Lara

Lara de Alexandru Macedonski

Fragment

(După Lord-Byron)

Amicului meu D. Pantazi Ghika

I

În sălile antice, vasalii se adună.
Să-și uite de sclavie cu toții împreună
De lanțul care-adesea atâta plâns le-a stors,
Că din exilu-n care, plec de voie bună.
Stăpânul lor puternic, — e-aci: — S-a reîntors!
Pe Lara să-l revadă de mult se disperase
Oricine; — și vasalii, — aproape ca-l uitase...
Acuma veselia domnește în castel
Și cupele stau pline pe masa încărcată;
Stindardul fluturează pe poarta crenelată:
Râs, danțuri și petreceri sunt toate pentru el!...
Căminul răspândește fantastica-i lumină;
Bătrânii împrejuru-i fac cerc; — surâd, vorbesc;
Simțirea dă afară din inima prea plină
Cuvintele-ntre cupe sonor se-ntreciocnesc!

II

De ce plecase însă, de buna-voie, Lara,
Lăsând în părăsire căminul său și țara
Spre-a merge peste-Oceane cu țărm necunoscut?...
Rămas orfan în lume l-a tatălui său moarte,
Prea tânăr să-nțeleagă, pierzându-l, ce-a pierdut,
Arbitru, de o dată, deplin, peste-a lui soarte,
Stăpân și peste sine, stăpân ți peste-al soarte,
Și fără ca să aibă un frâu spre a-l reține,
Cu nimenea, să-i spuie ce este rău sau bine,
Sau chiar să-i semnaleze acele mii de căi
Pe care-ajungi la crime și la simțiri răpuse;...
Când însuși trebuință să fie guvernat.
Mai mult de cât oricine avea neapărat,
Se guverneze oameni, chemat el se văzuse!
Fu scurtă cariera ce-avu, dar turburată,
Și el, lăsă într-însa, junețea-i desflorată!

III

Și Lara, tânăr încă, plecase-n lumea mare,
Și urma-i se pierduse din însăși ziua-n care,
Își ridicase mâna în ultimul salut,
Și însăși amintirea-i cu-ncetul se pierduse...
Vasalii, știau numai atât: — Că dispăruse!
Destinul său rămase de-atunci: — Necunoscut!
De-abia câte o dată, uitat de-o 'ntreagă lume
Răsună în castelu-i un nume: — Al său nume!
Un altul consolează pe fidanțata sa...
Moștenitorul singur pierdut cu fruntea-n umbră,
Să cugete la dânsul silit e-a se lăsa.
Un fulger viu străbate privirea sa cea sumbră:
— El poate că trăiește! își zice spăimântat
Și pare că-l revede cuprins de îngrozire;
Sudoarea-i inundează l-această, nălucire...
Moștenitorul singur, nu uită! — N-a uitat!

IV

Neașteptat de nimeni, s-a reîntors de-o dată;
De unde?... Cine știe?... De ce?... Adânc mister...
Se bucură cu toții în sala cea bogată...
S-a reîntors, ș-ajunge — Cuvintele nu-i cer!...
Vasalii, de se miră, e cum de re-nturnarea
O-ntârziase-atâta lungind înstrăinarea?...
Sunt ani de-atunci — El tace. — Un singur scutier
Aduse după sine din țările prin care,
În voia cugetării umblă rătăcitor.
Privindu-l: — Li se pare la mulți, c-a sa plecare
Fu ieri, — și au curs anii de-atunci în voia lor!
Puterea sa, e-aceiași, deși pe larga-i frunte
Încep să se arate încrețituri mărunte...
Greșelile trecute ce-o fi avut, — s-au șters;...
Era atât de tânăr pe-atunci, — și timpu-a mers!

