Legenda cântărețului

Jump to navigation Jump to search
Legenda cântărețului
de Mihai Eminescu


De mult, de mult a fost un Împărat în țara depărtată a Indiei și avea o fată frumoasă cum nu se mai povestește, bălaie ca o lacrimă a soarelui, dacă soarele a plâns vodată. În nopți cu lună, când se plimba prin întunecoasele dumbrăvi de laur ale castelului răsărit din rădăcini de stânci, ea auzea un glas frumos, parcă de privighetoare, totuși era de om. O harpa , asemenea sunetului blând și regulat al valurilor mării, o acompania. Era un paria cântăreț, care o iubea pe fata de-mpărat. Ea-l văzu răsărind prin crengi în lumina de lună era inalt și frumos. Pletele negre se ridicau deasupra frunții mărețe, ochii străluceau în bolțile lor ca două flori, parcă doua picături de întuneric topit. Ea-l iubi, căci nici n-ar fi știut să facă alta, așa era de frumos.

Într-o noapte, printre mreje de frunziș []întunecat de oliv și laur, suspenda luna ca o pavăză de aur, el sta-ngenuncheat la picioarele ei și, [cu] capul culcat în poalele-i albe, se uita lung și-ntunecat c-o privire de profet în întunecimea cea blândă și albastră a ochilor ei mari. Cu mâinile ei dulci ea-i netezea părul, cu gura-i încrețită de amor ea-i săruta fruntea.

― Ce frumoasă frunte ai tu, coroana lumii s-ar mândri să șadă pe ea.

― Ai dori-o tu? zise el și ochii lui se deschideau mari, ca doi luceferi.

El se sculă și o privi. Numai Împăratul Saharei, leul, privește astfel, o dată în viața lui, când iubește. O strânse-n brațe și se duse-n lume. Adio, stea ― amor, tot!

Noaptea era clară, tăcută, mare. Numai valurile sfinte ale Gangelui murmurau lin ca înțelepciunea vremilor. Simbol uriaș al timpului.

Paria se uită lung în el, și-l înțelese. Auzi vorbirea sântelor sale origini, înțelese ce este aceea ce mișcă cele trecătoare ale pământului. Își sfărmă arfa de o stâncă și se duse-n sus. Răscoli popoare contra regilor și legilor lor, răsturnă regii și marii pământului și în fruntea acelor popoare, unele de origini sânte, altele de origini obscure, el curgea de-a lungul râurilor mari și răsturna imperii și le supunea șie.

Popoarele-l iubeau că era drept și bun, regii se temeau de el. Era împăratul lumii și Domnul tuturor celor trecătoare.

Atunci se duse la castelul răsărit din rădăcini de munți. Intră în înaltele turle * ca să puie coroana lumii pe fruntea miresei lui ― dar întinsă, albă ca o ceară mărmurită, moartă era iubita lui. El nu auzi nimic, nimic ―numai valurile sânte ale Gangelui vuiau cu un răsunet depărtat și ironic în urechile lui ― își plecă fruntea și zise: "La ce? La ce?"― apoi o apucă-nspre pustii și nimenea n-a mai auzit de el.