La stână!

Jump to navigation Jump to search
La stână!
de Anton Bacalbașa


Unde eşti, biată „Junime”, ori te-ai dus tu către nori, cum un fluture se duce ca zefirul printre flori?

Habar n-am! Dar ştiu că ziarul Constituţionalul — chipurlea succesorul „Junimii” — îşi face strămoşii de râs. Ca dovadă că talentul sare întotdeauna o generaţie, Constituţionalul nu face literatură; iar când face, mai bine... să te fereşti, române, de literatură-n casă!

De pildă:

Zilele astea, organul junimiştilor decăzuţi din gloria străbună are de colaborator literar pe un june român mort în Paris, care scrie de la Cheia şi iscăleşte — Dumnezeul meu! — Armand Dumbrăveanu.

Acest Armand este un copil mic ca dumneata, ce-şi iubea părinţii şi îi asculta. Acuma însă are un păcat: iubeşte proza, dar n-a ascultat niciodată pe profesorul său de gramatică.

Dovadă: bucata sa literară intitulată La stână şi cu motto din Leconte de Lisle, un om absolut nevinovat de păcatele săvârşite cu fapta, cu cuvântul sau cu cugetul de tânărul Armand.

Mai întâi, iată gramatica amicului în chestie:

„Vârfuri de stânci se-nec în ceaţa plumburie; lungi fâşii de norii albi atârn; vremei nu-i aminte (nu-i e aminte); hau răsun în patru părţi; oile calc regulat; stergoaie şi ferigi creşte; ţapii mestec ]n tihnă; ciobanii alerg la muls” şi aşa mai departe.

Şi după măcelul acesta, mai îngrozitor decât măcelărirea pruncilor din Egipt, vă puteţi închipui restul. E aşa de oribil, încât autorul, printr-o fenomenală îndărătnicie, ajunge să ne vorbească de „zbieretul mieilor”.

— Armand, ia seama că vor protesta măgarii dacă le iei apanajul zbieretului!