Liga

Jump to navigation Jump to search
Liga
de Ion Luca Caragiale
[Moftul român, nr. 9, 27 mai 1901]


Moftul român vrea și trebuie să fie cronica vremii în care i-e dat să trăiască, sub soarele totdeauna vesel al acestei adesea mâhnite patrii. Istoricul viitor, voind să aștearnă povestirea interesantei noastre vremi, nu va trebui, credem, să nesocotească nota noastră, dacă va dori, în folosul lumii lui, să dea acordul exact al împrejurărilor lumii noastre românești.

    — A ! Dar ce-i asta ? Iată că Moftul român își permite să ia un ton grav ! 
    — Ei ! Și de ce nu, domnule cititor ?... De ce, o dată, la o ocazie mare, Moftul român să nu-și permită și el un ton grav, când atâția confrați gravi, foarte adesea în cele mai mărunte ocazii, își aleg de preferință tonul caraghios ? 

Da... Luăm tonul grav, firește, fiindcă voim să vorbim de un lucru sacru, la care trebuie să se-nchine orice român — de „Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor”.

Știm că s-au găsit pe ici, pe colo pesimiști și sceptici — pădure fără uscătură nu se poate — care au zâmbit malițios când, acum câțiva ani, națiunea noastră, toată românimea, străfulgerată de unul și același fior, a înființat Liga... Ridicau din umeri la orice manifestație — și trebuiau să ridice foarte des; pufneau înfundat în fața acelui entuziasm grandios; de câte ori le arătai pornirea aceea generoasă a unui neam întreg, acel uragan de patriotism și românism, îți răspundeau ca niște cobe: urma alege !

A ! N-am să uit niciodată ce mi-a fost dat să văd !

Era în primele zile ale înființării acestei sacre instituții naționale — o zi strălucitoare. Orașul sclipea adornat cu flori, ramuri și culorile noastre. Un popor întreg în veșminte de sărbătoare. Clopotele sfinte umpleau largul cu glasurile lor evlavioase. Sus, albastrul topit în lumina soarelui; jos, păduri imense de tricoloruri, fâlfâind mândre la bătaia vântului, deasupra unui vast ocean de capete omenești. Un popor întreg, vrăjit de atâta frumusețe dinafară și de atâta avânt din sufletu-i, avea deodată una și aceeași halucinație: năluca lui Traian ! Iată-l ! Vine călcând rar cu mândria romană, cu fruntea-i și privirea maiestuoasă peste capetele tuturor ! Iată-l vine să cheme la triumfuri noi pe acești coloni ai lui, părăsiți de-atâta vreme mizeriei seculare !... Și poporul românesc plângea de bucurie.

Priveam și eu, uimit ca tot poporul, magica nălucă imperială și tremuram în fața acelei sublime priveliști, când simții că mă bate cineva pe umăr. Mă-ntorsei... Era una din acele cobe... Rânjind, îndrăzni să-mi propuie o prinsoare — că „în vreme relativ scurtă, Liga are să iasă un moft ca toate mofturile !”.

A ! Ticălosul !

Am făcut rău, știu, să accept prinsoarea lui infamă; trebuia să-l disprețuiesc, să nu stau un minut la vorbă cu un copil atât de pervers al patriei mele. Un astfel de rămășag este, în orice caz și din orice parte, o impietate... Dar m-am gândit că poate a mai rămas sub cenușa sufletului lui o scânteie ascunsă: atunci când eu voi câștiga rămășagul, voi scormoni cenușa, și scânteia aceea captivă, pâlpâind iar liberă, îi va re-nflăcăra credința.

A ! am făcut rău !

Știți până unde merge acum omul meu cu infamia ? Nu-și poate închipui o minte sănătoasă: pretinde pur și simplu că, în urma congresului Ligii, a câștigat definitiv prinsoarea.

Și se apucă a-mi argumenta:

    — Bine, ticălosule — îi zic — o instituție întemeiată pe dragostea și jertfele unui popor mare, o instituție menită să cultive și să apropie din ce în ce idealul unui neam mândru, de atâtea veacuri călcat, ofensat și umilit — poate fi profanată ? Cum îndrăznești ? O instituție care a răspândit atâta cultură națională în toate unghiurile locuite de ai noștri, a susținut atâția misionari ai sfintei idei, atâtea școli și atâtea biserici, învârtind în mâinile ei sute de mii de lei, peste milion, poate — cum îndrăznești să susții că a ieșit un moft ca toate mofturile, numai și numai fiindcă la congres nu s-au adunat nici atâția membri cât să poată face o partidă completă de popice, și fiindcă nu se potrivește în catastife o mizerabilă sumă de câteva mii de lei, nici măcar o sută !? 

Cu cea mai grețoasă nerușinare, omul meu mi-a răspuns:

    — Toate bune cum le spui d-ta; dar eu știu că am câștigat rămășagul.. Nu-mi dai banii ? 
    — Nu ți-i dau, cobe !... Ieși afară ! 

Nu mai puteam suporta prezența unui așa ticălos !