Lanterna magică

Salt la: navigare, căutare
←Un vultur în piept Lanterna magică de Ilarie Voronca
Șase poeme
Uneltele călătoriei→
lui Mircea Grigorescu


Amintește-ți:
Prin pomi cerul izbucnea ca o trompetă
Și sub carnea fragedă a caisei simțeai osul viitor al soarelui
Simțeai
Oasele, ca peștii, în sângele din noi,
Și spuneai:
Din schelete vor crește florile
Și din flori lemnele
Pentru armele viitoare.

Golfuri atâtea-n care ca o algă aurora
Se va prelinge neagră prin bărcile poroase
Uleiul sfânt al umbrei amestecat cu roua
În timp ce dimineața cu știucile în plasă,

Sau printre jnepi aminte ți-aduci cu vânătorul
Dimineața speriată ca-n cremene o ciută?
Răceala tăind ochiul ca un erete zborul
Abur pe care noaptea peste creste îl uită.

Fără de somn cu visul rezemat într-o mână
Cu urechea spre pulsul podgoriei plecată
Pământu-n ziua coaptă își va deschide-o vână
În gâlgâit de struguri toamnă desferecată.

O! Viața în corăbii pântecoase,
Sau în sălile reci ale închisorii,
Sau într-o insulă nouă cu ierburile în incendiu
Sau între dosare; între voi, dosare care sunteți
Sângele vâscos al marilor Capitale
Ca și al micilor primării de provincie.

Viața care ne scapă din mâini ca niște hățuri
Când în cazanul verii fierb stelele și vinul
Pe-opac zidul tristeții cu iedera te cățări
În timp ce soarele-ți cere sângele și imnul.

Amintește-ți
Beteala atâtor anotimpuri
Sprâncenele pădurii răcorite de vânturi
Auzul ca o frunte învăluită-n nimburi
Plutind dintotdeauna sau de acum prin cânturi.

Prin zgomote în goană ca printre mlaștini pline
Și vuietul te stropește alăturea de frunze
Lumina ce deodată s-a coborât în tine
Ca pasărea slăbită poposind între pânze.

Deodată,
E flacăra în tine venită din natură
Cum un profil pătrunde cu ploile în frunză
Secretul ca o spumă va înflori pe gură
Va fi magica vorbă ca o cheie ascunsă.

Dar spune-mi:
Care va fi ochiul și care va fi urechea
Ce-ți vor primi ființa adânc ca pe o esență?
Vei fi tu prin tăcere, fără memorie-n vechea
Cetate, călătorind prin umbra mult mai densă?

Sau vei mai ști cuvântul curea de transmisiune
Care va da mișcare roților mari din inimi?
Lumina care-n vorbe a-nchis on misiune
Sau prin ecou, în noapte, nu va răspunde nimeni?

Atunci,
Pe buza ta surâsul îl voi reda luminii
Mă voi urca spre suflul eliberat în spații
Și soarele pe creste ca o floare-a reginii
Pentru tine-l voi rupe ți-l voi aduce în brațe.

Și tot de acolo
Șerpii și lianele amiezii vor răzbate în flaut
Tot de acolo
O adiere vine până în pădurile somnului
Și astralele vestminte atârnă peste poduri
Simetric
Cu procesiune de cristale trecând pe dedesubt.

La-ncrucișări de vise spasmul ca o troiță
Sângele meu spre tine ca mările spre lună
În împletire astru și val ca o cosiță
Fără să poată încă s-alunece-mpreună.

Dar când se vor atinge ca două minutare
Astru și val?
Și când mă voi apropia de tine
Ca o pădure călătorind spre eternul fluviu?

Și când, un flux de oameni cu brațele-amestecate
Mă va zvârli-ntre melcii de pe țărm în nisip?
În timp ce mai departe
Ca un sânge atras de inimă
Ultima lumină se revarsă în gâtlejul privighetoarei
Unde
Se va preface în triluri.

Și mai departe
Cu o lactee scamă pe rănile crude încă,
Să nu închizi ochii
Și vei vedea cum ziua se prăbușește ca un tavan
Praf înălțat din ruină spre lămpile plăpânde
Și vei vedea cum vântul îmi smulge vocea
Ca de pe gard o rufă
Și-o duce mai departe
Până la melancolia albă
A zăpezii.

Să nu-nchizi ochii și vei vedea
Prin carnea mea transparentă armatele de mâine,
Plantațiile toride,
Orașele virtuale,
Grânele viitoare le vei vedea în mine
Ca un diluviu oglindit în picătura de ploaie

Va fi un aliagiu și-amestecatul sânge
Din care în iubire vom bate o monedă
Oprind umana goană cu îmbrățișarea stâncii
Când, ca auzul, marea ne va ghici atentă.

Pe umărul meu cofă pentru o stelară apă
Zi după zi filtrată în stalactită, în pâine,
Voce care răzbate ca o rază mai slabă
Peretele ce-n seară dintr-un amurg rămâne,

Și vei vedea cum capul înaintează în timp,
Ca în pământ o rădăcină,
Vei vedea cum capul întâlnește alte capete
Ca o rădăcină care întâlnește alte rădăcini

Și-n jurul lor fecunda recoltă pune o aureolă
Prin succesivele uși ale anotimpului
O horă de capete,
O horă de rădăcini,
O horă de cranii
O horă de corăbii.

Și-n timpul acesta viața
Ca un lignit în locomotiva puternică,
Viața în patul strâmt al azilului de noapte.
Viața în sala de dans a marelui transatlantic
Până ce ochii se amestecă
Asemenea frunzelor veștede.

Și vei vedea
Cum un om cuprinde alți oameni
Ca o pădure care cuprinde alte pădurio
Și inima mea va putea fi lupa
Care atrage razele de întuneric ale tristeței
Solitudine,
Și botul vântului în sacul cu ovăz,
Solitudine,
Și între construcții în schele de metale luminând ca un curcubeu.

Peretele care urcă încet
Ca o sevă în arbore
Și în ciment răsfierbe o sinucidere, o iubire
Până ce zvonul vine între odăi
Aievea.

Îți amintești,
Cu fața întoarsă spre mâine sau spre ieri.