Legea progresului

 

De vreo câteva seri, trupa unui profesor de gimnastică, bine cunoscut în orășelele de provincie, își continua reprezentațiile în curtea unui pătrat de case de la „Hotel London”, de unde se exalau mirosuri pestilențiale.

Pe atunci, poporul suferea de o criză acută de naționalism. Eram în plină exploatare a chestiunii „micilor dorobanți”, care a rentat atât de frumușel câtorva pensionari de la „șapșapte” și altora. Ideea era seducătoare, iar când o idee e seducătoare, escrocarea publicului e sigură. Dar mai ispititoare era alegoria: veteranii ― trecutul întindeau mâna micilor dorobanți ― viitorul. Că n-au întins-o degeaba, ne-au spus-o pe urmă tribunalele. Dar în fine!

Am vrut numai să arăt datorită cărei împrejurări o mână de copii, învârtind puști de lemn în aer și învârtindu-se odată cu ele, a putut să grămădească într-o curte, cu toate aparențele unui loc viran, pompos intitulată „La pomul verde”, tot selectul Fălticenilor.

De prisos să spun că nu era niciun pom, nici verde, nici uscat. Reprezentația se desfășura într-un clarobscur admirabil nuanțat de patru felinare ce-și făceau cu ochiul. Tunete de aplauze subliniau strofele patriotice, în ritmul cărora copiii vagabonzi, mânuind puștile, cântau pițigăiat:

„Eu sunt dorobanțul cel vestit în lume,
Când m-arăt pe mal, tremură Vidinul,
Țărișoara mândră eu voi apăra
Ura, să trăiască majestatea-sa!”

După care, celebrul profesor saluta încovoindu-se cu un aer fatal, cu pletele în ochi, cu decorațiile verticale.

După reprezentație, colonelul mă luă la o bere și-mi dezveli scheletul unui plan măreț, din care deslușii o confederațiune uriașă a micilor dorobanți, mai întâi în Moldova, Muntenia și Oltenia, apoi peste Carpați și Prut. Domnia-sa urma, firește, să fie președintele, iar eu era să devin, cu timpul, inspector general al federațiunii; întreaga federațiune, pusă, cum e regula, sub patronajul alteței-sale regale. Pentru moment, am fost însărcinat să fur meșteșugul profesorului și să-l introduc, pe tăcute, în cazarmă. Colonelul, profitând de faptul că orășelul Fălticeni e ignorat de suedezi, a botezat aceste jocuri de copii „gimnastică suedeză”, sigur fiind de impunitate.

Am furat meșteșugul, confirmându-mă ordinului ce primisem. Luni de zile, ofițeri și soldați se învârtiră, cântând la rândul lor, lungind cântecele, complicând mișcările, cu întoarceri scurte, cu ocoliri la sfoară, cu mânuiri repezite, cu cântece provocătoare, așa cum cere „legea progresului”, care era laitmotivul oricărui discurs al domnului colone.

„...Domnilor, spunea el ofițerilor, din două lucruri, unul: ori eu sunt nepriceput, și atunci luați-mă de gât, scuturați-mă, strigați-mi: Ho! destul, oprește-te! dă-te jos, nebunule! nu meriți să stai unde ai ajuns... ori dumneavoastră nu vă faceți datoria, și atunci am eu dreptul să vă scutur și să vă strig: «Urmați legea progresului, pentru Dumnezeu!...»”

Am urmat cu legea progresului până la inspecția de toamnă. Generalul, în acest răstimp, apucase înainte, nițel cam cu hapca, colonelului nostru și se instalase în scaunul prezidențial, luând în mână frânele federațiunii micilor dorobanți din raionul Corpului X de armată. Vina era însă, trebuie s-o recunosc, numai a colonelului, care dezvoltase prematur, printr-un raport confidențial adresat generalului, mărețele sale planuri. Contrar obiceiului, generalul n-a fost ingrat. Entuziasmat până la delir de progresul regimentului în gimnastica suedeză, a recompensat pe domnul colonel Crisescu printr-un discurs frumos, numindu-l deocamdată pionul cel mai înaintat al federațiunii.

Și pentru că, probabil, avea nevoie de mulți pioni, care să formeze la frontieră un lanț neîntrerupt de santinele, a hotărât în același timp să adune la noi instructorii de la celelalte regimente, pentru a învăța „gimnastica suedeză”.

Paralel cu „legea progresului”, se dezvolta în mintea domnului colonel superioritatea pasului prusian asupra tuturor celorlalte păsuri.

Să ne înțelegem. Fiecare din noi cunoaște, mai mult sau mai puțin, pasul prusian. Dar secretul, secretul cel mare, acel le pouquoi des choses, îl poseda numai domnul colonel Crisescu. Domnia-sa îl aflase de la un căpitan de rezervă prusian, arhitect-constructor pe vremea când se lucrau forturile de la Nămoloasa, sub supravegherea apropiată a domnului colonel, căpitan și el pe atunci în armata specială a geniului.

— Un an întreg, ne spunea el adesea, m-a bătut neamțul în cancelarie până când i-am prins meșteșugul.

Nouă nu ni l-a destăinuit niciodată. Trebuie însă, într-adevăr, să fi fost mare dibăcie, căci nici colonelul, după cum mărturisea el singur, nu-l făcea tocmai-tocmai ca neamțul; dar și dintre noi, nimeni, nimeni în regiment nu-l făceam tocmai ca domnul colonel.

