Liberalii și conservatorii

Jump to navigation Jump to search
Liberalii și conservatorii
de Ion Luca Caragiale


Sunt în România două partide, care se exclud unul pe altul: liberalii și conservatorii, roșii și albii, radicalii și reacționarii.

Deși nimeni nu tăgăduește că aceste două partide în adevăr se exclud, părerile în privința lor se deosebesc. D. C. A. Rosetti, cel mai competent om în materie de lupte politice, e de părere că partidul conservator, alb sau reacționar, este o Plevnă internă pe care liberalii trebue să o combată la moarte și viață. Diletanții politici, din contră, sunt de părere că aceste două partide, deși în adevăr se exclud, vor același lucru, adică să ajungă și să rămâie la putere.

Noi credem că d. C. A. Rosetti, cu toate că este un foarte excelent bărbat politic, merge prea departe în judecata sa asupra partidului conservator; cu toate acestea - nu împărtășim vederile diletanților politici.

De când fericirile liberalismului s'au revărsat asupra țării noastre, liberalii și conservatorii mereu se luptă, și, cu deosebire în cursul celor din urmă doi ani, ne-au dat destule dovezi că o sinceră și neîmpăcată ură îi desparte. O mulțime de oameni au fost dați în judecată; altă mulțime a fost perchiziționată; s'a ticluit catastiful de păcate: în sfârșit, pentru ca toate aceste să se poată face, trebue să fie la mijloc o ură sinceră, iar pentru ca să se poată urî, oamenii trebue să aibă motive bine întemeiate.

Trebue deci să fie ceva, ce deosebește pe liberali de conservatori.

Era odată o vreme, când nu erau în țară nici liberali, nici conservatori:erau numai boieri, ciocoi, târgoveți și țărani. D'odată însă se întorc de prin străinătate o mulțime de tineri, care știau multă carte, aveau multe aspirațiuni frumoase, dar nu cunoșteau țara. Ei cer să se facă schimbări în așezămintele țării și aveau tot dreptul să facă această cerere, deoarece, în adevăr, era trebuință de anumite schimbări.

Din nenorocire însă acești tineri nu cunoșteau îndestul starea și adevăratele trebuințe ale țării; astfel cereau niște schimbări, pe care bătrânii, ca niște oameni, cari cunoșteau țara, nu le puteau primi ca bune și folositoare.

Astfel se produce cea d'întâi luptă politică; tinerii cer schimbări, iar bătrânii le răspund:Voim și noi să facem anumite schimbări, nu însă pe acele, pe care le cereți voi.

Cine sunt însă acești tineri liberali ? - Costache Negrea, N. Bălcescu, Câmpineanu, Eliad Rădulescu, Tell, Bolintineanu, V. Alecsandri, A. Russo și alții, toți oameni, cari astăzi sunt, ori, dacă ar mai trăi, ar fi conservatori: e dar o foarte mare deosebire între liberalii de atunci și liberalii de acum. Alăturea cu Misail, Pătârlăgeanu, Holban, P. Ghica, etc., Bălcescu, Câmpineanu ori E. Rădulescu niciodată nu s'ar fi luptat.

Liberalii de odinioară voiau niște lucruri, care poate că nu se potriveau cu starea în care se afla societatea română; din nenorocire s'au vârît însă printre dânșii niște oameni, cari nu erau deopotrivă cu dânșii, oameni, cari voiau niște lucruri, ce nu se potrivesc cu starea niciuneia din societățile organizate de pe fața pământului. Chiar la anul 1848 era o foarte mare deosebire între acești oameni și adevărații liberali, și N. Bălcescu încă atunci numea pe conliberalul său C. A. Rosetti, un trădător (vezi I. E. Rădulescu).

Dacă nu ar fi fost însă acei liberali nobili, cari astăzi sunt ori ar fi conservatori, niciodată liberalii de astăzi nu ar fi ajuns a se răsfăța în viața noastră publică; I. C. Brătianu și C. A. Rosetti numai la umbra unor nume adorate au putut să-și facă meseria lor de samsari politici. Liberalii de astăzi au luat însă o moștenire, la care nu au niciun drept.

Dorința acestor liberali era de a da țării o organizație, în virtutea căreia puterea publică poate să atârne mai ales de ciocoi și de târgoveți, și grație sprijinirii ce li s'a dat din partea oamenilor cu greutate la anul 1866, această dorință li s'a împlinit.

Mai este însă un lucru la mijloc.

În o țară atât de liberală ca România, foarte lesne s'ar putea întâmpla ca națiunea suverană să-și dea seamă despre ceea ce face și să le dea liberalilor bani de drum. Contra acestei eventualități triste nu este decât un singur leac, ura personală, și d. C. A. Rosetti, ca un eminent bărbat politic, își dă toată silința spre a deștepta în țară acest sentiment binefăcător.

Și d. C. A. Rosetti a izbutit: în adevăr, astăzi cei mai mulți din aceia, cari susțin guvernul liberal, îl susțin numai fiindcă urăsc pe conservatori, se tem de ei, ori fiindcă ar trebui să-și sacrifice interesele personale, susținând pe conservatori. D. C. A. Rosetti e dar foarte aproape de adevăr, când zice, că cele două partide sunt două cete vrăjmașe și că partidul conservator este o Plevnă internă. Este foarte aproape de adevăr, deoarece știe, că însuși lucrează zi și noapte spre a produce acest rezultat. Îndată ce ar înceta ura și frica, îndată ce interesele particulare nu ar fi angajate în luptele politice, d. C. A. Rosetti ar trebui să se ducă de unde a venit.

Dar toate lucrurile au rostul lor. Mai nainte ori mai târziu ura și frica vor trebui să înceteze și atunci, de voie de nevoie, aceia cari își au interesele angajate în operațiile firmei liberale vor începe să țipe mai amarnic. Nimeni cu minciuna nu poate duce foarte departe și încetul cu încetul lumea își aduce aminte de starea în care se afla țara pe când era guvernată de oameni capabili și cumpătați, o compară cu cea de astăzi, și la urma urmelor față cu adevărul chiar și ura va trebui să-și piarză puterea. Frică ? - frica, neîntemeiată - fiind, va trebui să înceteze cât mai curând.

Atunci apoi, d. C. A. Rosetti a pierdut jocul.