V

Și el cu toți îl află, schimbat, — și ori și cine
De-i caută-n privire citește foarte bine,
Că orice ar fi acuma, el nu mai e ce-a fost!
De-aprinsele lui patimi se află l-adăpost,
Și dacă, pe-a sa frunte s-arată încă scrise
În inimă le are ca-ntr-un mormânt închise;
Și-n loc de acel aer măreț, — de-acel transport
Din prima-i tinerețe, e rece ca un mort;
Disprețul este singur ce suflet îi da încă
Și are o privire atâta de adâncă
În cât cu ea în inimi citește lămurit!
De tonul lui sarcastic adânc te simți rănit...
Ambiția, Amorul și Gloria. — se pare
Că nu mai au putere să-l miște. — Uneori
Prin ochi îi trece însă, un fulger lat și mare
Și fruntea sa-ncețată dispare-atunci subt nori!

VI

Să nu-l întrebe nimeni de-al său trecut! — Nu-i place
Nici țările-a descrie pe unde-a fost, — și tace
De câte ori e vorba de el, — de ce-a văzut:
Necunoscut rămâne întregul său trecut!
A da se se-nțeleagă ar vrea, — că nicăierea
Nimica nu încântă în deosebi vederea
Și inima. — Că Omul e tot aceiași sculă,
Și că, experiența ce-a câștigat, — e nulă!
Și Lara, mut și-n umbră, își pleacă ochiul său,
Și nimenea nu știe de este bun sau rău!
C-un cerc, întotdeauna, misteru-l înconjoară;
Totuna să trăiască îi este, sau să moară!
Cu ochii reci privește la tot, — și împrejur
Ai crede că nu vede nimic, — că-l urmărește
Un vis fatal, o umbră ce-n veci îl năucește
Domnind peste abisul trecutului obscur!

VII

De naștere înaltă, purtând un nume mare,
Întoarcerea-i produce o zilnică schimbare:
Petrecerile-l cheamă în fiece castel.
În mijlocul lor însă, același om rămâne,
Indiferent îl lasă, de-ar fi să se amâne;
Și ce amestec poate să aibă-n ele, — el?...
Nimic nu urmărește, precum se-ntâmplă-adese,
Împins de-ale speranței iluzii de-un moment...
Comori materiale, sau frumuseți alese,
Îl lasă de-o potrivă, — oricând, — indiferent!
De-ambițiuni deșarte sătul e de asemeni:
Îl înțelegi, — și-n lume nu afli să-i asemeni
Pe nimeni — El inspiră un fel de frică. — Dar
De spirite-nțelepte, o parte ne-nsemnată,
Mărturisește-a-l crede mai bun de cum s-arată
Subt fruntea sa noroasă și zâmbetu-i amar!

VIII

E straniu!... — În toată junețea lui, — se spune
Că se-nbulzea în pieptu-i, teribile furtune!
Setos de acțiune, trei patime avea:
Femeile, Războiul și Oceanul. — Vrea
Nimic să nu-și refuze din tot ce simț cere;
Să-nfrunte-orice pericol, să soarbă-orice plăcere!
Și patimile aspre, ce-n pieptul său mugeau,
Priveau la elemente, când ele înfuriate,
Urlând, a lor putere, veneau ca să-și arate, —
Și de-ale lor furtune, — semețe, — își râdeau!
Iubind pân-la excese simțirile extreme,
Plăcerile sălbatici îl atrăgeau, — iubea
Durerea-n voluptate, — și fără a se teme
De drojdii, — să sleiască a vieții cupă, vrea!
Acum, — din ea nu poate nici drojdii să mai pice
Iar inima-i, în două n-a vrut să se despice!

