Literatura și artele române în a doua jumătate a secolului XIX

 

PREFAȚA

Ramurile de activitate publică ale unei societăți se pot compara cu deosebitele organe de viață ale unui individ. De exemplu, economia și comerțul se pot compara cu organele de hrană, cu stomacul; armata - cu puterea musculară, cu pumnii șcl. Literatura frumoasă și artele se pot compara cu obrazul, cu acea parte dindărătul căreia stă mecanismul superior, aparatul gândirii.

Precum un individ nu se prezintă într-o societate decât cu fruntea-nainte, iar nu cu burta sau altfel, asemenea o societate umană se prezintă în fața lumii întregi cu organele sale intelectuale, cu gândirea sa, a cărei expresie întreagă sunt literatura frumoasă și artele. Acestea sunt niște puteri menite să trăiască mai departe chiar decât societatea care le-a produs, ca și amintirea unei frumoase și nobile figuri multă vreme după moartea persoanei.

Între toate ramurile de activitate la noi, cari s-au dezvoltat în așa vertiginos mod de vreo două decenii încoace, fără îndoială că artele și literatura frumoasă țin locul întâi. Comerțul nostru a avut să treacă prin multe crize, ca și agricultura și industriile ei derivate; armata, deși în continuu progres, tot lasă încă de dorit în privința moravurilor disciplinare; școala merge binișor; știința se ține sus. Literatura și artele se poate cu siguranță spune că strălucesc în mod cu totul deosebit.

Avem o bogată și complexă literatură; avem o mișcare artistică extraordinar de activă.

La ce se datorește acest îmbucurător fenomen social? Desigur talentelor noastre, gustului societății și națiunii noastre, susținut și dezvoltat prin o cultură sistematică.

Plugarul, după ce și-a cules recolta datorită binecuvântatei țarine și sudorilor lui, stă să facă socoteală, să-și cântărească banul și să-și dea seama pe îndelete de câștig.

Tot așa după ani de produceri intelectuale, de literatură, de artă, o societate trebuie să se uite cu sarisfacție înapoi și să caute a-și da seama de bogățiile îngrămădite — e un fel de catagrafie, care trebuie făcută neapărat din când în când.

Aci vine rolul criticului și istoricului.

Noi credem că a venit vremea să facem această catagrafie. Sfârșitul veacului se apropie; trebuie numaidecât să avem o rațională istorie critică asupra vastei mișcări literare și artistice în România în ultima jumătate a acestui veac.

Fără îndoială că nu avem pretenția să facem o operă completă și desăvârșită. Voim să facem mai mult un manual, care să prezinte pe scurt mișcarea noastră intelectuală în liniamentele ei generale.

Credem că ne vom fi îndeplinit o datorie patriorică publicând în câteva capitole încercarea noastră critico-istorică: Literatura și artele române în a douajumătate a sutei XIX, în trei capitole.

Fiindcă ilustrațiunile noastre literare sunt în genere modeste, vom trece cu multă discreție asupra numelor de persoane și ne vom mărgini a expune și judeca dintr-o dată complexul general. Despre critice și analize parțiale ale unei anume opere, desigur nu poate fi vorba.

Planul lucrării va fi acesta:

I. Poezia, romanul, novela, drama și critica literară;
II. Pictura, sculptura si arhitectura;
III. Muzica si teatrul. Apoi, se înțelege, Concluzie.

INTRODUCȚIE

Înainte de a intra în materie, cerem voie cititorilor penrru câteva mici lămuriri introductive.

Mai întâi două întrebări:

nu e așa că decât să ai o mie de cititori mediocri e mai bine să ai o mie și unu de scriitori buni?

nu e așa că decât o sută de amatori e mai bine să ai două sute de artiști și tot atâția critici?

Ei bine! la noi, din norocire, așa este; nu avem pe acei cititori, dar îi avem pe acești scriitori; n-avem amatorii, dar avem artiștii; avem criticii!

Românul este născut poet, s-a fost zis odinioară.

Odinioară! e mult de atunci!

De atunci și până astăzi a trecut vreme; un an a fost roditor cât un veac pentru avântul cu care acest popor s-a aruncat ca o Andromedă dezlănțuită, la coapsa fugosului Pegaz, pe calea fără de capăt cunoscut a progresului! Societatea noastră a progresat! Astăzi românul este născut poet și critic, câteodată și biciclist. El mânuiește cu aceeași dexteritate versul și proza; el înțelege cu o egală siguranță, niciodată dezmințită, toate ramurile de artă - tot ce e mare, bun, adevarat și frumos!

