Lascăr Catargiu

Jump to navigation Jump to search
Lascăr Catargiu
de Ion Luca Caragiale


Mihalache Cogălniceanu face pe 2 Maiu și pune s'arunce pe ferestre cu patul puștilor pe reprezentanții națiunii; Iancu Brătianu ajunge vizir odios; stăpânește ca un african, cu niște camere de mameluci, și banchetează încunjurat de baionetele ienicerilor lui Radu Mihaiu; C. A. Rosetti fuge rușinat de trista sa amăgire, și moare scârbit și amărât.

Așa trebuia să se'ntâmple!

Un curent - generos, dar și ridicul, poate onest ca intenție și sentimental în font, dar desigur pernicios ca urmări pe cât de grotesc în formă - suflase cu puteri și spulberase cenușa Regulamentului, făcând să răsară în locul ei un miraj, o fata morgana: România deplin fericită prin regimul reprezentativ.

Ce s'a întâmplat?

Ce se'ntâmplă totdeauna cu fata morgana: când dai să te-apropii de ea, se topește în aer.

Atunci, o urâtă ironie a soartei: proclamarea redeșteptării și emancipării noastre politice a fost semnalul inaugurării celei mai teribile și înjositoare tiranii - tirania vorbei. Iată cine ne-a stăpânit o jumătate de veac cu ultima cruzime: vorba, vorba umflată și seacă - legenda. Ea a avut, ca toți tiranii clasici, gardă și gâzi, curtizani, lingușitori, bufoni și mulțime aiurită. Vai de cel ce cuteza să nu i se'nchine fără condiție! era huiduit de curtezani, scuipat de bufoni, biciuit, stigmatizat și executat în aplauzele mulțimii nenorocite de'nchinători.

A gândi era cea mai grozavă vină; a râde, cel mai negru păcat. Nici odată gândirea n'are alt vrăjmaș mai cumplit decât vorba, când aceasta nu-i este vorbă supusă și credincioasă, nimic nu arde pe ticăloși mai mult ca râsul.

Sdrobitoarea opresiune a acelei stupide tiranii trebuia neapărat să dea naștere la încercări de revoltă. S'au mai găsit și bărbați, cari să'ndrăznească a gândi și a râde. Mulți dintre ei au căzut jertfa îndrăznelii lor. Huliți și urgisiți de cei mai aproape ai lor, înfierați ca reacționari, vrîjmași ai poporului, ai națiunii, ai libertății, ai patriei, - legenda i-a executat fără nicio milă. Dintre aceștia, unii de frunte au fost oameni superiori cari se chemau Petre Mavrogheni, Costaforu și Boerescu.

... Tot așa și Eminescu și bunul său prieten Manolache Costache. Câți au murit, s'au dus toți cu inima înegrită de credința că orice revoltă e de prisos, că legenda va triumfa totdeauna asupra adevărului, că tirania vorbei și-a clădit în România un imperiu vecinic. Iar cei ce n'au murit, obosiți de luptă, au desarmat cu aceeași tristă credință.

Dar a fost și unul care nici n'a pierit înainte de vreme, nici n'a desarmat un singur moment: un revoluționar îndărătnic și cuminte, dibaciu și neînduplecat, fără măcar o clipă de descurajare sau îndoială. Acela e Lascar Catargiu.

Sub înfățișarea aceea blajină, nimini, poate, nu știe câtă tenacitate și câtă energie stau ascunse; îndărătul acelor doi ochi blajini, stă dârză o voință neîncovoiată; sub chipul acela de răzeș plin de bonomie naivă, e totdeauna deșteaptă la pândă cea mai sigură judecată politică, cea mai adâncă dibăcie de om de stat. Toate acestea, pe un fond moral fără cea mai mică imputare.

Mai înainte de 2 Maiu - pe atunci corpul electoral era corp electoral, și Parlamentul, parlament, - Lascar Catargiu merge ca prezident al Camerei, cu ceremonialul de rigoare, la palat să prezinte răspunsul la adresa Tronului.

Vodă Cuza, cu un zâmbet răutăcios, face semn primului ministru M. Cogălniceanu, care era de față ca de obiceiu, să primească adresa Camerei, și apoi, cu o mișcare ușuratecă, pune mâinile la spate.

Eu vorbesc aici cu Vodă! zise Lascar Catargiu, și, îndoind adresa la loc, imită mișcarea prințului și puse mâinile la spate.

Cuza simți că trecuse măsura: își desfăcu mâinile și întinse dreapta către președintele Camerei; atunci, acesta făcu asemenea și întinse lui Cuza adresa.

