețuitul înaintaș intelectual, care — prin munca sa fără preget și fără nicio gălăgie — a adus contribuția lui simțitoare la pașii înainte, pe care literatura noastră i-a făi cut într’o reală epocă de aur a vieții ei:

București 20 Ianuarie 1906

Iubite Domnule Bassarabescu,

„Hotărît, trebue să mă supăr pe d-ta. Știi ce rău o ducem cu Convorbirile Literare. Te-am rugat să-mi dai ceva pentru începutul anului acestuia și mi-ai făgăduit că-mi dai.

„Ce văd însă?

„Publici o frumoasă schiță in Luceafărul și o a doua în Viața Literară. Nu era mai bine să le fi trimis pe amândouă la Convorbiri, unde te avem în comitetul de redacție? Eu cred că da; și te rog, dacă ești darnic pentru alte reviste să fii măcar tot atât de darnic și cu Convorbirile, care au mai mare nevoie de material decât Luceafărul sau Viața Literară.

„Numărul din Martie va fi un numărul jubilar; atunci intrăm în anul al 40-lea. Ideea noastră este să facem deci un număr jubilar, la care vom insista să colaboreze pe toți foștii și actualii colaboratori ai Convorbirilor. Trebue să ne trimiți și d-ta o nuvelă; nu se poate altfel și te rog să-mi făgăduești prin răspunsul d-tale la această scrisoare, în formă supărăcioasă, în fond din toată inima prietenească.

„Nu v’am înștiințat de reîntoarcerea dela Brașov, fiindcă am trecut seara prin Ploești și n’am vrut să vă deranjem pe vremea mesei. Vă rog însă să primiți amândoi, de la nevastă-mea și dela mine, asigurarea sincerei noastre prietenii.

I. Bogdan

Tot pe atunci, Const. Banu, fostul ministru al Artelor și prietenul meu din copilărie, îmi cerea stăruitor colaborarea la Flacăra, revistă literară atât de cunoscută de sub direcția sa. Eu însă, neputând face față cu puținul ce aveam la îndemână la prea multe cereri, pe cine era să sacrific? Pe cel mai apropiat de mine: pe talentatul și subtilul scriitor și polemist, pe oratorul fără seamăn al partidului liberal, pe fostul meu coleg din copilărie, totdeauna, bun, vesel și plin de spirit ales, Banu.

Am și acum remușcări cu carul. Și o singură scuză: că o făceam împotriva voinței mele.

Dar și el și-a răzbunat de minune, într’un rând, pe... imposibilitatea în care mă găseau: A publicat în Flacăra o caricatură a mea făcută de Iser; a semnat-o jos „Jean Bassarabescu” în loc de „Ioan” și a adogat mărturisirea că mă pedepsește cu toate aceste ofense pentru vina de a-i colabora atât de rar...

E drept că în această epocă de mare activitate literară pentru anii 1890-1912 intră și Caragiale, Delavrancea și Coșbuc. Eu însă n’am putut avea legături mai apropiate cu ei, nu numai din cauza mea, fiindcă eram mult mai tânăr și fiindcă locuiam la 60 de kilometri de Capitală, ci și — cum foarte bine lămurește mai sus lucrurile M. Dragomirescu, — pentrucă, pe atunci, în perioada aceea de tranziție, câte-și trei părăsiseră cercul Convorbirilor și se absorbiseră în alte cercuri: Delavrancea, mare orator, făcea neobosită politică liberală. Era foarte îndatoritor dar veșnic grăbit, distrat, cu gândurile aiurea, plin — probabil — de griji. Caragiale era la început prins în cercuri alcătuite din oameni de vârsta lui, nu numai scriitori ci și inși de altă meserie, în deosebi artiști de teatru, care-i jucau piesele. Mai târziu, moștenind o pădure și tăind-o la intervalele când copacii ajung la oarecare maturitate, adică după fiecare 15-16 ani încasa la anumite date bani buni și pierea din țară, lipsind uneori mai mult de doi trei ani, atât cât îl țineau fondurile, cu deosebire la Berlin, orașul lui drag, unde știu că-și făcuse prieteni tot atât de apropiați ca și cei din țară.