IX

Și pân' aci, — în inimi citise numai; — Pare
De-aci-nainte însă, atras de cărți. — Posac
Se-nchide-n timp de zile spre-a tuturor mirare,
Și servii lui atuncea, destăinuire fac
Că noaptea, umblă-adesea, prin lunga galerie
Purtat de cine știe ce sumbră reverie...
Ba chiar, c-aud o voce ce nu e vocea sa
Și c-au văzut și lucruri ce cred ne-naturale... —
Dar ce?... — Nu prea știu bine și nici n-ar fi cu cale
Să cauți, în credința ce au, a nu-i lăsa!
De n-au văzut nimica, de ce atuncea însă,
În veci, lângă el s-află, un cap de mort. — și strânsă.
O mână de cenușă în el? — Pe când toți dorm
De ce nu doarme? — Traiul îi este uniform
Și trist. — C-ar ști să spună, sunt mulți ce gură fac
Dar zic, — c-ar fi prea lungă istoria, — și tac!

X

E noapte-acum, și Lara,— spre râul de pe vale
Se îndepărtează. — Cerul cu stelele-i de foc
În el se oglindește, și apele în cale,
Îți par ca-nmărmurite, s-opresc și stau pe loc!
Dar ele cu grăbire se duc pe nesimțite
Întocmai c-ale vieții momente fericite!
E liniște deplină pe țărmuri — și prin flori
Abia, că se aude cum trec în armonie
Ai vântului de seară îndrăgostiți fiori!
În totul, predomnește o sfântă poezie:
Nălucile fantastice s-a-scund prin bălărie
În umbră. — Se re-ntoarce de grabă în castel
Cu mult mai sumbru Lara, — și el, — e o nălucă!...
Ce poate să-i convie, — ce este pentru el,
E vântul ce ridică vârtejuri, ca s-aducă
Furtuna care bate în aripe de-oțel!

XI

În sala cea tăcută a reintrat. — Natura
Prin tihna ei deplină îl desfidea. — De-afar
A lunii rază albă, îi tipărea statura
Pe ziduri, — și reflexu-i trandafiriu și clar
Venea ca se se joace pe sumbrele portreturi
În care-nchiși atâția strămoși de-al săi, — secreturi
Adânci, — păreau de secoli, — și crime și virtuți
Păreal însuflețite în ochii lor cei muți!...
Iar sfinții, dintre stâlpii ferestrelor, — în jocul
De umbră și lumină, — păreau că-și lasă locul
Și unul către altul că-și-l arată; — El
Retras în cugetare, — cu pintenu-i de-oțel
Scotea câte un sunet sonor și lung din lespezi,
De s-auzea de-afară umblând cu pașii repezi,
Și-n umbra și lumina ce se-ngâna în sală
L-ai fi crezut că este o iazmă mormântală!

XII

Toți dorm, E miezul nopții;... De-odată...De durere
Un murmur se ridică, confuz vibrând în noapte,
Și grabnic, îl urmează înnăbușite șoapte...
O voce... și un strigat apoi!... — Ș-apoi, — tăcere!
Era ca implorarea de ajutor, ce scoți
În agonia morții, când simți că nu mai poți
Să scapi — și simți pământul că fuge de subt tine,
Iar sângele-ți de-odată încremenit în vine
S-oprește. — Acel strigăt sub bolte prelungit
Îl auziră care?...Cu vârful ruginit,
Desprinde câte-o spadă din cuie, fiecare....
Și facle de rușine s-aprind, — și mic și mare
Aleargă. — Acel strigăt din somn a deșteptat
Pe toți? — Să nu-l audă puteau, — când prin morminte.
Mișcatu-s-au chiar morții subt lespezile sfinte?...
Prea bine-l auziră cu toți — ș-au alergat!
Ca marmora de rece de-a lungu-ntins, — și-n față
Mai searbăd decât raza de lună ce-l răsfață
Zăcea pe pietre Lara, cu spada lângă el
Pe jumătate trasă. — Uimit de vre-o-ngrozire,
În lupta sa fatală c-un vis, c-o nălucire
Mâneru-i înpumnase și jos căzuse-astfel!
Dar fruntea-i chiar atuncea păstrase-acea mândrie
Cu care își urmase a vieții bătălie,
Și chiar atuncea încă, neșterse de pe ea,
Adânc întipărită, sfidarea, se citea!
Pe când, pe-ale lui buze, deși abia simțite,
Dorinți răzbunătoare pluteau înmărmurite
Cu orice-amenințare ce poate-articulase,
Și care, de odată cu ele, — expirase
În clipa cea fatală când ochii săi s-opriră
În groaznica odihnă în care-ncremeniră!

