Legenda Beneșului

Jump to navigation Jump to search
Legenda Beneșului
de Ion Pop-Reteganul
Din Revista ilustrată, an I, 1898, nr. 1, p. 9-10


Cine a ajuns odată să cunoască bine Ardealul, din toate punctele de vedere, acela va recunoaște, că aci se potrivesc mai bine vorbele poetului Alecsandri:

O! cuib al nălucirilor
O! țară luminoasă,
Comoară a fericirilor,
Grădina mea frumoasă!

Și farmecul avîntului
Tot ce sub ochi răsare
În poalele pămîntului
Mai drăgălaș îmi pare;

Mai nalte sînt nălțimile,
Mai cald e mîndrul soare,
Mai limpezi limpezimile
Din rituri și izvoare.

Iar fetele cu florile
Mai viu rîd între ele,
Și spun priveghitorile
Mai tainic vis la stele.

Aci e țara basmelor
Ce-ngînă-a noastră minte
Prin freamătul fantasmelor
Din timpi de mai nainte.

Aice-i țara țărilor
Și-a doinelor de jale,
Ce-n liniștirea serilor
Te țin uimit în cale!

Și fiindcă așa este mîndrul nostru Ardeal, și fiindcă înălțimile lui nu sînt niște înălțimi seci și pleșuge, ci niște înălțimi avute și poetice, și fiindcă de fiecare culme și munte, de fiecare rîu, vale și peșteră e împreunată cîte o legendă poetică, care ne amintește timpii de mai nainte, ar fi păcat de moarte ca aceste legende să nu le facem cunoscute întregului nostru neam.

De aceea în fiecare broșură a Revistei ilustrate vom pune baremi cîte o legendă, ca cea următoare, că avem multe și sperăm că mai multe ne-or veni de la „bătrîni, bărbați, juni tineri din munți și din cîmpii”, căci tuturor deopotrivă ne sînt de scumpe aceste reminiscențe. Deci toți, deopotrivă să și conlucrăm pentru păstrarea lor. Iar mai bine și mai fidel se pot păstra, dacă s-or depune, ca într-un magazin în Revista ilustrată, care va aduce și icoanele lor, îndată ce-și va vedea asecurată existența.

Începem seria legendelor cu acest prezent, fiindcă muntele Beneș e în ținutul unde apare această revistă.

De la Rodna-veche spre nord-est se înalță muntele Beneș, cel mai înalt din apropierea Rodnei. Poporul trebuie să-și aibă atare mit legat și de acest munte, după cum are față mai de toate dealurile, rîurile, colinele și munții ce-i stăpînește. Așa și este. Iată mitul legat de muntele Beneș.

Într-o zi de primăvară, colea cam aproape de seară, a venit – te miri de unde – un pescar sărac, cu numele Beneș și s-a așezat într-o căsuță la capătul din sus al Rodnei și de acolo fiind tare aproape Someșul, a prins a pescui cu unghița în apa lui. Dar știți dumneavoastră cumu-i și măiestria pescăritului, ca și a vînatului, mai de multe ori nu prinzi nimic și numai arareori mergi acasă cu ceva. Așa erau odată semnele, că o să pățească și Beneș; aruncă cea unghiță și ici și colo, dar pace! gîndeai, că-i farmec, nimic nu scoase.

Cum sta el așa cu coada unghiței în mînă și cu ochii țintiți în apă, iată se ivește un omuț cu chivără roșă și cu o pipă cu vergea lungă, picioarele-i erau ca la cai și avea pinteni.

Cum îl văzu Beneș, prinse a-și face cruce, ca bun creștin ce era. Dar omul cel cu chivără roșă se tot apropie de el, nu se temu de crucile lui, iar cînd era aproape de Beneș, îi zise cu glas blînd:

— Nu te feri de mine, că am venit să-ți împlinesc orice ai cere, dacă tu cu nevasta ta și cu fiul tău mi te dai mie; drept că eu sînt dracul, dar de te închini mie, te fac avut, de nu-i mai avea lipsă să flămînzești cu unghița în mînă pînă s-a milostivi cîte un pește să-ți vină să-l prinzi. Decît așa, mai bine te gîndește și mi te închină mie.

Beneș, ca toți pescarii, leneș din fire, care bucuros ar fi mîncat de-a gata, se gîndi, cît ar fi de bine să fie el bogat, să aibă vorbă între fruntași, să fie în fruntea mesei la nunți și la pomene, colo lîngă popa și toți oamenii să-i închine și să-i zică „jupîne”. După astfel de gînduri, care-i trecură repede prin minte, zise lui Scaraoschi:

— Auzi, jupîne, noi mai c-om face tîrg laolaltă, dar fiindcă dumneata dorești că și muierea și feciorul meu să ți se închine, trebuie să mă înțeleg cu dînșii întîi, că oricum, dar sîntem toți laolaltă și nu facem nimic unul fără știrea și învoirea celuilalt: mîine pe astă vreme – de voiești – ne putem întîlni tot în acest loc.

— Bine, zise Scaraoschi, și se făcu nevăzut, iar Beneș merse cătră casă gîndindu-se la mîncările cele bune, ce o să le mînce după ce va face contract cu cel cu pipa lungă, ce haine scumpe o să poarte ca boierii, cum o să-l cinstească toți și cum nu o să se mai chinuiască flămînd pe țărmurile Someșului, cu unghița în mînă pe vreme bună ori rea, prin vînt și prin ploaie.