Iar pe Coșbuc, cu care eram mai în strânsă legătură mi’se părea o sărbătoare când puteam să-l prind în librăria cumnatului său Sfetea sau să-l întâlnesc la birtul lui Andrei — în fața restaurantului „Continental” de azi — unde mă găsea stând la masă și tăinuind multe de-ale noastre cu primul nostru mare aviator Aurel Vlaicu. Se așeza și el cu noi și atunci puteam avea bucuria să stau de vorbă, destul de rar și destul de puțin, față de ce aș fi dorit, cu autorul nemuritoarelor poezii: Moartea lui Fulger, Nunta Zamfirei ș. c. l.

Cu I. L. Caragiale, am încercat să-mi împac sufletul de paguba de a nu-l fi putut cunoaște mai de aproape, luând în urmă ințiativa ridicării unui mic monument al lui, în grădinița din fața liceului din Ploești, unde l-am găsit înscris în matricolele de pe vremuri ca fost elev, care a absolvit patru clase gimnaziale la această instituție.

_* ^* _*

Activitatea literară a acestei epoci de dinainte de războiu a fost atât de febrilă, încât ea avut răsunet și dincolo de graniță. De atunci, scriitorii români au început să fie traduși mai intens în limbi străine. Intru cât, mă privește, păstrez cărți, reviste si ziare germane, italiene, franceze, elvețiene și chiar grecești și maghiare, care au tradus din scrierile mele.

In Convorbiri Literare, din Octomvrie 1924, am găsit — în legătură cu acest fapt — o notă intitulată: „I. A. Bassarabescu în literatura străină” cu următorul cuprins:

„In cercul restrâns al scriitorilor noștri în care clocotește mai mult patima decât stima colegială, isvorîtă din recunoașterea fără gelozie a meritelor adevărate, este mai greu ca aiurea, să se fixeze locul cuvenit fiecărui autor. De aceea, părerea străinilor neinfluințați de considerații personale ce ne întunecă judecata, merită atențiune deosebită, dându-ne criterii mai sigure pentru clasarea autorilor noștri.

In lucrarea „Die rumänischen Literaturen und Sprachen” (1910), făcând parte din monumentala publicație „Kultur der Gegenwart”^[6] de sub direcția savantului Hinneberg (vol. XI, pag 439) găsim următoarele aprecieri, din care se desprinde locul de cinste ce se atribue colaboratorului nostru I. A. Bassarabescu.

Iată aceste aprecieri:

„Dela Alecsandri încoace, zugrăvirea satirică a moravurilor a devenit mai realistă și mai artistică. In comediile lui I. L. Caragiale se întâlnește icoana plină cu efect si de veracitate a micii burghezii, care încă nu s’a putut desmetici din stările haotice ale vieții moderne și care a găsit o călăuză rea în societatea din marile orașe.

„Acelaș realism impresionant apare în schițele și povestirele sale și ale altora ca Bassarabescu, inspirate din vieața oamenilor dela țară și a târgoveților. E o artă evocativă ce s’a desăvârșit sub înrâurirea maeștrilor occidentali ca Maupassant.

„Acești povestitori și dramaturgi înfățișază — unul — plin de mânie și batjocură, celalt, cu compătimire și humor. — sdruncinarea dureroasă, pe care sufletul poporului român a suferit-o în furtuna vieții ce s’a deslănțuit pe neașteptate din occident asupra lui.

„Față de aceste imagini culese din prezent, arta patriotică a romanelor și dramelor istorice pe care o cultivaseră și Hașdeu și Alecsandri, se dovedește lipsită de realitate și neînsemnată ca valoare.”

_* ^* _*

Tot în epoca fericită dintre anii 1900-1914 — și anume la 28 Aprilie anul 1908 — Scriitorii Români, prin stăruințele fără răgaz ale lui Iosif, Anghel, Gârleanu, Cincinat, precum și ale d-lor Corneliu Moldoveanu, Dauș, Virgil Caraivan. etc., simțind nevoia strângerii rândurilor, s’au întrunit și au înființat Societatea Scriitorilor Români, printr’un Proces-Verbal, pe care — pentru însemnătatea lui documentară — îl reproduc aici din cartea d-lui Virgil Caraivan, intitulată: „Când a fost întemeiată „Societatea Scriitorilor Români”

Proces-Verbal

„Subsemnații, adunându-ne astăzi 28 Aprilie 1908 pentru a întemeia „Societatea Scriitorilor Români” am votat alăturatele statute și am ales următorul comitet:

