Liberalism și conservatorism

 

Spiritul public modem sufere de-o boală, până la oarecare grad nepricepută pentru noi, născută fiind din împrejurări și din stări de lucruri fără analogie în viața noastră internă. Nu e vorba - internaționaliștii din Germania, Franța și Anglia, sunt prieteni buni și personali cu d. C. A. Rosetti, cu d. Brătianu, dar ideile politice profesate de cosmopoliții apuseni sunt pentru stadiul de desvoltare în care trăim, utopii, în care nu cred nici cei ce le profesează la noi. Religia, cu credințele ei fericite, care stabilea în mod dogmatic toate răspunsurile la întrebările cele mari, ce preocupă o minte omenească, a suferit grele lovituri - însă numai, negative - din partea unor ultime raționamente materialiste, cari în sine sunt tot atât de neîntemeiate ca și mitologia grecească.
Dar raționamentele materialiste, brutale fiind, lesne de priceput și apelând oarecum la bestia din om, găsesc în suta a nouăsprezecea, o mulțime de aprigi apărători, încâ t viața noastră modernă pare a se apropia de povârnișul fatal, pe care istoricii latini îl presupun, fără cuvânt, a fi existat înaintea constituirii statelor, adecă acea stare de vecinică vrajbă, însemnată cu vorbele bellum ominium contra omnes, răsboiul tuturor contra tuturor.
Fără cuvânt s'a admis această stare de lucruri pentru omul primitiv, din cauză că există un sentiment de drept înăscut.
Nu doară că oamenii s'ar fi adunând din impuls, propriu și ar fi stabilind un modus vi - vendi prin discuție și punere la cale. Acest stadiu vine mai cu mult mai târziu. Dar precum în roiul de albine sau în mușinoiul de furnici nu există legi scrise și facultăți de drept, deși toate ființele cât e compun un roiu, trăesc într'o rânduială stabilită prin instincte înăscute, tot astfel omul primitiv trăește din cele dintâi momente în societate, iar când începe a-și da seamă și a, căuta să explice modul de conviețuire și de conlucrare, se nasc religiile, care stabilesc adevăruri morale, sub forme adevărat că dogmatice sau mitologice, religii care sunt tot odată și codice.
Cu încetul însă, omul perfectibil se desprinde din totalitatea organizației naturale și-și lărgește din ce în ce cercul său de activitate individuală și atunci abia începe pentru el viața într'adevăr omenească, viața liberă. Dar totuși în lărgirea individualității sale, omul poate atinge o margine, în care pune în chestiune individualitatea și libertatea semenilor săi și în cele mai multe cazuri a semenilor acelora cari sunt mai buni, mai capabili, mai de inimă.
Astfel s'ar putea spune, că întreaga luptă între taberele opuse, numite una liberală, care ajunge la comunism, alta conservatoare care poate ajunge într'adevăr la osifiearea statului, e pe de o parte lupta pentru drepturi, pe de alta lupta pentru datorii.
Conservatismul luptă pentru datorii. Pentru el împlinirea datoriilor către semenii săi, solidaritatea de bună voie sau impusă prin legi a cetățenilor unui stat, o organizare strictă, în care individul e numai mijloc pentru întreținerea și înflorirea colectivității, cruțarea economică a tuturor claselor pe care le privește ca organe vii ale societății, cu un cuvânt organizarea naturală, înțeleasă de toți, moștenită adesea prin tradiție, prin obiceiul pământului, recunoscută de toți fără legi scrise chiar, iată starea de lucruri la care aspiră conservatismul extrem.
Dar și ceastă direcție are primejdiile ei. Vecinica tutelă, exercitată asupra claselor de jos, le dă într'adevăr pânea de toate zilele, dar le lipsește de energie individuală, le face indolente.
Pe de altă parte sistemul libertății, totodată al individualismului, cuprinde primejdii și mai mari. El preface viața într'o luptă de exploatare reciprocă, care poate ajunge la disoluțiunea completă a statului. Și într'acolo tind ideile comuniste internaționale de azi.
Între aceste două extreme e poate meșteșugul adevăratei politice. A împreuna exigențele existenței neapărate a statului cu exigențele libertății individuale, a nu permite ca asociații de indivizi răpitori să facă din stat o unealtă a lor, și a nu lăsa pe de altă parte ca statul impersonal să lege cu totul manile individului, asta e problema pe care mulți s'au încercat s'o deslege, dar de la Cezarii Romei și până la Cezarii moderni nu s'au găsit încă remedii radicale, ci numai paliative. Un nemărginit individualism s'a lățit peste toată Europa. Individul e scopul , căruia i s'au sacrificat toate elementele care formau încheeturile organizației vechi. Teoria că viața e un drept a prins rădăcini în toți și cu durere trebue s'o mărturisim, că în multe locuri chiar clasele superioare au încetat a crede că au datorii către cele de jos, precum și cele de jos nu mai vor să aibă datorii către cele de sus.