Locotenentul Sterie

Locotenentul Sterie de Duiliu Zamfirescu

I.

Venise toamna, cu aerul ei de soil a unor orfani , blajină , caldă și voitoare de bine lumii. În straturile albastrei bolte se cufundau dungi unghiulare de cucoare, atât de sus și de subțiri, că păreau că niște desenuri arabe, încrustate într'o imensă piatră de lazulita. Un fel de pace în aer, senină și far de nici o adiere de vânt, înlesnea parcă din greutatea ce ne știi pe piept din chiar propriul nostru trăiu. Lumea umblă pe ulițe, upara, cu o smerenie neprefăcută, îndreptându-se spre biserica S-tul Ion.

Niciodată târgul Foccșni nu văzuse atâta lume mergând sä se roage. Din toate părțile soseau trăsuri, și negustori, și țărani, și săraci, fiecare cu câte o luminărică în 'nând, spre a fi fats, la parastasul ce se făcea celor morți în războiu.

Cu cincisprezece zile înainte, se dăduse asaltul de la Grivița, în care putnenii muriseră cu duiumul. Primăria hotărîse parastasul, și lumea venea să se roage, care pentru zilele unui copil, care pentru ale unui frate, care pentru ale prietenilor, și chiar cei ce nu aveau pe nimeni la război, veneau, aduși de o putere nepricepută, mai mare și mai poruncitoare de cât a intereselor, puterea primejdiei. Simțea tot omul că zilele acelea nu se asemănau cu toate celelalte ale vieții sale : moartea aruncă pe ele un fel de aghiasmă, cu adevărat sfânta. Toate frunțile erau deopotrivă cuprinse de gânduri. În afară de dorul fiecăruia pentru ai săi, se desprindea din toate sufletele o grip, comună, care, cu cât creștea mai mult, cu atâta se subtiliza. În unghiul înalt și nevăzut în care se întâlneau toate aceste preocupatii, o singură vorbă părea că leagă totul: țară. Nimeni n'o rostea, dar întreagă suflare românească părea că o înțelege, și, astfel ințeleasă, ea nu mai avea nimic din banalitatea și adeseori chiar ridiculul ce o însoțește. Cei rămași acasă, nu mai trăiau decât prin cei duși peste Dunăre. Toate coardele amuțiseră și de una singură se prindeau degetele nerăbdătoare : războiul. Se citea, se lucra, se trăia palpitând. Un fapt întâmplat era istorisit în mii de feluri. Un obuz turcesc văzut de la Focpni, lua proporțiile unei nenorociri naționale. Un soldat căzut în asalt făcea să Ong o mulțime de lume străin, lui și devenea numai decât erou.

Pe drept sau pe nedrept, tot ce venea de la războiu era văzut întreit de mare.

Biserica era prin urmare plînă, de poporani. Fel de fel de oameni se înghesuiau, dând năvală unii peste alții, spre a se apropia mai mult de prefect, lângă care stau cei doi trei militari ce mai rămăseseră în oraș. Deabia îți puteai trage sufletul. Atâta era înghesuială de mare, că preotul, eșind cu darurile, nu se putea invârti de la o ușă, la altă a altarului.

Și în această involm4eala se videa lucru de mirare în strană din stîngă , dându-se lumea cu sfială la. o-parte §i lăsând locul liber împrejurul a câtorva persoane, cari staff gramadite una altă, par'că, ar fi fost străine sau le-ar fi fost frică de cineva. Erau : câteva fete imbricate în negru, o doamna, care ședea jos în strană, deasemenea în negru, și un locotenent de artilerie, în genunchi, cu amândouă mânile cu capul rezemate de garda sabief. Nu se poate spune cât de atingători erau acești oameni, a căror durere 'Area cercuita în roată ce o făceau între dânșii, de fric,g par'că să nu se mai împartă§easca și la alții ; acea femie care își ridică ochii cu desperare spre colțul ce încheia catapeteazma și în care Isus era zugrăvit ridicându-se la cer; ofițerul care își ascundea capul în mâni spre a nu i se vedea ochii plângând și ; cele trei fete care își ștergeau lacrimile pe furiș și se plecau spre mama lor, rugând-o încet :

Mama, te rugăm : nu mai plânge 1.. te rog mamal..

Mai la spatele lor, un bătrân, cu gulerul cămășii în negru, invârtea în mână o palgriuta veche, tremurând din tot trupul și încercând din când în când să zică și el :

Smarando , da nu mai plunge bre... fii femee...

Toți acești creștini laolaltă alcătuiau familia d-lui Sterie.