I. Adam, D. Anghel, I. A. Bassarabescu, I. Al. Brătescu-Voinești, V. Caraivan, I. Ciocârlan, L. Dauș, N. Dunăreanu, Al. G. Florescu, Em. Gârleanu, A. Gorovei, St. O. Iosif, G. Murnu, D. Nanu, Cincinat Pavelescu, G. Ranetti, M. Sadoveanu, C. Sandu-Aldea, A. Stavri, din care au fost proclamați:

„Președinte: Cincinat Pavelescu, vice-președinți G. Ranetti și D. Anghel; cenzori: C. Sandu-Aldea, M. Sadoveanu; secretari: Em. Gârleanu L. Dauș; biblioticar: St. O. Iosif; casier: V. Caraivan.

De încercările — unele destul de crude — prin care au trecut scriitorii acelei epoci, au profitat — pășind pe teren mai practic — scriitorii epocii de după războiul de întregire. Câțiva, ajungând la conducerea trebilor Statului au isbutit să lărgească atmosfera, înscriind și meritele creatorilor din artă și literatură în registrul suprem al recunoașterilor oficiale. Și astfel, în cele din urmă două decenii am putut vedea intensificându-se recompensele: Premii pentru lucrări literare, acordate de S. S. R.; premii naționale pentru proză, poezie și critică; ordine speciale în decorații, ca „Meritul Cultural pentru opere literare”: pensiuni și locuri de odihnă pentru scriitorii și artiștii înaintați în vârstă. Numai vorbesc de sărbătoriri și banchete organizate în cinstea celor care obțin anumite distincțiuni.

O parte din aceste încurajeri au existat — fără îndoială — și în trecut, dar într’o măsură foarte redusă, aproape excepțională.

_* ^* _*

Dacă literatura ar fi fost și la noi o meserie calificată, n’aș fi avut azi de povestit aici decât un singur fel de amintiri: literare. Dar a trebuit să mai fiu și altceva decât scriitor. Și am fost... profesor, înhămat la carul atâtor griji: să dau examen de... „capacitate” să nu întârziez dela oră ca să nu-mi însemneze directorul „minutele” în condică, să corectez sute de lucrări scrise, care de care mai goale și mai uscate decât frunzele galbene de toamnă; să fac medii și să transcriu note pe curat!

Un singur bun a avut profesoratul pentru mine: legătura dela suflet la suflet cu foștii mei școlari, azi cei mai apropiați și nedesmințiți prieteni ai mei: câștig imens pentru mine, cu mult superior blidului de linte pentru care se iau atâția la întrecere...

Dar, în îndoita mea calitate de profesor și... provincial, a trebuit să cad în mrejile politicii. Și de pe urma ei, ce n’am fost? De toate: Inspector al Artelor, Inspector general școlar, Prefect, Senator... Le înșir aici, nu ca să-mi fac din ele vreun merit zadarnic, ci o ciudată constatare: Felurimea aceasta de fețe sub care m’am înfățișat oamenilor, mi-a creeat mai multe categorii de cunoscuți! Unii au văzut în mine numai pe domnu profesor. Foarte puțini, pe scriitor! Cei mai mulți, azi, pe... inofensivul pensionar! Și când se hotărăsc ei să adauge, pe plicul scrisorilor, sub numele meu, această poreclă, o fac cu sublinieri foarte apăsate, ca să-mi atragă atenția că acesta e titlul cu care trebue să mă fălesc.

Pentru această categorie de inși, a fi scriitor, însemnează mult mai puțin decât, a fi corespondent la vreun ziar sau june care porți mereu în carnet o poezie și o citești cunoscuților, în vreo cârciumă, la o țuică.

Pentru mulțimea aceasta supusă și ascultătoare, conu Petrică, ori conu Nicu, sau conu Grigore rămân tot comisarul din colț, ori avocatul de care atârnă el prin cine știe ce interese, acești „coni” înlocuind pe șeful de partid de odinioară.

Principiul nedesmințit din fizică al greutății egale a tuturor corpurilor în vid, se aplică la fel și aici. Pentrucă — și în cavitatea craniană a acestor inocenți nivelatori de oameni — tot vidul stărue.

Mie, politica mi-a adus, și ea, un câștig: talentele ce am descoperit în partidul din care am făcut parte: Acolo, la conservatori, am găsit pe marii junimiști: Maiorescu, Marghiloman, P. P. Corp, Costică Arion...

