Lamartine (Alecsandri)

 

Unul din cei mai mari poeți ai Franciei, omul care prin geniul său a fost și va rămânea o glorie pentru secolul nostru, Lamartine, a murit! Această tristă veste va deștepta un răsunet dureros în sufletul acelor care au gustat încântările armoniei mărețului poet. Cât pentru noi, românii, e bine să ne aducem aminte încurajările ce ne-a dat Lamartine în anul 1848, când el ținea ochii lumii întregi țintiți asupra lui, și adresa cuvinte mângâietoare națiilor ce aspirau la libertate.

În istoria misiilor mele politice din anul 1859, găsesc următoarea notiță scrisă după o vizită ce făcusem lui Lamartine; această notiță e de natură a interesa publicul român, și dar este timpul de-a o scoate la lumină:

„Dl Lamartine, dulcele poet al inimilor tinere, eroul poetic al revoluției din 1848, deși ajuns acum în vrâstă înaintită, totuși încă poartă pe frunte-i aureola geniului. Convorbirea sa armonioasă și fermecătoare răpește auzul și sufletul. Simțirile înalte, ideile sublime, reflecțiile filozofice, sunt exprimate de el în forma cea mai corectă, în stilul cel mai nobil, și cu o abundență care minunează pe ascultători.

Elocvența sa naturală încântă chiar în vorbirile zilnice ale vieții private, iar în împrejurările cele mari ale vieții politice, ea devine o putere care poate să oprească omenirea pe malul prăpăstiilor sau să o împingă în fundul lor.

O oră întreagă, cât a ținut vizita mea, am crezut că asist la un concert melodios, și, când a fost ca să mă retrag, îmi zise:

— Domnul meu, deșteptarea unei nații e cel mai sublim spectacol ce omenirea poate să arate Creatorului, însă când o nație are norocul de a atrage asupră-i ochii Providenței, ea trebuie să se menție la înălțimea rolului ce este chemată a avea pe lume. Eu fac sincere urări pentru prosperitatea și mărirea românilor, căci mi-a plăcut totdeauna a vedea pe urmașii popoarelor mari pășind falnic pe urmele glorioase ale strămoșilor!