Lancerul românŭ

 

Celŭ romînașŭ neaoșŭ! voinicŭ ca și el,
Cine oarĭ va zice c’altul a mai stat?
Să’l vedețĭ călare pe unŭ călușelŭ,
Ca un smeu, și fulgerŭ, iute, înfocatŭ !

Sabiea sa lancea-ĭ, cu a flinta sa,
Peptul par’că-ĭ crește sub zale lucind,
Par’că cu o lume el s’ar tot lupta,
Ochi săĭ ca focul inima-ĭ vădind !

Ah ! ce frumosŭ este celŭ voinicŭ viteazŭ !
E frumosŭ și cine nu îl ar iubi,
Cînd își lasă calul a merge la pasŭ,
Saŭ cînd îi dă pintenĭ ca vîntu a fugi !

Dar să’l vedeți iarășĭ de războiŭ gătitŭ,
Mîndru, agerŭ, iute, viteazul osteanŭ !
El merge în frunte unde e menitŭ;
Sboară, și lovește gonind pre dușmanŭ !

Să’l maĭ vedețĭ oamenĭ pentru bătălii,
Să’l vedețĭ ce mîndru e d’a isbîndi;
Apărîndu-și steagul s’ar lupta cu miĭ,
Romănașul neaoșŭ, voinicŭ știe a fi !...

Cînd soarele apune, să’l vedețĭ viind,
Orĭ pe lună noaptea cum e de voiosŭ
Din a foie verde dorul său spuind,
Cu unŭ prea dulce foarte amorosŭ !

Ast-fel romînașul, voinicul lăncerŭ,
Inimă întrînsul are ca de focŭ,
Tare ca unŭ munte, brațu’ĭ e de ferŭ
Lancea sa în mînă e numĭ un jocŭ

O ! să’l vedețĭ el și crede ca un bravŭ ostașŭ
Falnicŭ că iubește, și în giurămîntŭ
Ține el și crede ca un bravŭ ostașŭ,
Fetele pe dînsul ochii lorŭ avîndŭ !

Să’l maĭ vedeți oamenĭ pentru bătălii;
Să’l maĭ vedeți ce mîndru e d’a isbîndi;
Apărîndŭ-și steagul s’ar lupta cu mii,
Romînașul neaoșŭ, voinicŭ știe a fi !..