Marghiloman era oratorul de înaltă ținută, după discursul clasic al căruia — dacă luai note stenografice — puteai să mergi cu ele de-a-dreptul la tipografie, fără să corectizi nimic. Și ar fi apărut în gazete un discurs vrednic de cea mai prețioasă Antologie.

C. C. Arion a fost ministrul de care am stat mai aproape. Când conservatorii au luat puterea, în anul 1911, el m’a chemat la Minister ca să-mi spue:

— De o săptămână îmi bat capul cum să fac să scap de inspectorii generali ai liberalilor — „Cazacii” fostului Ministru — ca să-ți fac loc... A avut grijă el să-i îngrădească într’o lege sdravănă, ca să nu-i putem atinge... Cred însă că în curând am să descoper și călcâiul lui Achile...

După câteva zile, m’a primit plin de mulțumire:

— Am găsit soluția: Ți-am creeat — provizoriu la Casa Școalelor un post de „Inspector General al Artelor și Literaturii”. Ai două ajutoare de elită, care-ți vor da referate: pe Vlahuță și pe Coșbuc.

Era embrionul viitorului Minister al Artelor

Lunile cât a ținut acest „interimat” al meu — mai ’nainte de a intra In inspectoratul General Școlar — au fost lunile cele mai literare din vieața mea politică.

Casa lui Costică Arion din strada Corăbiei Nr. 9 era asaltată de artiștii, și mai ales de scriitorii timpului. Iar el nu refuza nicio invitație dela niciun banchet literar. Și erau destule. In jurul lui, se învârtiau toți așii scrisului din zilele acelea.

Se țineau toasturi. Se vorbea frumos, se făcea schimb de epigrame în care strălucea, Cincinat, mai ales când necăjea pe Nigrim.

Arion venea mai totdeauna târziu, uneori pe neașteptate, fie de-a-dreptul dela Cameră fie dela alte banchete. Intr’o zi, fusese silit să ia parte la trei agape deodată: a meseriașilor, a învățătorilor, a popilor. Vorbise dumnezeește la toate. Avea o vorbă caldă și atrăgătoare, care te pătrundea și cucerea dela început. Niște figuri retorice de o măestrie fără seamăn. Nimic pregătit. Totul inspirat și improvizat pe loc.

Masa scriitorilor, la ora 9 seara, la hotel Bulevard, era al patrulea banchet din ziua aceea.

Se citea bine pe fața lui, că Ministrul e obosit. Și totuși, în cuvântarea ce a ținut, n’a trădat nici cea mai mică stângăcie. A vorbit mai bine de cât toți scriitorii. Ascultătorii erau cu lacrimile în ochi, sguduiți de emoția artei autentice.

I-am zis într’o zi:

— Domnule Ministru, rău faceți. Ar trebui să nu lipsească de lângă dv. un stenograf care să cristalizeze și în scris toate frumusețile astea, pe care talentul dv. le azvârle cu atâta dărnicie într’o lume care uită.

— Ai dreptate, mi-a răspuns. M’am gândit de multe ori la ce-mi spui. I-am zis de atâtea ori lui Stahl să nu lipsească de lângă mine. Dar nici el nu poate oricând.

Păcat!...

Numai la Goga — șeful meu politic de mai târziu — am văzut o spontaneitate la fel de uimitoare.

Cu Arion și cu mai toți scriitorii de seamă din acea epocă am mers în 1911 la Craiova, invitați de Emil Gârleanu, ca director, să asistăm la inaugurarea clădirii reparate, radical a Teatrului Național din acest oraș.

Vagon special pe seama noastră. Ministrul cu noi. Intimitate deschisă, glume, haz între camarazi: Arion nu ni se impunea ca ministru, ci numai prin superioritatea personalității sale minunat înzestrată. C. C. Arion a fost dintre puținii oameni politici, care-ți insufla ideea că e ministru chiar când n’avea niciun portofoliu, și te făcea să uiți că nu e, când nu era.

Culeg de pe afișul de mătase aurie, pe care mi l-a dat Gârleanu numele scriitorilor înscriși să meargă la Craiova, sub președinția lui Arion: O. Goga, M. Sadoveanu, Șt. O. Iosif, D. Anghel, Corneliu Moldovanu, Cazaban; Victor Eftimiu, D. Nanu, Lovinescu, Minulescu, A. de Herz, Caton Teodorian, N. Beldiceanu și... subsemnatul.