Când la 2 Maiu, soldații au năvălit în Cameră, deputații au sărit toți nebuni pe ferestre. Lascar Catargiu sta la biuroul său de președinte și scria. Un ofițer cu câțiva soldați se reped la dânsul și vor să-l arunce cu violență. El ridică ochii de pe hârtie și zice liniștit: Mă rog stați încă o lecuță... Eu sunt președinte; nu pot pleca până nu-mi termin procesul-verbal al ședinței .

Și președintele Camerei, Lascar Catargiu, apărătorul libertății parlamentare contra unei lovituri de stat, și-a terminat procesul-verbal și a plecat fără să se pripească.

Când cu scandalul dela 5 Aprilie, mulți tineri au plecat dela Cameră în trăsuri închise pe partea din dos a Mitropoliei. Lascar Catargiu, prim ministru, a ieșit pe jos, a coborât în fața teatrului rebeliunii și, trecând fără grabă pe sub grindina de bolovani, a mers încet-încet până acasă, însoțit numai de doi trei prieteni.

În ministerul conservator din urmă, se ivește între colegi o neînțelegere. Unul, mai neastâmpărat, se supără și face unui reporter de gazetă niște declarațiuni rău voitoare pentru guvernul său propriu. Înainte de a se pune foaia sub presă, un amic fidel află de asta; face ce face și pune mâna pe o corectură, cu care merge foarte emoționat la președintele consiliului:

Iată, coane Lascare,ce are să se tipărească astăzi în cutare foaie oficioasă: astea sunt informații date de amicul nostru X...

Președintele consiliului citește cu atenție corectura, și după ce termină, fără să arate cea mai palidă alterare sufletească, înapoiază hârtia.

Ce-i de făcut coane Lascare? întrebă amicul. Să împiedicăm publicarea... - Da de unde? răspunde cu liniștea-i obicinuită conul Lascar. Să vedem întâiu dacă le-a dat d-sa... Dacă nu le-a dat d-sa, să nu se puie; dar dacă le-a dat d-sa, să se puie .

Într'o noapte memorabilă, Lascar Catargiu a făcut un incalculabil serviciu țării. Acestui om de stat se datorește că mersul istoriei noastre nu s'a strâmbat și rătăcit. Fără curajul și devotamentul lui patriotic, n'am fi avut, poate, acele succese naționale, cari erau să fie zădărnicite de către acei ce și-au făcut apoi dintr'însele o apoteoză.

Român neaoș, fără declamații și poze teatrale; spirit liberal limpede, fără apucături zănatice; dinastic, fără târîre; patriot cuminte și desinteresat până la a refuza un scaun de Domn; cunoscând profund țara și lumea ei, Lascar Catargiu niciodată n'a avut să-și mărturisească o greșeală.

El n'a stat niciodată în drum la gânduri fără să știe încotro s'apuce; el n'a pipăit niciodată cu ezitare terenul: a pus piciorul ferm și a pășit sigur cu fruntea'n sus; iar când n'a putut păși, a stat țapăn pe loc; dar înapoi, nu s'a dat niciodată.

Iată de unde a rezultat autoritatea și prestigiul din ce în ce crescânde ale acestei frumoase cariere, recompensată zilele acestea de un așa strălucit succes. Și iată iarăși de ce asupra acestui neânduplecat revoltat contra tiraniei vorbei, contra legendei liberale, s'au năpustit atâta bârfeală și atâta ură. Dar nimic nu l-a clintit din loc. Nici pantalonadele bufonilor și arlechinilor, nici fluerăturile păcătoșilor, nici amenințarea cu înfieratul roșu, nici năvala mercenarilor - nimic nu l-a făcut să-și lase gândul și să părăsească lupta. De mai bine de cincizeci de ani stă rezeșul sdravăn în picioare în fața dușmanului: s'a oprit de multe ori în loc să-și reia răsuflarea; dar niciodată nu s'a'ncovoiat să cază, și, de câte ori a reînceput lupta, a dat lovituri de moarte legendei caraghioase.

Și pe lângă atâtea virtuți, a avut un singur noroc - sănătatea.

A trăit întreg pentru ca, după o luptă eroică atât de îndelungată, să fie, de afară din Parlament, chemat de Cameră și de țară să deslege una din cele mai grele cestiuni ce a agitat lumea românească.

Lascar Catargiu nu a stat un moment la îndoială ca să răspunză la înalta chemare. Făcându-și datoria, fără condiții și fără reservă, el și-a serbat într'un chip strălucit jubileul de 50 de ani ai frumoasei lui cariere: alaltăeri el a dat lovitura de grație adversarilor săi.

Acei ce i-au adus omagiul pentru triumful lui sunt pretinșii continuatori ai scornitorilor legendei, ultima gardă a tiraniei vorbei.