Lucia di Lammermoor. Dramă în trei acte de Salvatore Cammarano

Jump to navigation Jump to search
Lucia di Lammermoor - dramă în trei acte de Salvatore Cammarano. muzica de G. Donizetti.
de Nicolae Filimon


Criticul, fie teatral sau de orice altă specialitate, trebuie mai întîi de toate să fie bine inițiat în specialitatea sa, să studieze cu o profunditate subiectul ce voiește a critica și, în espunerea criticei ce va face, să arate adevărul fără parțialitate sau pasiune, căci altfel el devine, poate și fără voia lui, un calomniator sau un adulator, și în loc să contribuiască la luminarea publicului, din contra, îl face să piarză și puțina cunoștință a binelui sau a răului cu care l-a dotat natura. Asta fu simbolul credinței noastre din ora în care am luat pana în mînă ca să criticăm; nu l-am părăsit niciodată și nu-l vom părăsi decît odată cu această meserie. Iată dar principiul de la care plecăm și astă-dată în revista ce voim a face operei Lucia di Lammermoor.

Prin o digresiune ce ne permitem a face, arătăm mai întîi lectorilor noștri că opera Lucia di Lammermoor, acest splendid cap d-operă ieșit din fecunda pană a celebrului maestru G. Donizetti, se arătă pe orizonul lumei muzicale la 1835 și se reprezentă pentru prima oară pe scena cea mare a Teatrului San Carlo din Neapole.

Despre subiectul ei nu avem nimic a zice decît că e luat din renumitul roman al lui Walter Scott, numit Fidanțata din Lammermoor, și versificat de poetul Cammarano atît de bine că astăzi, afară de libretul operii Norma, nu cunoaștem altul care să unească în sine atîtea merite literare și dramatice.

Venind iarăși la muzică, arătăm că maestrul Donizetti, care era totodată mare compozitor și mare literat, înțelegînd foarte bine sublimitatea caracterilor principale din libretul acestei opere, învesti partea fiecărui protagonist cu o muzică totodată sublimă și caracteristică, căci daca poetul puse în partea miss Luciei un amor de acelea ce aduc pierderea rațiunei, de acelea ce omoară chiar, Donizetti, prin elocventile sale note, știu să arate poetului și lumei întregi că sufletul său este un eco al tuturor pasiunelor. Cine nu simte influența unei secrete melancolii cînd aude pe Lucia povestind confidentei sale visul speranțelor ei, visul amorului ei, cu acele cerești note de la aria din primul act ce începe cu versurile:

Regnava nel silenzio
Alta la notte e bruna[1]

Cine este iarăși acela care, după ce au ascultat acest rochent (?) scris în limba angelilor, să nu se transpoarte de la un sentiment de durere la altul de bucurie și de speranță, cînd frumosul suflet al Luciei, ușurat oarecum de suferință, se avîntă pe aripile speranței către un viitor mai ferice, cîntînd acel frumos allegro scris de celebrul compozitor pe versurile:

Quando rapita in estasi
Del piu cocente amore?[2]

Astfel este partea Luciei la început și tot așa merge pînă ce ajunge, prin rondo din actul al treilea, la cel mai măreț punct de sublimitate.

Partea lui Edgardo Ravenswood, amantul Luciii, este scrisă tot pe acel stil și tot așa de sublimă ca și aceea de soprano, cu deosebire numai că în muzica cu care este investită să vede respirînd două mari pasiuni, amorul și răzbunarea. Partea lui lord Asthon pare oarecum mai scadentă, dar cauza aceasta nu vine de la neglijența maestrului, ci dintr-o necesitate dramatică care sili pe poet a da acestui personagiu un caracter foarte contrariu cu specialitatea geniului lui Donizetti; cu toate astea, aria din primul act, pe versurile:

Cruda, funesta smania[3]

indică pînă la evidență furia ce să naște și să mărește din ce în ce în inima superbului Asthon, cînd se vede contrariat de soru-sa Lucia în realizarea ambițioaselor sale planuri; iar cabaletta scrisă pe versurile:

La pietade in suo favore[4],

ce vine după un intermediu în care coriștii îi racontă că Lucia iubește pe altul, iar nu pe acela ce voiește el, lasă a se vedea furia lui Asthon descatenată și gata a plumba asupra victimei sale.

Muzica de la părțile secondarii este conformă cu importanța poeziii. Corurile, deși în total nu corespund la esigențele dramatice, reclamate atît de mult de unile situațiuni ale operii, sunt însă scrise pe niște melodii foarte bele și simple. Partea instrumentală (orchestrul) este destul de robustă și ornată în mai multe părți de armonii pline de efect și de o frumoasă invențiune.