Frumosul! a! frumosul! Frumosul nu e decât marele, bunul și adevărul în mișcare, precum zicea favoritul elev al vicrimei demagogiei și tiraniei ateniene, moștenitorul intelectual al sublimului băutor de cucută, divinul Platone.

Care român nu a publicat ceva?

Cine n-a criticat tot?

Cine e acela dintre noi — mare, mic, tânăr, bătrân, bărbat, femeie, de ambe sexe — care, fără să aibă nici o daraveră cu preoții Temidei legate la ochi, n-a admirat totuși acel mirific monument de pe splaiul râului „cu apă dulce, cine bea nu se mai duce", pe care îl numim Palatul Pașilor Pierduți, fericiți când nu ne pierdem acolo decât pașii?

Cine e acela care nu așteaptă cu nerăbdare atât marea frescă a Ateneului Român, cât și marele Palat al Domeniilor de pe bulevard, cu capricioasele și fantasticele sale învelitori prismo-piramidale, între cari două mici cupole în unghiurile interioare ale aripelor arată clar trecătorilor uzul intim căruia sunt destinate încăperile de sub ele?

Cine n-a plâns la dărâmarea monumentalului Turn al Colței, operă titanică a soldaților învinsului de la Pultawa, zvăpăiatul erou nordic, victimă a unui glonț până acuma rămas anonim, Charles Douze, cum zice patriarhul de la Ferney, cum zice marele și nemuritorul Voltaire? Și cine n-ar fi în stare să strige: sacrilej! de trei ori sacrilej! când ar cuteza cineva să se atingă de bisericuța Stavropoleos, modest ascunsă la spatele giganticului Palat al Telegrafelor, Telefoanelor și Poștelor — și acela o minune! — de acea mică bisericuță, acea perlă fină de artă bizantină, acel exemplar unic de o puritate de stil impecabilă, care înlocuiește maiestatea greoaie a catedralei gotice de sub cerul plumburiu al Nordului prin o grație particulară a operilor ivite, écloses, sub cerul totdeauna limpede, cald și albastru ca peruzeaua din inelul unui strălucit Harun-al-Rașid, - acest monument, în fine, care are, pe lângă farmecul frumuseții artistice, darul sfânt de a ne inspira o adâncă simțire sufletească nouă, strânepoților pietoși, la amintirea duioasă a vitejiilor și iubirii de moșie, de neam și de credință ale întru fericire repauzaților noștri voivozi?... Cine?

Cine oare, amice Gion? Cine, bunul meu amic? Cine? Mizericordie divină!!

Ar fi pe atât de bizar pe cât de straniu să fie acela un români... Nu! Să depărtăm aceste gânduri pesimistci să nu ne lăsăm a fi atinși de neagra boală a veacului! Pesimismul este lipsa de voință, lipsa de vlagă, lipsa de avânt, lipsa de curaj, lipsa de bărbăție, lipsa de energie, lipsa de speranțe, lipsa de viitor!

Nu! să avem avânt! Da! să avem curaj! Să avem mai ales speranța că putem răspunde* hotărât la întrebările de mai sus — întrebări de la cari atârnă viitorui nostru intelectual, cultural, național, - astfel: acela nu este, nu poate fi un român, nu este, nu poate fi decât un străin!!

Cititorul, sperâm, trebuie să fi luat seama, după șirurile de mai sus că, în vastul studiu de față, pe care totuși ne propunem a-l dezvolta, într-un mod succint, noi urmăm metoda savantului nostru critic istoric d. Gion — așa de tânăr și deja indicat a lua în Academia Română locul rămas vacant prin demisiunea irevocabilă a multregretatului Odobescu.

Care va să zică, ne-am înțeles: materialul este al națiunii, metoda este a lui Gion, redacțiunea numai este a noastră; iată ce ne rămâne.

Să începem dar; spațiul strâmt de care dispunem nu ne permite a ne prea lungi la prisoase de stil.