Cu venirea instructorilor de la celelalte corpuri, aceste două paralele, „legea progresului” și „pasul prusian”, pe care fugeau ochii metalici și mobili ai colonelului, se prelungiră cum se prelungesc orice paralele care se respectă, la infinit. Toate urechile erau pătrunse de ele. Vai de străinul pe care un interes oarecare, o inspirație nefericită, sau numai un capriciu al sorții îl aducea în cabinetul său de lucru. Expresia e cea consacrată. De fapt, „cabinetul de lucru” reprezenta pentru domnul colonel o piață de exercițiu; pentru a se menține în formele stricte ale pasului prusian, îl măsura în lung și în lat.

Cu solicitatorii, conversația decurgea obișnuit cam astfel:

— Ai venit?... Șezi, drăguță!... Ia loc.

— Frumos regiment aveți, domnule colonel!

— Dar dumneata nu mă-ntrebi în ce hal l-am găsit și cât am muncit ca să-l aduc în starea în care-l vezi și dumneata! Când am venit, nu știau nici marșul: ia așa umblau... ia așa umblau... arăta colonelul, umblând crăcănat prin salon. Da' ia să-i vezi acum! Uite-așa merg... uite-așa merg... zang... zang... i-auzi... i-auzi... exclama el călcând înțepat sub ochii holbați ai civilului, așa cum îl învățase neamțul de la Nămoloasa.

Într-una din zile, pe când mă căzneam la cazarmă să inițiez pe instructori în misterele pasului prusian, apare în cadrul porții silueta ascetică a colonelului.

— Rău!... rău!... foarte rău!... Nu e așa!

M-am retras rușinat din fața maestrului. El, apropiindu-se grav și inspirat, întrebă, plin de compătimire, pe un caporal din front:

— Din ce regiment ești, băiete?

— Trăiți, don colonel, eu sunt din batalionul 15 vânători.

— Cine îl comandă?

— Trăiți, don colonel, batalionul îl comandă domnul colonel Văleanu Alexandru.

— Cine te-a instruit pe tine?

— Trăiți, don colonel, pe mine m-a instruit domnul sublocotenent Bujor Marin.

— Prost te-a instruit, băiete!... Foarte prost! Când te-i întoarce la batalion, să le spui, auzi tu, mă?

— Nu le spun, s'trăiți, don colonel, că m-au instruit bine.

— Cum bine, mă?! Ce fel de bine? Ăsta e marș care îl faci tu? Uite așa se merge, mă (pornind): ...zang! ...zang! ...i-auzi! ...i-auzi!... Dacă calci așa cum calci tu, crapă praporele în tine, se zdruncină creierii în cap, mă! Dacă mergi așa cum îți arăt eu, ți se deschide inima, ți se curăță mintea, ți se luminează orizontul. Unde mai pui că așa cum îl faci tu, trebuie să te obosească al dracului.

— Nu obosesc, s'trăiți, don colonel! răspunse îndrăzneț caporalul. E bine și așa cum am învățat la batalion.

— Așaaa?! Nu obosești?! Bine! Treci lângă mine... (Adresându-se mie:) Comandă, domnule!

— Înainte, marș!

S-a pornit să meargă în fața lumii, care se adunase să-i privească. Dădeau ocol cazărmii; colonelul mergea întins, așa cum îl învățase pe el neamțul, caporalul apropiindu-se mai mult de ceea ce se numește în arta călăriei „pasul spaniol”. Mergeau țanțoși, ambițioși amândoi. Unul pentru triumful „legii progresului” și al „pasului prusian”, celălalt pentru faima batalionului și respectul ce învățase de la ofițerul său. Colonelul, în fierbere crescândă, caporalul, liniștit, sigur de el.

Din mers, îl întrebă o dată, fără a întoarce capul:

— Obosiși, mă?

— Nu! răspunse caporalul.

— Dă-i înainte!

Porniră din nou, mai ocoliră o dată curtea. Eram neliniștit, emoționat, ca în fața unui spectacol periculos, la care aștepți, în fiecare moment, moartea îndrăznețului care te uimește totuși prin îndrăzneala sa. Colonelul întrebă iarăși, fierbând ca o oală acoperită:

— Osteniși, mă?

— Nu! răspunse hotărât caporalul.

— Dă-i înainte, și când îi osteni, să-mi spui.

După un răstimp, văzusem portița de scăpare. Făceam semne disperate caporalului să recunoască superioritatea pasului prusian; dar el mergea, sforăind ca un armăsar de rasă, fără să observe nimic în jurul său, hotărât de moarte. Colonelul, cu ochii tulburi, cu spume la gură, îl mai întrebă o dată:

— Obosiși, mă?

— Nu, răspunse surâzând ironic caporalul, pot să merg până mâine!

— Așaaa?! N-ai obosit, hai?!

Și năpustindu-se ca o fiară, umplu de sânge, lovind cu pumnii la întâmplare peste figură, pe bietul caporal, care sta în poziție nemișcat, cu mâinile la vipușcă, așa cum îl învățase la batalion sublocotenentul Bujor Marin.

Colonelul a plecat apoi în pasul prusian, clătinând din cap, ducând cu el „legea progresului” satisfăcută.