XIV

De jos ca să-l ridice, grăbit e fiecare,...
Tăcere!... E viu încă... respiră și tresare...
Vorbește... și în față, culorile-i revin,
Și vinetele-i buze din nou roșesc de-o dată...
Reci încă, împrejuru-i, privirile lui cată,
Și vorbele ce scoate, încet ca un suspin,
Sunt stranii: — De-altă limbă s-arată c-aparțin,
Și par, către-o nălucă de el a fi rostite
Vibrând misterioase prin sală rătăcite!
Și numai scutierul asupra-i înclinat
Se pare-a le-nțelege din toți; — și ce-i vorbește
De nimeni nu se știe... Destul că-l liniștește,
Destul că e din visu-i oribil, — deșteptat!
Din visu-i!... Dacă totuși, un vis, — ca să-l zdrobească
Putu până-ntratâta, venind ca să-i răpească.
Superba bărbăție închisă-n pieptul lat!

XV

Aceea ce-n demență-i visând zărise poate
Rămâne-ascuns în pieptu-i — și soarele pe cer
Urcându-se, — îl află același om de fier,
Și zilele-i aceleași rămân, — aceleași toate!
Nici preoți și nici medici nu cheamă spre-a le cere
C-o vană ușurare, o vană mângâiere;
Și nu e nici mai vesel și nici mai trist, — și când
Coboară umbra nopții, — de simte câte-o dată,
O turburare-ascunsă, — o tăinuiește-ndată
De toți. — Și totuși umblă cu toții tremurând
Înfiorați de-o șoaptă, — de-un liliac ce zboară,
De-o frunză ce se mișcă, — de-o murmură ușoară,
De un nimic, — și-n fine de însăși a lor umbră!

XVI

Zadarnică e însă a lor înfiorare...
Acel moment de groază, din nou nu s-a ivit...
Chiar Lara se arată că-l uită, și se pare
Că sunt numai vasalii, cuprinși de-nfricoșare
De câte ori al nopții zăbranic înnegrit
Pe ceruri se destinde. — Dar el?... Uitat-a oare
În adevăr?... Sau poate un vis l-a nălucit?...
Un vis!... Dar acel strigăt de stranie oroare
Al cui a fost atuncea?... — Al cui?... Sudoarea-i trece! —
Dar corpul ce găsiră zăcând pe piatra rece
Al cui a fost și dânsul?... — Cu ochii în pământ
Ca-n totdeauna tace, surd-mut ca un mormânt!
Dar ce-nsemnează oare tăcerea sa? — Să fie
Dovadă de uitare sau de-amintire vie?
Misterul v-a rămâne etern, — și-l vom lăsa
În pace să-și urmeze eternitatea sa!

XVII

În Lara, un amestec misterios, domnește,
Și binele cu răul în el se contopește...
E demn de o potrivă de ură și de-amor...
Și dă, — el care tace, — de vorbă tuturor...
E lăudat adesea și sfâșiat adese,
Dar laude și critici rămân neînțelese...
Ce-a fost și ce e oare acel necunoscut?...
Pe ce se-ntemeiază?... — Temei având străbunii,
Încolo, — o problemă întregul său trecut!
Că el a fost mat vesel, prin lume-afirmă unii....
Se ridica-n banchete întâi al său pahar,
Dar zâmbetu-i, de-atuncea, părea-ncrețit ș-amar
Pe când, a sa vedere, învăluită-n ceață
Lasă să se-ntrevadă o magică dulceață
Așa, că foarte lesne, puteai ghici, — din fire
Că nu avea-mpietrită a inimei simțire!