S’au jucat piese de ale scriitorilor prezenți, cu artiști dela Teatrul Național din Craiova. Au avut în deosebi succes „Rapsozii” lui V. Eftimiu.

Sala gemea de lume. Serata a fost desăvârșită, afară de un mic incident — destul de trist și de emoționant — despre care nu pot să scriu nimic, întru cât o parte din cei ce l’au provocat sunt încă în vieață. Atât aș putea să desvăluesc aici: Cearta dintre cei doi prieteni, nedespărțiți altădată — Iosif și Anghel — era proaspătă.

Și.... câte-și trei se găseau în sală.

Iosif își suporta durerea cu o delicateță care-i aureola chipul și-ți înceța ochii de lacrămi. In tren, la teatru, peste tot, privirile noastre erau ațintite cu îngrijorare spre cei doi maeștri colaboratori ai „Legendei funigeilor” și ai „Caleidoscopului lui A. Mirea”.

Se stricase pentru totdeauna mecanismul unei prietenii vechi și alese.

Reprezentația s’a dat în seara de duminică 9 Octomvrie 1911.

Ei, dar amintirile — fie ele și literare — sunt molipsitoare: cum începi una, cealaltă stă gata să iasă la iveală.

Banchetele scriitorilor cu fostul ministru C. C. Arion îmi îndreaptă gândul spre vremea de acum vre-o douăzeci și trei de ani când Goga fiind ministru al Artelor, Societatea Scriitorilor Români a avut la dispoziție două vagoane. In doi ani pe rând — timp de câte o lună — am vizitat orașele de seamă ale Ardealului, am ținut șezători literare și am fost primiți pretutindeni, cu cel mai sincer entuziasm — de autorități în frunte cu Prefectul și Generalul comandant al garnizoanei.

Atunci și acolo, în acest raiu de dincolo de munți, am strâns și mai trainic legăturile de colegialitate și prietenie cu unii scriitori, de care până atunci mă apropiase numai scrisul și talentul lor. Atunci am avut prilejul să mă conving de discernământul și înflăcărarea cu care frații noștri din Ardeal prețuesc literatura sănătoasă și pe scritorii autentici.

Dar despre aceasta, am de gând să scriu în... continuare. Căci Pământul se învârtește, vremea fuge și lasă mereu amintirilor teren tot mai plin de pitoresc înviorător chiar și pentru cei care le ascultă, nu numai ca să le guste, ci și pentruca să poată adăoga la încercările vieții lor și pe acelea ale vieții altora și să-și aducă mereu aminte de înțelepciunea zicătoarei că „timpul e bani”, căci el e tatăl tradiționalismului care înlănțue generație de generație prin respect și iubire, și tot el desvoltă în sufletul națiunilor cultul trecutului, fără care nu ne putem îndrepta cu încredere pașii în viitor.

1. Lenk e o localitate așezată la mai mult de 1.000 m. altitudine. Și-a făcut renume prin tratamentul ce se face acolo pentru vindecarea boalelor de urechi.
2. Când am publicat acest articol în „Convorbiri literare”, mult regretatul meu bun prieten O. Tăslăuanu trăia.
3. Am omis tipărirea numelor celor doi „semi-docți” deși azi niciunul nu mai e în vieață. Despre unul din ei, fost ministru și orator de seamă, Maiorescu mi-a declarat mai târziu că se înșelase și recunoaște că e înzestrat cu talent și o aleasă cultură.
   Asupra celuilalt, un oarecare R........... ajuns membru al Academiei — după cum mi-a declarat Maiorescu — prin sprijinul unui șef de partid, el însuși membru, marele profesor a persistat în susținerea că e un periculos și incorijibil semi-doct.
4. Ceea ce am și făcut.
5. Cer iertare cititorilor că nu pot garanta autenticitatea nici a operei, nici a autorului. Laurian — firește — ne-a precizat numele proprii cuvenite, dar eu nu le-am reținut. Nu m’am gândit atunci că vreodată voiu avea prilejul să înregistrez cazul în niște pagini de amintiri.
6. „Kultur der Gegennart” e un dicționar publicat la Berlin, în același gen ca La grande Enciclopédie din Franța.