Capitolul I - POEZIA - ROMANUL - NOVELA - DRAMA - CRITICA LITERARĂ

Poezia română în jumătatea a doua a sutei XIX, sută fără soț - impari musae numero gaudent!... și ele erau fără soț, nouă! — ni se prezintă în toată maturitatea ei complexă ca un tapet multicolor, bizar, — dacă n-ar fi rațional, — straniu - dacă n-ar fi logic, — în care milioane de fire de toate culorile, tonurile și nuanțele posibile și imposibile, imaginate și imaginabile (de la un pembe cât mai spălăcit până la conabiul cel mai posomorât), ca sub mâinile fermecate ale unei țesătoare din basme, se întrețes, se împleticesc, se încârligă în zigzaguri fantastice, însă conduse de o strictă sistemă, vagabonde, însă cu un țel bine și precis determinat - cântând amorul, avânturile generoase, durerile și suferințele, speranțele și idealurile unui neam întreg de martiri și de eroi; cântând, mai presus de toate, Patria și Poporul, deși șovăind uneori, pe cărările abrupte ale Parnasului, către precipițiul de trei ori mortal al pesimismului; întrebuințând pentru scopul ei frumos și mare, cu aceeași dezinvoltură, de la genul cel mai badin până la grava odă, până la balada istorică și epopeea eroică, toate acestea apucate cu o egală putere, cu un egal avânt, cu o egală inspirație de către poetul român, care nu putea, ca român, să fie altfel; căci șoimii, cari, sub bolta azurie, cu mult dasupra piscurilor stâncoase ale Carpaților străvechi, se învârtesc în spirale gigantice, ascendente — sic itur adastra!- pătrund cu privirile lor până în zare departe, către miazăzi, unde, ca un brâu de argint, sclipitor sub razele soarelui, serpuiește anticul Istru, o veche cunoștință a persanului Darius, sau Dariavus, cum vor savanții moderni, în tot cazul fiul lui Histaspe, — pater... certus de astă dată; apoi, către miazănoapte și apus, zăresc munții Apuseni cei bogați în aur, vâd ținuturile Mureșului, comori de brazi și de feciori ca brazii, — în zadar torturați să pronunțe barbarul teremtete! în loc de sublimul „înalță-ți lata frunte" - văd încântătoarele și smălțatele țări ale Bârsii și Oltului, Amlașului și Făgărașului, și Banatul, grânar al unei împărății, și prin urmare tot așa, poetul, din înălțimile la cari-l aruncă inspirația și imaginația, îmbrățișează cu privirea si munții, si codrii, și dealurile, și colinele, și văile, și vasta țarină sudică, și grandiosul parc nordic al neamului român, apucând cu un ochi Tisa, cu altul Dunărea, cu altul Nistrul și cu altul Marea, și cântând un imn solemn, secular, titanic: contopirea lor — idealul lui.

Aceasta este poezia română în jumătatea a doua a secolului XIX; aceasta a fost activitatea poeților noștri, începând cu dulcele Paris Momuleanu și terminând cu pleiada din zilele noastre.

Să-i iubim pe poeții noștri, să-i venerăm! — ei sunt sacerdoții cultului național!

Acum, dacă de la poezie trecem la roman și la novelă, trebuie dintru început să căutăm a preciza bine raporturile dintre ele: romanul este pe lângă novelă ca un stejar uriaș pe lângă o răsură altoită; sau, mai bine, novela este pe lângă roman ca o camee pe lângă o statuie.

Romanul? Dar romanul e viața, nu a unui individ, ci a unei societăți întregi, cu tot cortegiul ei de necazuri, de porniri, de devotamente, de meschinării, de dragoste, ură, răutate, bunătate, invidie, admirație, de josnic, de sublim, de brutal, de eteric, de egoist, de altruist, în fine, toate variațiile de cari sufletul omului, în virtuozitatea lui cunoscută, este capabil.

Îl avem romanul, și îl avem cu succes, ne putem mândri că posedăm astăzi în limba noastră această epopee modernă, oglinda fidelă a societății!

Dar drama ce e? Este romanul în acțiune.

O avem!

Și aceea ce zicem despre roman și dramă o putem spune despre novelă și comedie, despre aceste mici firimituri, aceste zaharicale, precum spuneau acei fins gourmets, acei pricepuți tabietlii, răposații bunii boieri, părinții bonjuriștilor de la 48, zaharicale a căror savoare concentrată înlocuiește cu succes cantitatea nutritivă.