XVIII

Dar cum simțea oricine, ascunsa lui blândețe,
Privirile-i, de-o dată, se ridicau semețe!
Era atât de mare mândria sa, — că vrea
Măcar o slăbiciune să pară-a nu avea;
Pe stima nimănuia ne-vrând a pune preț,
Avea pentru-Omenire un suveran dispreț,
Și chiar de pe atuncea, tăcut ca o statuie,
Părea că nu mai are în lume nici-un cult,
Și s-arăta că ura voia să și-o impuie
Ca vecinică pedeapsă de-a fi iubit prea mult!
Era, — cum ești atuncea când vezi că înșelați
Îți e ori-ce speranță și n-ai ce să devii;
Râdea, — purtând în pieptu-i o rană-ndurerată,
Străin de toți pe lume și mort printre cel vii!
Respins din alte regii de spirite și umbre,
Punea pe-al vieții soare, concepțiile-i sumbre!

XIX

Pericole reale creându-și singur, — Lara,
Scăpa, — ca prin minune, — ș-apoi, — le regreta:
O voluptate-ascunsă în ele-l săgeta!...
Născut ca să-și iubească și semenii și țara
În vise de virtute se legănase-ntâi:
Natura-l înzestrase c-o forță de iubire
Ce dă a rar în parte l-a noastră Omenire,
Și el, dormea în tihnă pe-al vieții căpătâi!...
Dormea.... Și de o dată, junețea-i luminoasă
S-acoperi cu jale de-o umbră-ntunecoasă,
Ș-o veșnică fantomă de-atuncea, urmări!
Când ora deșteptării sosi, — nu-i rămăsese
De cât de-a plânge timpul ce repede cursese!...
Și coborând în sine, regretu-i se mări
Căci patimile aprigi din viața-i destrămată
Lăsaseră în pieptu-i o urmă blestemată!

XX

Și el, prea mândru încă, de-ași recunoaște vina,
Făcea răspunzătoare, nu inima, — ci tina
Ce servă de-nchisoare la sufletu-omenesc:
Acea țărână vilă de viermi invidiată
Luată de la dânșii, și lor înapoiată!
Iar sclav Fatalității, predându-se, — făcea
Voinței sale proprii o parte ne-nsemnată,
Și-n veci, punea Destinul, cu mult mai sus de ea!
Incriminând natura, ce-n lume, — îi crease
Extrem în orice acte, — asupră-i aruncase
Greșelile lui toate, — și liber de mustrări
Lăsa oricare patimi ș-ori-care destrămări
Să-i treacă peste frunte ca vântul peste iarbă
Sau pieptul să i-l umple și-n inimă să-i fiarbă,
Iar barca vieții sale, lipsită de vâslaș,
Plutea, încoa și-n colo, pe-Oceanul uriaș!

XXI

Înnobilat prin nume și suflet, — egoismul
Vulgar, — ca să-l cuprindă, — se încerca-n zadar,
Și absolut în toate, — ura: — Relativismul... —
În bunuri ca și-n rele era un temerar
Întraripat să zboare mai sus de cer adese,
Și oțelit să cadă mai jos de Iaduri chiar!...
Astfel, — rămâneau veșnic, de oameni, ne-nțelese
Simțirile-i, — și veșnic, în zboru-i furtunos,
Urca prea sus adese, ș-ades cădea prea jos!
Deosebit în toate de-ntreaga Omenire
De mult să dezbrăcase de-a ei însuflețire..
Din regii eterate privea tihnit la ea
Acum. — Și altă dată cu patima-n privire
Mai pătimaș ca dânsa era. — și pătimea!...
De ce însă și dânsul din lumea sa înaltă,
Se coborâse-aicea când predomnea-n cea-l-altă?...

București Noembrio 1880.