Libertate!... Egalitate!... Umanitate!...

Libertate!... Egalitate!... Umanitate!... de Carol Ardeleanu

O sală mare, mese lungi acoperite cu mușama murdară, ceainice, covrigi, pahare și lângă ele câte o farfurioară cu bucățele mici de zahăr, fărâmate mai dinainte cu un cleștișor care trece din mână în mână.

E „Ceainicul“.

Norod mult; cojoace soioase, mantale rupte și cisme cu carâmburi lungi și largi, de părea că nici unul nu și le avea pe ale sale.

Unii cu căciuli mari, lățoase ca berbecii plouați pe cap; cei mai mulți, însă, dintre consumatorii ceainicului, și le așezau, într-o mișcare temuta, parcă, jos pe dușumea, lângă piciorul scaunului pe care stau.

Și udă era dușumeaua și noroioasă.

Un dulap, o fată, și în fața ei o tejghea pe care sta cutia, — depozit — de zahăr. — „Para ceaia“!...

— Numai decât... șl fata deșertă într-un ceainic, câteva fire dintr-un pachețel de hârtie — porția — apoi umplu la canaua cazanului, cu apă fiartă, ceainicul și un vas mai mare, asemeni ceainicului, și servi la masă porția cerută.

Plata înainte, treizeci de copeici.

Se sculă „mujicul“ în picioare, se îndreaptă cu fața spre icoana Sf Nicolai, în fața căreia lumina slabă a unei candele ce pâlpâia, afuma colțul peretelui și tavanul. Își făcu o cruce, apoi una și încă una, spuse o rugăciune, mai mult tare decât încet, mai făcu tot atâtea cruci, și se așeză pe scaun, scoțând o legătură de covrigi, o bucată de pâine și o curea de slănină dintr-un buzunar al hainei de sub cojoc.

Cu mișcări leneșe ca de bolnav, amesteca biucățile ce abia de îi astupau gura; măcina, măcina încet, nesilit nici de foame, nici de vremea care trecea. Mânca pentru că n-avea nimic de făcut mai bun.

Zloată și frig, afară în fața ceainicului, un bou ca toți boii, pe spinarea căruia zăpada făcuse cocoașe, rumega mișcându-și fălcile de la dreapta, spre stânga.

La o masă vreo-o cinci, bărbați și femeii rupeau cu mânile dintr-o gâscă friptă, uitându-se unul la altul, fără a-și avea nimic de spus, mușcând când din pâine, când trăgând cu dinții din hartanul din mână, mânjindu-se de grăsime, până spre urechi. Nimeni nu vorbea, ochii mici, fără de reflexe, înecați în stuful sprâncenelor — la bărbați — se întâlneau în toata clipa cu ochi șterși, alburii, ce se iveau, de sub basmaua neagră sau alba, a femeilor. Când și când, printre timp, sorbeau cu zgomot din paharele de ceai, ținând într-un fund al gurii câte o bucățică de zahăr.

Aproape de masa lor, un băiat, ca de vreo doisprezece ani, rupt, — dezbrăcat, cu pieptul gol ca o desfidare a sărăciei aruncată zăpezii de Ianuar, — sta în picioare, cu ochii pironiți la bunătățile după masa; — mesteca și el din gură, fără să mestece nimic. — Când și când aspira zgomotos pe nas, ca și cum ar fi vrut să atragă atențiunea mesenilor, și atunci zece ochi ca zece părăluțe șterse, se uitau o clipă la el, ca într-o odihnă, și iar își vedeau de „zacuscă“.

Când se isprăvi apa din ceainicul cel mare, unul dintre ei i-l întinse, și băiatul îl umplu cu apă fiarta și-l aduse la masă.

A întins atunci mâna, parcă întrebător, spre o bucată de pâine. N-avusese însă nimeni timp să-l vază. A mai stat puțin, apoi ca un câine căruia nu i se aruncă nimic din rămășițele de la masă, plecă fără să-și fi astâmpărat foamea.

Se apropie de o altă masă unde doi soldați isprăviseră ceaiul și cari, și ei ca toți, se uitau unul în ochii celuilalt. — Lângă ei o coajă de pâine.

— Dămi-o mie!...

Soldații îl priviră de sus, până jos și îl lăsară sa ia bucățica cerută, se sculară, își scuturară trupurile mari de odihnă, ca de povară, și ieșiră pe ușă.

Băiatul mânca.

— Duze... dă-mi un ceai...

— Câte copeici ai?...

— Dă-mi un ceai, un stacan...

— Nu... bani.

— Zece copeici...

— Nu se poate, treizeci.

— Un stacan, numai un stacan, spuse băiatul rugător.

— Nu...

— Dă-i un ceai, voi plăti eu; — spuse-i ceainăriții.

Când i se aduse apa calda pe masă, băiatul se uită lung la mine, nu spuse nimic, mușca din pâine și sorbea din ceaiul ce-i aburea fața, înghiți odată, își trase nasul cu putere, și iar, își ascuțea buzele să soarbă din pahar.

Sub masa celor cinci un câine rodea un os.

Din fundul ceainăriei, un apostol al drepturilor omului, vorbea cu autoritatea-i gravă de deputat al țarănimii, continuându-și fraza începută:

„Libertate!... Egalitate!... Umanitate!...“