Literatura politică a lui Caragiale

Jump to navigation Jump to search
Literatura politică a lui Caragiale
de Paul Zarifopol


Dând drumul unui năduf, ce ar putea părea vechi și adânc, scrie Caragiale doctorului Urechia, cu data de 27 decembrie 1907, următoarele: Intrarea în viața publică mi-a fost pân-acuma închisă de boierii și de ciocoii noștri pe simpla bănuială instinctivă că n-aș fi amantul destul de fidel al sacrei noastre Constituțiuni. De ce adică astăzi, la bătrânețe, să nu fiu leal, să nu le dau dreptate oamenilor, aratând pe față de ce sentimente sunt animat față de actuala organizare de stat? De ce să nu arăt lumii cum am văzut eu împrejurările sociale și politice la care am asistat și ca istoric, nu numai ca simplu comediante. Și deși mamelucărimea mă va huidui în unison, poate să am norocul ca în mulțimea lumii cinstite, inteligente și dezinteresate, să găsesc câteva aprobări, care să mă plătească cu prisos de necazurile înlungatei mele proscripțiuni.

În o scrisoare precedentă către același (9 decembrie 1907), Caragiale anunțase intenția de a scoate o foaie săptămânală în sensul broșurii 1907, cu încrederea că, acum, scrisul său, dezvelind ticăloșia politicienilor, îi impresionează mult pe aceștia, în zăpăceala în care se găsesc; și adaugă, despre Constituția de atunci, că e pe moarte și că va mai dura poate cât va trăi regele Carol, sau poate el însuși, om cuminte, o va schimba. Cum toți prietenii săi știu, Caragiale vroia atunci să fie deputat și, un timp, nici nu s-a îndoit de aceasta. A participat foarte viu la campania partidului conservator-democrat; a ținut discursuri și închinat toasturi. Se făcuse soldat politic deplin disciplinat. Mai târziu, în 26 ianuarie 1911, Caragiale, refuzând a protesta în publicitate contra expulzării doctorului Rakowski, cum îl rugase Alexandru Dobrogeanu, răspunde acestuia astfel: Te înșeli crezându-mă absolut independent. În viața profesională, ca literat și eu, cât ține ciurul apă, oi fi; dar în viața publică nu sunt deloc: sunt absolut legat pe cuvântul de onoare să nu fac un pas fără ordinul expres al șefului conservatorilor-democrați.

Totuși deputat nu s-a ales.

Cred că aceasta l-a amărât, deocamdată cel puțin, destul de rău.

Din vremea cât a lucrat Caragiale în redacția Timpului, nu mi-a fost cu putință să identific nici un articol politic al său. O

amintire despre Eminescu în ziarul numit, o alta la fel în Constituționalul: atât e tot ce am găsit din acea vreme; amândouă bucățile retipărite de către autor însuși, în 1892.

Spre sfârșitul anului 1895, găsim pe Caragiale la un ziar liberal, Gazeta poporului, scoasă de Gheorghe Palade: notițe polemice una îndeosebi contra Junimii contra conservatorilor, contra Epocii, în special. Memorabil cu deosebire este schimbul de lovituri înveninate dintre Caragiale, de la Gazeta poporului, și Anton Bacalbașa, de la Epoca. În o cronică sub titlul Grămătici și măscărici, aruncase Caragiale niște aluzii drastice lui Bacalbașa.

Fără a-l numi, îl asemănase cu acei inferiori oameni de condei și farsori, care slujeau dușmăniile boierilor de altădată. Replica fieros spirituală a lui Bacalbașa provoacă un răspuns al lui Caragiale către socialistul științific de la Epoca răspuns lucrat cu o răutate fără rezervă.

În februarie 1897 publică Epoca un toast al lui Caragiale la banchetul dat în cinstea lui Nicolae Filipescu: este un discurs întreg în care tratează, fără glume, raporturile literaturii cu politica. Subiectul se impunea: literatul se lasă, în momentul acela, ademenit de politica cea mai propriu-zisă: politica colorată hotărât.

