La un poet exilat

Jump to navigation Jump to search
La un poet exilat
de Ion Heliade Rădulescu


"Nu mă tulbur, căci gonirea
In veci fu spre slava mea."

Aceasta este soartea acelui ce pășaște
La templul nemuririi cu pas nemlădios:
El merge înainte, și-n urma lui se naște
Și prinde aripi slava în drum vijelios.

Ți-e viforoasă calea, o mare de talazuri!
Și-ntr-însa ai să-ntâmpini ispite, piedici mii:
Dar ai de călăuză pe Domnul în necazuri,
Ce morții înviază și judecă pe vii.

N-ai cugetat, viclene, în pieptu-ți de credință,
Nici ai vândut Cuvântul ce lumea-a mântuit.
Ai spus ce e românul, i-ai dat și lui ființă,
Dar cine ești, poete, tu nu te-ai socotit.

Tu nu ai văzut soarta ce pe ast neam gonește,
A ei mână prea lungă tu nu ai sărutat,
Nici ai zărit rânjirea ce zice că-i zâmbește,
Fatalul, grozav zâmbet de tot te-a încelat.
. . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . .

Ivirea primăverii, privighetoare, cântă!
La întuneric spune-ți și păsul, ș-al tău dor;
În umbră deasă cântă, că valea îți răscântă,
Pustiul te ascultă și e mai simțitor.

De om fugi, păsărică, și cât poți te ascunde,
Că el, și când se-ncântă de dulcele tău glas,
Ș-atuncea viclenia, zavistia-l pătrunde,
L-împunge și îl scoală p-un rar, dibuit pas.

Te prinde, păsărică, te ține-n colivie,
Cu tine se fălește în crunte desfătări.
Ești ușurică, zboară și fugi de viclenie,
Care e omul, OMUL, și însuși în oftări.

Cu glasul tău natura tăcând sărbătorează,
Cântarea ta e imnul ce nalță ea la cer.
Într-însa mergi și cântă, răsuflă și oftează,
Că dorul ți s-alină, necazurile pier.

Ce cauți între oameni? și ce ai prins la limbă?
Ce spui ce e românul, și care ai lui părinți,
Și care a lui drepturi, și cum soarta îl schimbă,
Cât geme sau cât râde, și ce e-ntre ființi?

Nu-i spune așa multe, că el însuși te prinde
Și de odor te duce la chiar stăpânul său.
Să nu te uiți la dânsul cum cumpără și vinde,
Lasă-l în trândăvie și tu ia-ți zborul tău.
. . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . .

Ivirea primăverii, privighetoare, cântă!
La întuneric spune-ți și păsul, ș-al tău dor;
În umbră deasă cântă, că valea îți răscântă,
Pustiul te ascultă, și e mai simțitor.

1838