Leone
L-am cunoscut în Brăila.
Pururea vesel, pururea nepăsător de ce-l așteaptă în viitor, el își urma înainte calea pe care i-o însemnase cetirea serioasă și îndelungata.
„Ce vrei să fac?” răspundea în veci acelora care îl sfătuiau să se lase de prostii.
Nici povețele tatălui său, nici rugăciunile surorilor nu-l puteau face să se astîmpere.
Îl vedeai cu cîte o sumă de marinari, hamali, și alții, propovăduind ideile sale, sau mai bine ideile viitorului.
Pentru el nu exista altă plăcere decît propaganda, și nu propaganda de pe fotoliu, nici cea de gazetă, nu! Pătrundea în bordeiul săracului muncitor; acolo aduna pe mulți tovarăși de muncă, și glasul lui puternic începea să le arate mizeria vieții de astăzi și fericirea ce-i aștepta în viitoarea stare, cînd fiecare va avea după trebuințele sale și va munci după puteri.
Avea o putere de argumentație ce rar se găsește la un om ca el, care n-avea decît cîteva clase gimnaziale.
Dar cetise mult.
Ziua cetea cît ocupațiile îi dedeau voie și seara, pînă într-un tîrziu – propagandă, apoi iarăși cetire. Era neobosit bietul Leone.
Eu, imul, am să-i mulțumesc mult, de la el am căpătat mult de cetit, tot el este care tn-a făcut să învăț limba lui Cafiero, cu el am tradus frumoasa dramă Vera Zasulici.
L-am cunoscut din întîmplare la vestita cafenea „Valter”. M-a auzit discutînd cu miște burghezi pe care voiam să-i fac să priceapă că socialiștii tiu vor nici comunismul la femei, nici împărțirea averilor.
Parcă-l văd venind spre mine cu entuziasmul pe față și întinzîndu-mi mina lui viguroasă.
– Caro mio, sei un buon agitatore!
Și de atunci am rămas buni prieteni.
Cînd voiam să fug de la școală, ca să scap de afurisitele de matematici, refugiul mi-era la Leone.
Cîtă plăcere simțea la vederea mea!
Îmi arăta gazetele ce primise, scrisorile din țara lui și de aiurea, tot, dacă ar fi putut mi-ar fi arătat și ce avea lin fundul inimii.
Stam ceasuri întregi cu el, fără ca să simt că vremea trece, și tocmai cînd trebuia să-și închidă „camptuarul”, mă întorceam și eu acasă, luînd întotdeauna cu mine cîte un ziar sau o broșură.
Acasă, dacă veneam tîrziu, mă pricepea că am fost la Leone.
– Iar ai fost la nebunul de italian? îmi zicea tata, și degeaba mă sileam să-l fac să priceapă că Leone era cel mai de treabă băiat!
Puseserăm noi multe la cale cu Leone.
Îi mai recomandasem pe prietenul Sol… și cîtetrei aveam de gînd să facem multe.
Într-o zi. Însă, n-am mai auzit nimic de Leone.
L-am căutat pe acasă – nici un rezultat, pe la prieteni – asemenea.
Numai Linda, o soră a lui, mi-a zis cu lacrătmile în ochi:
– Înot, să plîngem împreună pe sărmanul Leone.
Biata Linda! în aceste cîteva cuvinte m-a făcut să simt o durere vie.
Uitasem și nenorocirea lui Leone, și lume, și tot.
Nu vedeam decît pe Linda plîngînd.
Vorbirea ei italiană, accentul ei sonor mă turburase.
– Ce s-a întîmplat, Linda? o întrebai eu.
– Asculți. Inot, îmi zise ea, și începu să-mi descrie cum a venit ordin din Italia ca Leone să se ducă acolo la oaste și cum tată-său l-a trimis fără ca să-și ia măcar ziua bună de la prieteni. L-a amenințat că dacă nu pleacă îndată. Înștiințează consulatul italian.
Ea m-a asigurat însă că sora-sa, Ersilia, va pleca în curînd într-acolo și atunci vom ști cum o duce nenorocitul nostru fratello.
Am plecat rugînd pe biata fată să se liniștească.
Dar cînd m-am dus s-o văd peste vreo două luni – căci mai des nu mă puteam duce – am găsit-o palidă și desfigurată.
Ședea la fereastră cu părul despletit și plîngea.
– Ei bine, Linda?
– Sînt pierdută! îmi zise ea.
– Cum asta? Ce s-a mai întîmplat?
– N-am să-ți spun decît lucruri rele. Iartă-mă, prietene, așa este voința celor ce dispun de noi. Mizerabilă alcătuire a societății… Dar să schimbăm vorba. Tu ce faci? Te ții bine? Ești încă tînăr, nu pierde curajul…
– Dar tu ești. Îmi pare, mai tânără…
– Da, dar tu n-ai suferit. Tu nu știi nimic. Dă-mi voie să nu mai vorbim despre asta. Mîine du-te la poștă; vei avea o scrisoare poste-restante. Acum altceva. Ce ai de gînd să te faci? Vrei să urmezi -cu școala? Ai optsprezece ani. Peste trei ani te însori…
Eu credeam că a nebunit…
Cînd m-am despărțit de ea mi-a zis:
– Asta va fi cea din urmă… uită-mă!
Am voit să mă întorc înapoi, dar fereastra se și închisese.
Toată noaptea nu putusem dormi. Gîndul meu era vecinic la Linda, la cuvintele ei pe care atunci nu le-am înțeles, la Leone, căruia cine știe ce i s-ar fi întîmplat. Ce putea fi ca Linda să-mi ascundă mie? Nu puteam pătrunde acest mister și mă mulțumeam să aștept ivirea zilei.
În sfîrșit, s-a făcut și ziuă și m-am sculat.
Cea dintîi grijă a mea a fost ca să mă duc la poștă.
Am luat scrisoarea și am deschis-o neliniștit.
În scrisoare îmi spunea că tată-său o mărită peste trei zile cu un grec bogat de la Sulina, un negustor fără simțire, dar cu chimirul gros. îmi zicea cel din urmă adio, ca și cum ar fi murit, și mă ruga s-o cred că nu iubea pe grec, dar eu trebuie să uit, nu Insă și pe Leone. în scrisoare am mai găsit și un ziar, L’epoca. Am dat peste cîteva rînduri subliniate cu creion roșu: Leone, deși soldat, luase parte la o manifestație a muncitordor, strigase: „Eviva la Libertà” și era osîndit la doi ani de pușcărie.
De atunci n-am mai auzit nimic de bietul Leone; cît pentru Linda, am uitat-o, cum se uită.
Așa e lumea plăsmuită. Dacă n-ar fi uitarea, ce s-ar face omul? Biata lume! Numai cîteodată, cînd, zdrobit de durerea prezentă, mă gîndesc la trecut, Linda-mi apare frumoasă cum a fost, Leone-mi surîde, dar… visuri!