Latinitatea strigă din tranșee

 

Din zborul larg ce-mprejmuie pământul
Cobor la malul Dunării albastre,
Eu ce vă știu și visul, și cuvântul,
Și-s frate bun cu plângerile voastre.
La mine-aveți scăparea și limanul
De-a pururea pe-a vremilor cărare,
Prin rostul meu vorbeați cu oceanul.
Voi, tulburate picături din mare…

Azi duhul meu fără popas vă cheamă,
Vă cere-a lumii nouă epopee,
Din mii de guri cu chiot de aramă
Latinitatea strigă din tranșee.
Voi unde sunteți, râu cumplit de patimi?
Urniți-vă, nu-i vremea de-a mai plânge;
Nevolnicii răscumpără cu lacrimi,
Durerile cari se plătesc cu sânge

Acolo-n hora vijeliei crunte
E clocotul visării noastre sfinte!
Veniți, români! Porniți-vă spre munte!
V-arată drumul morții din morminte.
Să nu uitați a veacurilor carte,
Veniți, veniți!… Căci adevăr zic vouă:
Ori vă mutați hotarul mai departe,
Ori veți muri cu trupul frânt în două!