Paralel cu genurile literare, s-a dezvoltat firește și critica literară, și, grație ei, în a doua jumătate a secolului XIX, suntem stabiliți asupra unor adevăruri, de acum indiscutabile, și anume: că arta e impersonală cu cât artistul e mai personal, pentru că din personalitatea lui rezultă impersonalitatea ei, că tezismul și tendenționizmul sunt două școale deosebite, și astfel poți trata o teză cu tendență, însă, ca artist, care nu ești o persoană, ci o rezultantă a mediului social, nu ți-e permis a avea tendența de a trata o teză; în fine, că ultimul cuvânt al artei nu poate fi decât ori cauzalitatea sintetică, ori palpitarea la suferințele lumii actuale și la năzuințele unei lumi viitoare, în care „răi n-or să se mai nască și proști n-or să mai fie!"

Capitolul II - PICTURA - SCULPTURA - ARHITECTURA

Sunt așa de strâns legate aceste trei surori, încât pare că nu ni le putem închipui decât pe toate trei odată, precum nu ne putem închipui pe cele trei Grații, pe Aglae, Talia si Eufrosina, rupându-și hora lor clasică, al cărei ritm legănat l-a fixat atât de bine nemuritorul Tiziano în celebra-i capodoperă din galeria Borghese, precum nu ne putem închipui pe Clotho, pe Lachesis și pe Atropos, aceste alte trei Grații de un soi cu totul macabru, les soeurs filandieres, surorile torcătoare, cum zice naivul La Fontaine în limbajul lui îndrăzneț.

Fost-ați, domnilor și doamnelor, la Ateneul Român? Vizitat-ați salonul nostru? expoziția artiștilor în viață? Ați văzut?

De la nudul pur clasic, cu magistralele lui pretențiuni academice, cu amplitudinile sale impecabile, în cari știința profundă rivalizează cu cea mai înaltă rafinare de execuție artistică — vedeți această carne vie, care palpită, sub a cărei epidermă străvezie curge în rățeaua fină a vaselor capilare un sânge viu și cald, și care tremură înfiorată sub privirea ochilor amatori! — și până la această grămăjuie de cireși, clasicele noastre drăganele pietroase de Pitești, rumene pe o parte, aurii pe alta, cari ar concura strălucitor cu faimoasele Montmorency, artistic aruncate pe o strachină smălțuită cu desenuri cari ne reamintesc motivele decorative celtice, — natura moartă, care totuși sub penelul artistului trăiește, — tot, tot, apoi, de la colosul de gips care ne arată capul tăiat al lui Decebal și până la figurina de pământ copt a grațioasei Doamne X... și de la planul proiect al gării de la Obor și până la schița unei vile la Bușteni, pe superba vale a Prahovei, — tot, tot ne dă dreptul să zicem: jumătatea din urmă a veacului a fost roditoare! curaj și înainte!

Capitolul III - MUZICA – TEATRUL

Să mă ierte Euterpe, Talia și Melpomene dacă, fără să încetez o clipă măcar a profesa tot cultul datorit anticilor lor sacerdoți - începând cu Orfeu, duiosul amant, care adoarme, cu divinele lui cântări, straja cu patru picioare și trei capete, spre a putea răpi din Tartar pe blonda Euridice, și terminând cu Thespis, care fut le premier qui, barbouillé de lie, promena par les bourgs (de la Grece, bien entendu) cette antiqne folie — am o adorație pasională pentru lira, coturnul și masca romane din a doua jumătate a secolului al XIX[-lea ] , pentru aceste bogate și exuberante legiuni de talente, pe cari le-aruncă, an cu an, ca două izvoare fecunde și generoase, conservatoriile noastre deja bătrâne din cele două capitale ale tânărului regat!

Un cuvânt încă, și am terminat.

După ce am trecut în revistă a vol d'oiseau principalele faze ale mișcării noastre intelectuale, de la marea și sângeroasa revoluție din 48, când o mână de bravi tulumbagii a ținut piept unei întregi armate otomane în Dealul Spirii — demni urmași ai vitejilor plăieși cari au ținut în loc pe mândrul Sobieski — și până în ajunul sfârșitului acestui veac, care a avut onoarea să ne dea un Edison, un Pasteur și un Roentgen, voi recomanda cu dinadinsul tinerimii o atentă citire a concluziunii mele.

CONCLUZIE ȘI ENTUZIASM

Iată, tinere cititor, ce s-a făcut până acuma la noi; urmează și tu pe frumoasa cale ce înaintașii tăi ți-au deschis. Și, dacă te simți a avea destul foc sacru la amintirea acestor bravi înaintași, iată cum se cam face o istorie critică a literaturii si artelor.

Ai entuziasm? o faci; n-ai entuziasm? n-ai nimic, nu faci nimic, nu poți nimic!