Levante și Kalavryta la Missolonghi

Jump to navigation Jump to search
Levante și Kalavryta la Missolonghi
de Duiliu Zamfirescu


Voi, ce-n fața mea, tăcute, mari ruini de amintire,
Înălțați zidiri știrbite, triste resturi de mărire,
Vorbiți, spuneți, ce e timpul, voi care-ați purtat pe umeri,
Veacuri mari ca vecinicia, ani ce nu mai poți să-i numeri!
Spune, Zante, unde-i timpul când Byron, în liniștire,
Pe-ale mării tale valuri dorul său și-l legăna...,
Ș-ale vântului suspine când nebuna sa iubire
Cu suspine le-ngâna?
Missolonghi, unde-i vremea când pe zidurile tale,
Surâzând mureau toți grecii ca eroii din povești?
Unde-s sfintele morminte după adormita vale
Ce opreau cu-ale lor umbre pe drumeț în a sa cale?
Unde-i Botzaris eroul?... — Missolonghi, unde ești?
Vântul singur îmi răspunde: “Tot pe lume-i trecător”
Iar pe mare echo strigă, prins de-un val spumegător:
“E trecător..., e trecător...”

I[modifică]

De la Zante care-și scaldă portocalii săi în mare
Împrejur, cât vede ochiul în nemărginita zare,
N-a purtat vreodată valul, pe-al său braț legănător,
Lopătar mai fară grijă, mai frumos decât Levante
De la Zante.
Către seară când el cântă, glasul lui tremurător
Mână somnul înspre crângul de tufani de iasomie,
Unde mii de păsărele stau s-adoarmă printre flori;
Iar pe grecele frumoase când râzând el le îmbie
Să privească cum în unde moare-o rază aurie
Ce voios se furișează printre lungi gene de nori;
Ele vin la țărmul mării, cum albinele ușoare
Vin din stupi să se îmbete pe un sân deschis de floare.
Vin să vadă jocul apei, să asculte plânsul mării.
Să aspire adierea răcoroasă, dulce-a serii.
— Zantiote cu lungi gene, spuneți, unde-i Kalavryta?
Unde e stăpâna voastră? Căci, pe Venus Pandemos,
Am trecut o noapte neagră întrebând cerul frumos
De nu are printre stele vreo stea rătăcitoare
Ce-a venit din altă lume, luminând ca și un soare
Stelele din jurul ei;
Am cătat-o pe la vânturi; — am oprit noaptea din cale
Întrebând-o de nu are printre spiritele sale
Sufletul unei femei;
Cercetat-am marea lină, vrând să știu dacă în unde,
Printre albe Nereide, marea însăși n-o ascunde...
Dar nimic — Cer, noapte, mare, lung la mine au privit
Ș-au zâmbit.
Zantiotele râd toate, iar Thaisa le oprește:
— O..., Levante Hyacinthus, eu ți-o spui într-un cuvânt:
Ești frumos, dar n-ai viața ce-n oricare grec trăiește...
Tu o cauți printre stele, ea te-nșală pe pământ.

II[modifică]

Subt o boltă-ncondeiată cu lungi litere arabe,
Unde aurul se leagă cu granitul african,
Unde stau, ieșiți din ziduri, sfincșii dormitând pe labe,
Ce port vase de-alabastru, stâlpi cu capiteluri albe,
E întinsă-o masă mare de porfir egipțian.
Pe sub negrele arcade, mii de candele ușoare
Imitând floarea de nufăr, dau lumini scânteietoare,
Ale căror slabe raze lin se pierd în neagra noapte,
Cum se pierd în depărtare, năbușite, tainici șoapte,
Prinsă-n două mari inele de argint, o fină plasă,
Peste care stau întinse draperii lungi de mătasă,
Poartă, legănând pe brațu-i, ca pe-un val tremurător,
Corp de tânără femeie, plin de grații, alb, ușor.
Seara, de-ar trăi pe lume într-o gingașe făptură,
N-ar avea un ochi mai lânged, o mai rumenită gură,
N-ar avea mai negru părul, fruntea mai cugetătoare
Zâmbetul mai mort pe buze, buza mai tăinuitoare...
Tânjitoarea ei privire, printre umbre rătăcită,
Pare-a urmări în zboru-i o vedenie iubită,
Ce, pe căi nestrăbătute, dinainte-i vecinic fuge,
Iar când doru-i, nici chiar doru-i călător, n-o mai ajunge.
Năpădită-atunci de lacrămi însăși sânul și-l cuprinde
Vrând în el să stăpânească un necunoscut fior...
Sânul însă n-o ascultă, alba-i față i s-aprinde
Și oftând, mai fără voie, zice: “Ah, mi-e dor!... mi-e dor...”

III[modifică]

După capul Kalogria, pe o coastă,-ntre lagune,
Doarme dusă Missolonghi la al mării glas ușor,
Iar legenda ei măreață veacul veacului o spune,
Unda, vântului ce trece, seara, orelor ce zbor.
Stai, luntraș! Nu vezi cum superi prin a viselor lovire
Majestuoasa ei odihnă, visul ei de fericire...
Nu vezi fruntea ei cernită ce măreț i-o încunună
Cu-ale sale raze albe vecinic călătoarea lună?
Nu vezi tu cu ce sfială lunga-i haină i-o sărută
Marea mută?
Stai! Oprește-te!... Ascultă!
— Nu!... Și barca cea ușoară,
De lungi aripi legănată, ca un gând pe valuri zboară...
Iat-o... Vine... Se-ndreptează spre castelul cel arab
Unde sir Hoowards englezul, mai bogat ca un Nabab,
Și-a adus smintitu-i spleen și răceala-i englezească,
Ca la lungi raze de soare calde să și le-ncălzească.
— O..., Archipelagul mândru, câți englezi n-a-nveselit,
Câte suflete răcite soarele-i n-a încălzit!...
Iată barca... Iat-o vine. Lanțul ei lin se anină
După gâtul unui tigru; marmură sculptată, fină;
Iar din luntrea cea grăbită sprinten sare chiar Levante
De la Zante.
El tăcut se furișează printre sălile pierdute
Întrebând lampele stinse, vorbind zidurilor mute,
Cercetând ușă cu ușă și la orișice mișcare
Simțind inima-i cum bate, sufletul cum îi tresare;
Iar în fund pierdut de lume, el aude-ncetișor
Un glas tainic ce-i șoptește: “Vino... ah, mi-e dor, mi-e dor...”
Un pas, înc-un pas... și iată-l! Iată cleftul la intrare
Pironit de gelozie, rămas mut de întristare...
El privește la englezul ce sărută în uimire
Mâna ei, alba ei mână, căreia nebuni se-ntrec
Zantioții toți să-nchine neschimbata lor iubire,
Luntrea, armele și capul, tot ce poate da un grec!
Cum îl vede, ea spre dânsul tremurând mâna-și întinde:
— Vin, îi zice cu privirea, Kalavryta e a ta.
Vino, vis trimis de noapte și de buza-mi ce s-aprinde,
Dor cu ochii ca seninul, vin, lipește-ți buza ta.
Însă el, smintit de ură, vechi pistol din brâu apucă
Și ochește... Un foc roșu trece viu ca o nălucă...
Un corp cade... O, pistolul era vechi, dar era bun!
Kalavryta plânge-n umbră... Grecul râde; e nebun.

(1879, iunie)