Cu astfel de gînduri și cu traista goală numai se văzu acasă. Înserase bine. Nevasta îl aștepta cu oala la foc numai să bage peștii în ea, dar peștii erau în Someș. Cum intră în casă, îl și întreabă muierea:

— Noa, da aduci ceva bărbate?

— Aduc, muiere, aduc traista goală și o veste bună. Veste bună! M-am urît Dumnezeu a tot îmbla de colo pînă colo pre cel țărmure de apă și cînd să vin acasă, tot să vin cu traista goală! Dar Dumnezeu sfîntul îmi trimise pe dracul în cale și stăm în tîrg amîndoi; dacă vă învoiți și voi, el ne dă ce vom cere de la el: bani, haine, mîncări, băuturi, vite, cu un cuvînt, ce ne-a cere inima.

— Ei, zău, acela nu ar fi rău tîrg, ziseră muierea și fiul pescarului, dar apoi el ce ne cere?

— Ne cere, ca toți trei să i ne dăm lui, vezi bine după moarte, dar pînă vom fi în viață să fim fericiți după cum ne trage inima.

— Ferească Dumnezeu, un lucru ca acesta, ca adecă să-mi dau eu sufletul dracului zise copilul și luîndu-și un bruș de mămăligă în traistă ieși din casă și plecă la drum; îndărăt la casa părintească nu se mai întoarse în veci. Muierea însă îndată ce ieși fiul din casă, zise:

— Știi ce, măi bărbățele? Cere-i tu să ne deie cinci saci de bani și viață lungă de trei sute de ani; atunci ne învoim, altcum nu!

De abia așteptă pescarul să se facă ziuă, ca să se întîlnească cu dracul și să-l facă gazdă. Cum se culcă flămînd, cît fu noptița de mare, tot carne friptă și pită albă visă, iar cînd fu a doua zi-i corăiau mațele de foame. Îndată ce se facu ziuă merse la Someș, la locul unde se întîlnise în ziua trecută cu mamonul. Și nu trebui să aștepte mult, căci acela veni și-l întrebă încă de departe:

— Noa, da ce-i cere, cum te-ai sfătuit cu ai tăi?

— D-apoi iată cum, eu și cu nevasta mea ne învoim, fiul nostru însă nu; și noi însă numai așa ne învoim, dacă ne dai cinci saci de bani și viață lungă de 300 de ani, iar în acest timp să mă slujești cu credință, să-mi faci tot ce ți-oi cere.

— Bucuros, răspunse dracul, la noapte să fiți amîndoi acasă, că vă aduc banii. Așa s-a și întîmplat. În noaptea următoare cam pre la 12 ceasuri numai auzi pescariul în tindă buh, buh! și se scoală și dînd să iasă din casă, nu putu deschide ușa, că vezi, tinda fiind mică, sacii ce-i aruncă dracul din pod se făcură grămadă lîngă ușă și numai după ce sparse ușa, o putu deschide.

Acum să fi văzut în casa lui Beneș pescariul trai boieresc, vinars îndulcit, carne friptă, pită albă, haine scumpe, de numai la domnii cei mari mai vedeai ca la el și la nevasta lui. Un lucru singur nu-l mai făcea, nu mergea la biserică nici în ziua de Paști, că era oprit de mititelul.

Din banii cei mulți și-a cumpărat un munte, care-i chiar cătră răsărit – miază-noapte de la Rodna. În vîrful muntelui a pus pe cel cu cibică roșă de i-a făcut un palat, în care să-și petreacă el cei 300 de ani. Nici că mai vrea el și nevasta lui să mai umble pe jos cu proștii, ci numai cu hinteu într-aurit, ca craii cei mari. Cei patru cai, ce-i avea la hinteu încă nu-i potcovea, ca alți botezați, cu potcoave de fier, ci cu potcoave de aur și numai cîte un cui le anina de copitele cailor, ca cu atît mai curînd să le piardă și aflîndu-le cei oameni necăjiți, să mai prindă și ei la stare. Dar cel mititel tot mereu umbla dinapoia hinteului și care potcoavă cum cădea, iute o rădica și o arunca în hinteu fără de a ști Beneș de acest lucru.

Cîteva rînduri de oameni l-au apucat pe Beneș umblînd așa și desfătîndu-se, dar odată numai nu s-a mai văzut nici el, nici nevasta lui și nici palatul lui cel minunat, toate s-au stins, numai numele i-a rămas și și acela legat de un munte, pe care pînă astăzi oamenii îl numesc Beneș.

După ce a dispărut Beneș, un păcurari să-și fi pierdut o scroafă și căutînd-o mai multe zile, în fine să-i fi dat de urmă, și mergînd după ea, se trezi numai la o gaură, ce ducea în o baie afundă. Intrînd în baie merse cît merse și iată numai, că i se năzări ceva zare de lumină. Mergînd mai departe, pre cine văzu înaintea ochilor săi? pre Beneș, care sta la o masă și număra banii; precum să vede dracul îl făcuse secretari. Văzînd Beneș pe păcurar, îi zise: na iute banii aceștia și du-te de aci, că de vine domnul acasă, nu știu zău cum vei scăpa. Păcurariul luă banii și ieși repede. Scroafa nu și-o află; el spuse, că poate dracul i-o fură și Beneș numai de aceea-i dete bani.

Păcurarii mai povestesc, că la anumite zile mari, mamonul scoate pre Beneș și pe nevasta lui colo pe vîrful Beneșului și cu el ară, iar cu ea grapă și le tot strigă:

Hais, ho! dați mai tare
Că v-am purtat în spinare.

Auzită în Rodna-Veche și scrisă de Ioan Pop Reteganul