Vorbind acum despre modul interpretării acestui cap d-operă de către artiștii d-acum, ne vedem siliți a arăta că ariile de la partea muzicală a miss Luciei nu să potrivesc tocmai bine pe talia d-lei Gianfredi; o zicem aceasta și avem cuvînt, căci spre a fi bine esprimată această parte, să cere o voce de o mai mare estensiune la coardele cele de sus, plină de agilitate și de un timbru metalic sau argentin, pe timp ce vocea sopranei noastre este în contradicțiune cu o mare parte din condițiunile ce arătarăm că să cer pentru o fidelă interpretare a ideii autorului; însă această cantatriță, prin ajutorul unui simț muzical foarte delicat și prin îngrijirea ce pune în esecutarea rolelor sale, reușaște de multe ori a trage profit chiar din părțile cele mai contrarii meziilor vocei sale. Astfel și acum reuși a susține binișor această dificilă parte și a trage asupră-i favoarea și aplaudele publicului întreg. Între părțile care fură mai bine esprimate și atraseră mai mult atențiunea publicului numărăm primul period în modul minore de la cavatina din primul act, scrisă pe versurile:

Regnava nel silenzio,

andantele de la duetul din actul al doilea ce începe cu versurile:

Soffriva nel pianto… languia nel dolore[5]

și aria din actul al III-lea sau scena delirului în care artista, animată de suavele note ieșite din flautul distinctului Folz, să întrecu pe sine și reuși a încînta pe public, carele, în marele sau entuziasm, o chemă de mai multe ori și o aplaudă după merit; dar critica nu e mulțumită, ea pretinde de la această cantatriță un mod mai gentil în trilarea lui si naturale de la fraza cabalettei:

Quando rapita in estasi

și la toate grupele de triluri din periodul al doilea de la aria Regnava nel silenzio din primul act. Am cere o egalitate mai mare în pronunțarea notelor, dar ne temem să nu ne răspunză cu versurile următoare:

E defectul vocei,
Nu e vina mea.

Tenorul Stigelli, în partea lui Edgardo de Ravenswood, nu făcu decît a esprima scheletul notelor scrise de Donizetti, iar nu sublima idee a acelui compozitor. Cauza nu fu decît vocea sa ce se împarte în trei colori, adică în note ce nu se aud bine, în note răgușite și în note zbierătoare; cu asemenea calități, ajutat și de o pronunțare urîtă, el reuși pe deplin a masacra toate frumoasele recitative ale acestei părți și mai multe perioade din scenile ce avu cu Gianfredi în primul act.

La scena maledicțiunei de la stretta finală a actului al doilea ar fi reușit poate să mulțumească așteptarea publicului, însă nota de la fraza:

E amor maledetto[6],

acea notă prin care tenorii cei distincți arată valoarea vocei lor, o pronunță astfel că ea pierde mult din marele ei efect.

Aria finală cu care se termină actul al treilea, deși fu cîntată cu o mare simțire muzicală și foarte îngrijit, dar tot nu reuși a o pronunța în limba aceea în care a scris-o Donizetti; cauza fu lipsa unei voci omogene și maniera aceea foarte esagerată în esprimarea pasiunilor celor sublime. Despre jocul de scenă nu zicem nimic, fiindcă fizicul său cel antidramatic ne scutește de a-l mai critica și din punctul acesta de vedere.

Partea muzicală a lordului Asthon fu bine susținută de d. Steller; ar fi putut fi mult mai bine dacă artistul nu s-ar fi aflat puțin cam indispus. Cu toate acestea, publicul, care recunoaște meritele sale, l-a aplaudat la mai multe din perioadele muzicale ale acestei părți.

Corul și orchestrul ș-au împlinit bine datoriile lor.

D-l Folz, în frumosul preludiu de la cavatina:

Al’ fin’ son tua…[7]

din scena delirului Luciii, ne arătă că cunoaște foarte bine langajul pasiunilor sublime. Tonurile ce scoate din flaut acest poet muzical, după ce au egalitatea cerută de artă și o intonare perfectă, apoi mai au și acel farmec care electrizează inimile.

Lipsa unei poliții de scenă se simte foarte mult. Manipularea decorațiunelor să face cu o mare neîngrijire, încît publicul, iar nu noi, avu ocaziunea de a vedea copaci prin saloane. Costumele nu sînt nici bogate, precum le voiește ingeniosul corespondint al jurnalului Scaramuccia, dar nici chiar complecte sau cum le cere luxul scoțez.

Înainte de a închide această revistă muzicală, ne permitem a zice două vorbe spre justificarea ei, pentru taxarea ce i se face de foarte pasionată. Noi nu criticăm ca să scrim, nici scrim ca să facem paradă de noi, sau spre a ne face cariera. Cînd am luat pana în mînă, n-am avut alt scop decît acela de a biciui viciul sub care căzuse și în care se află chiar astăzi teatrul italian.

Am scris fiindcă, ca român, nu am putut suferi să vedem sugrumîndu-se în leagăn cea mai frumoasă din frumoasele arte; am scris fiindcă nu puturăm suferi a ne umili străinul în patria noastră cu aceste grosolane espresii: „I Valachi son una massa d’ignoranti“[8]. Am scris, și scriind am arătat ranele teatrului și nu vom înceta pînă le vom vedea vindecate.


  1. Va suferi în lacrimi… va lîncezi în durere (n. ed.).
  2. Și dragostea blestemată (n. ed.).
  3. În sfîrșit, sînt a ta (n. ed.).
  4. Românii sînt o turmă de ignoranți (n. ed.).
  5. Frumoase zori prevestitoare (n. ed.).
  6. Cei mai frumoși ochi (n. ed.).
  7. În catigoria aceasta nu intră artiștii primari, ale cărora merite sînt foarte bine aprețiate de public.
  8. În anul trecut a cutezat să dea opera Il Trovotore fără primadonă și fără contralto. Grație direcției superioare că au poprit acest monstruos spectacol.