Lui Octavian Goga (Anghel)

Jump to navigation Jump to search
Lui Octavian Goga
de Dimitrie Anghel
Publicată în Seara, III, 844, 23 mai 1912, p. 1.


Am fost o grămadă pornită sub același steag. Am schimbat de steaguri și ne-am răzlețit. În taberi ne-am strîns din nou, baricade de hîrtie am înălțat și am schimbat de taberi, precum am schimbat și de baricade. Dușmanii de ieri am redevenit prieteni. Prietenii de ieri suntem astăzi dușmani. Stropul de venin căutat cu îndîrjire pentru a fi picurat în rana pe care i-o cunoșteai potrivnicului lacrimă de înduioșare s-a prefăcut și spinul ce-l țineai la îndemînă, în prinos de floare și în vorbe de părere de rău.

Grămada s-a răzlețit, fiecare căutîndu-și drumul. Cel ce-a slujit un steag a căutat să-și arboreze culorile lui proprii și să și-l apere singur. Bunul și răul din fiecare a căutat să se cearnă și sita fiecăruia a prins să împrăștie pentru el lamura sufletului lui, roditoare plăpîndă, în care avea să înflorească propria lui floare.

În paginile multe ce le-a scris fiecare și le-a împrăștiat la cele patru vînturi e viața noastră, cu toate patimile ei, cu toate efemerele iubiri și trecătoarea ură ce poți s-o resimți în momentele turburi, cînd judecata nu e stăpînă pe porniri...

O fatalitate schimbă și preface ordinea lucrurilor, și oricît ai spune tu și te-ai apăra, prietenul meu, nu vei putea face un pas ce nu e hotărît dinainte de alte voinți și de alte puteri oarbe de cari nu ne putem da seama, dar pe care simțurile mele le presimt.

Tu ai entuziasmul luptelor imediate, simți încă în vălmășagul în care te zbați îmbătarea sîngelui care fierbe, crezi în curentele ce le vei putea porni și zăgăzui încotro energia ta primordială vrea să le mîie, crezi și nu simți rănile multe care te sîngeră, precum nu simte în focul luptei soldatul glonțul care l-a lovit și merge spre moarte drept, rigid și iluminat, cu picioarele țapene înfipte în scări, spre moartea care-și ține deschisă (sic) giulgiul funerar la o cotitură de cărare sau la o margine de șanț.

Tu vrei să lupți și nu vrei să înțelegi că ești un visător, tu vrei să biruiești și nu-ți dai seama că nu-i același lucru să-ncaleci un Ducipal sau să cavalcadezi pe un Pegas.

La ce bun să mergi înarmat pînă în dinți, tare de convingerea ta, încrezător în aureola pe care o porți, bizuit pe zalele pe care ți le-a hărăzit cinstea, cînd tu uiți că ești un visător și că cvadrupedul pe care te-ai aruncat are și din sîngele celui dintîi și din al celui de-al doilea, că dacă o parte din el își umflă nările în vînt cînd simte praful de pușcă, ori nechează cînd aude glasul strident al trîmbiței, avînd și din sîngele celuilalt, se va opri visător și va ezita să pască o floare ce poartă culorile curcubeului pe ea și pe care întîmplarea a odrăslit-o în imensul și monotonul lan al ierburilor, unde fiecare fir e la fel.

Tu uiți că în timp ce Pegasul tău își va strînge aripile și va sta minunat în fața unei flori, cei ce te pîndesc vor putea să-și arunce săgețile și să caute să te doboare. Oprit în fața unui izvor, în care cerul se resfrînge, atras de o mireasmă ce călătorește dincolo de anotimpul care a dezlănțuit-o, chemat spre miragiurile pe cari le zugrăvește uneori soarele în zări, tu nu-ți dai seama că cvadrupedul tău trebuie să fie un Ducipal, și nu un Pegas, tu nu pricepi că în multe priveliști pe care spiritul ciudat al naturei, ori practicul spirit al oamenilor le seamănă, a pus și siluete de mori cu brațele întinse pe coline și că Ducipal și Pegas poate deveni o simplă Rosinantă în fața acelui aspect neașteptat.

La ce bun sulița ori tolba de săgeți, cînd Orfeu a purtat o harfă și a știut să înduioșeze multele bestii, de ce uiți tu că puterea cîntecului e suverană și că dacă stîncile, florile și bestiile rămîneau fermecate la vibrarea orficelor strune, cei ce te înconjoară n-ar putea rămîne și ei.

De ce nu înțelegi că atunci cînd vei fi sătul de murdăriile ce caută să le arunce fiecare asupra ta, de multe vorbe goale care se ridică în aer și se sparg ca niște bășici de săpun, de toată grămada ce te înconjoară și cu care n-ai nimic de comun decît lutul, te vei simți singur precum ne simțim fiecare dintre noi astăzi, ce ne-am grupat odinioară, și te va prinde un dor neînchipuit de tine și de muza ta, pe care vei porni s-o cauți pe un alt tărîm, ca Orfeu pe Euridice.

Singuri rămînem pretutindeni, prieteni buni, noi visătorii, singuri suntem pe pămînt și în cer, pentru că sufletul nostru e altfel alcătuit și mulțimea nu ne este prielnică.

Menadele te așteaptă, și crede că, orice vei face, un destin fatidic ne cîrmuiește ; și dacă va fi să fii odată sfîrșit de bestii, lira ta singură va mai pluti și va mai vibra ca lira miticului Orfeu pe valurile Hebrului.

Baricadele de hîrtie se vor dărăma cu tine și singur cu steagul tău vei merge, sătul de taberi, să-l împlînți la urma urmei în inima ta, singura redută sfîntă și demnă de apărat.

Frumos e idealul tău, și eu cred în el, dar harfa e de ajuns și singurătatea — prielnică. Dușmanii de ieri pot să-ți redevie prieteni, precum prietenii de ieri pot să-ți devie mai tîrziu dușmani ; stropul de venin pe care l-ai căutat cu îndîrjire ca să-l picuri în rana potrivnicului lacrimă de înduioșare se poate preface ; spinul ce-l țineai la îndemînă — în prinos de floare și în vorbe de părere de rău ; și cînd toate aceste se pot întîmpla, de ce nu ți-aș scrie aceste rînduri și de ce nu le-ai citi tu cu înduioșare cînd îti vin de la un prieten ?...