Luca Ion și Ion Luca

Luca Ion și Ion Luca de Eugen Lovinescu

apărut la rubrica Figurine din revista Sburătorul literar nr. 3 din 1 octombrie 1921

În scurta lui traiectorie literară, Luca Ion Caragiale a apărut și la întrunirile noastre săptămânale. Nu-l atrăgea, de altfel spre ele vre-o simpatie; nici nu-l reținea. Formațiunea lui literară era prea definită pentru a fi influențată și prea neserioasă pentru a influența. Trecerea lui printre noi n-a rămas totuși neobservată. Tinerețea și lipsa de autoritate personală nu-l impuneau imperios atenției; prestigiul numelui, inteligența și mai ales intemperanța unei atitudini propulsive îl aruncau însă dintr-o dată în primul plan al interesului general. Scrisul lui caduc nu-i va fixa o siluetă literară; fizionomia lui morală merită cu toate acestea o schiță prin valoarea ei reprezentativă. Pe soclul statuii lui Ion Luca se poate săpa medalionul lui Luca Ion, nu numai din pietate ci și din curiozitate psihologică.

Putând fi strivit de moștenirea lui Ion Luca, el o purta totuși ușor pe umerii lui juvenili. Nu-i impunea; candida lui prezumție îi inspira chiar o atitudine de liberă critică. Nu s-ar putea spune că Luca Ion era detractorul lui Ion Luca; literatura tatălui întâmpina însă rezerva fiului. Fără a-i fi ostil, n-o privea cu indulgență; nu voia s-o continue. Deși izbea neplăcut la început, gestul ce insista cu ostentație să zdrobească tiparul patern conținea totuși o afirmație indispensabilă oricărui progres. Diferențierea nu presupune cu necesitate progresul. Generând o iluzie utilă, o tolerăm cu toate acestea în principiu și o anulăm după cazuri. Iluzia lui Luca Ion de a face altfel și mai bine decât Ion Luca era dintre iluziile anulabile.

În fizionomia morală a fiului se simțea moștenirea tatălui, degradată de la scopurile ei înalte. O vastă inteligență de suprafață, ce prindea, reținea dar nu stăruia; o memorie prodigioasă ce-i transformase mintea într-un imens repertoriu de curiozități disparate și multilingue. Calități moștenite, de sigur, dar deviate.

Inteligența nu mergea la esențial, iar memoria nu cunoștea organizarea. Se mărgineau numai în domeniul faptului divers. Trecută în artă, o astfel de conformație mintală nu putea duce decât la Nevinovății șirete, adică la tirania amănuntului multiplu, arbitrar și absurd. Curiozitatea nestăpânită impune acumularea, iar lipsa de organizare se dizolvă în juxtapunere. Romanul lui Luca Ion este exemplul tipic al unei concepții decadente de artă. Frâna paternă se rupsese: inteligența, aceeași în fond, umbla vagabondă în pădurea faptelor varii și a amănuntelor neconvergente.

Omul, care împinsese până la extrem arta de a concentra și de a limita viața la linii unice și expresive, nu s-ar fi recunoscut în descendentul disolut, după cum avarul nu se recunoaște în fiul risipitor. Luca Ion împrăștia economiile de observație ale lui Ion Luca, fără selectare și fără intuiția scopului suprem. Același material, încăput în mâna fiului, degenera în aglomerare.

Bătrânul meșter dusese idolatria verbală până la măsuri neobișnuite; șlefuise cuvântul, reducându-l la rolul lui indispensabil în economia frazei. Tânărul moștenise evlavia cuvântului, nu însă privit în înțelesul ci în sonoritatea lui. Estetica lui Ion Luca mergea la întrebuințarea termenilor proprii și la suprimarea adjectivului: estetica lui Luca Ion ducea, dimpotrivă, la abuzul oriental al sonorității verbale. Arta lui era de pură esență alexandrinică. Prin sugestia unei psalmodieri monotone, Stanțele lui Luca Ion își creau o atmosferă ce impresiona... Nu rezistau însă analizei logice; sensul se șterge după sunete, răsucindu-se ca fumul. Idolatria cuvântului îl domina atât de puternic încât lunecase la o incomparabilă virtuozitate verbală; uneori ca simplu exercițiu iar alteori cu tot dinadinsul, versurile tânărului poet deveneau o asociere strigătoare de arhaisme ininteligibile; dicționarul lui Cihac era cel mai prețios colaborator al muzei lui Luca Ion.

Paradoxal ca și Ion Luca, paradoxul lui nu era susținut de verva diabolică a bătrânului; poate că nici tinerețea nu-i dădea libertatea mișcării și a perseverenții. Paradoxele literare ale lui Luca Ion se desfășurau rece; le enunța fără a le susține ; nu înfrunta obiecția, deși nu se lăsa biruit de bunul simț; proceda numai prin afirmații ce nu se emoționau în fața enormității. Și aici arta bătrânului de a însufleți cele mai bizare paradoxe, prin argumentare, fantezie, poezie, degenerase într-o simplă atitudine mecanică.

În tot, Luca Ion redusese marea personalitate vie a lui Ion Luca la un simplu gest schematic.