Încă din noiembrie 1896 Caragiale publicase în Epoca articole politice. Seria s-a continuat în 1897 și a rezultat astfel în acei ani cea mai compactă masă de ziaristică politică a dramaturgului, care, și ca atare, făcuse destul sânge rău unui anume partid. În acea serie se găsesc portretele politice ale lui Dimitrie Sturdza, Al. Lahovari, Lascar Catargiu; apoi: O lichea (tot Dimitrie Sturdza), Caradale și Budanale, Cabinetul Hagi Tănase, Rărunchii Națiunii și multe altele.

Între timp Caragiale publicase în Ziua, ziar scos de Gheorghe Panu, o serie de articole sub titlul Culisele chestiei naționale. Este expunerea luptelor lui Aurel Popovici cu Brote și Slavici, în jurul Tribunei din Sibiu și asupra tacticii politice a românilor din Ungaria. Expunerea e făcută din punctul de vedere al lui Popovici, cu material dat, evident, de el însuși. Acele articole le-a strâns apoi Caragiale în broșură, prezentându-le acolo ca simplu reportaj. El pomenea cu o deosebită satisfacție această publicație a sa; tot astfel vorbea, mai târziu, cu o vădită mândrie de broșura 1907.

În iunie 1897 apare în Opinia din Iași un elogiu foarte fierbinte al lui Take Ionescu de Caragiale, elogiu plin de preziceri strălucitoare: Take Ionescu va fi fost o adevărată glorie pentru vremea și țara lui. Textul acesta l-a reprodus dl Romulus Seișeanu, în volumul său Take Ionescu (1930).

În ziarul vienez Die Zeit, din 3 aprilie 1907, pe prima pagină, coloana a II-a și următoarele apare un articol: RUMÄNIEN, WIE

ES IST Von einem rumaenischen Patrioten, cu această notă a redacției: Expunerea de mai sus este datorită unuia dintre cei mai însemnați publiciști români. Ea dă o imagine nefardată a stării de lucruri din România, care a provocat grozavele mișcări țărănești. Dacă pe unelocuri autorul, în critica sa, trece marginea, trebuie să înțelegem că durerea e aceea care pune în gura patriotului acele cuvinte aspre. Articolul se întinde pe aproape patru coloane. În hârtiile lui Caragiale se află, tipărită în șpalturi, o traducere în românește a articolului din Die Zeit. La sfârșit, această traducere are câteva paragrafe care lipsesc în articolul german. Cum a utilizat Caragiale acea traducere nu știu.

Articolului german și broșurii din 1907 le urmează cronologic de aproape, dar nu prea de aproape în spirit, discursurile și toasturile din campania conservator-democrată. Mecanismul oligarhiei, pe care-l demontase cu frumoasă vervă articolul din Die Zeit și broșura, se remonta acum avantajos. Takismul venise să-l îmbogățească.

Universul de la 1 ianuarie 1910 publică un articol abil al lui Caragiale despre o absurdă arestare a dlui Oct. Goga de către poliția din Budapesta.

Anul 1910 este anul Schițelor nouă, despre care a spus Caragiale odată că nu le-ar da pentru tot ce a scris. În om triumfa iarăși artistul literar. Politica fusese, în fiecare rând, numai incident și, în definitiv, pacoste însă nu de tot. Întors din prima sa călătorie conservator-democrată, Caragiale mi-a spus: Mă, știu c-am avut de ce râde! Și această formulă rezumativă a revenit pe urmă, ani de zile, în gura lui Caragiale. Sub perturbările de suprafață, după ce i se potolise groaza din luna răscoalelor țărănești și se consolase de decepții, politica recădea, fatal, pentru dânsul, sub categoria pe care i-o fixase în Moftul român.