La răsăritul lunii

 

Cei trei tovarăși își pregătiau luntrea. Cu mânecile smulse până la încheietura umărului, cu sânurile lăsate libere în bătaia vântului, pescarii lucrau cântând, afară de Petre — cel mai tânăr dintre ei — în ai cărui ochi se vedea umbra unei dureri ascunse.

— Mai în grabă copii, că ne-apucă înoptatul, strigă moș Tudor, un bătrân cu părul nins, dar vesel și vioiu ca un copil. Omul acesta își petrecuse toată vieața între cer și apă. Sufletul lui devenise ușuratic ca o undă. Glasul lui îndemnă la râs și la muncă și el însoția pe ceilalți tovarăși, ca o nădejde totdeauna credincioasă.

Cel de-al treilea — Barbu — privia pe luciul limpede și liniștit al bălții, ca și cum ar fi avut o înțelegere cu apa să comploteze împotriva locuitorilor din adâncul ei.

Soarele, mărindu-se, cobora către apus. Nici un nor nu păta seninul cerului; peste toată firea sa se împrăștia adierea molatică a serilor de vară.

Când luntrea fu urnită depe malul nisipos, tovarășii se urcară într’însa. Petre și Barbu așezându-se la lopeți, iar moș Tudor la cârmă.

Și porniră.

Departe, la marginea dinspre miazăzi a bălții, era locul destinat pentru prinderea peștelui. Tovarășii sperau să-și umple năvoadele de astă dată ; și în tot timpul drumului, cântecele lor nu mai conteniau. Singur Petre tăcea.

Brațele lui musculoase mânuiau lopata cu acelaș ritm puternic și regulat, dar gândul lui era aiurea. Plecase cam fără voia lui; tovarășii îl luaseră cu de-asila, căci o presimțire amoroasă îi neliniști sufletul de câtva timp.

Voinicul acesta, cu trupul fermecător de viril, cu chipul blajin și altă dată vesel, ajunsese în starea unui om de oraș, abătut, sceptic și ademenit de filozofia tristă a zădărniciei existentei noastre.

Însurat de un an și jumătate cu cea mai frumoasă fată din sat, hărnicia lui la muncă se îndoise, căci visul lui cel mai drag îi umpluse sufletul cu noroc și lumină.

Despre dragostea lui cu această fată se vorbia în sat, ca despre o idilă.

Dela o vreme însă, Petre bănuise că femeia lui îl înșeală. I se părea lui că la cârciumă băieții se uitau la el, cam batjocoritor, iar femeile, când îl zăriau trecând pe lângă gardurile curții lor, șoptiau în taină.

Cum îi nălucise această bănuială, nici el nu-și da bine seamă, într’o seară, femeia lui vorbia în pragul ușii cu Gheorghe notarul. Ea râdea și, cum își mlădia trupul cam pe spate, parcă i-ar fi fost dor de strângeri în brate. Notarul se uita galeș la ea și rupea nervos frunzele unei ramuri de salcâm, pe care o ținea în mână.

Tocmai atunci el intra în curte, aducând o sticlă plină de rachiu. Când fu la doi pași de dânșii, lui i se păru că aude pe femeia lui șoptind notarului: «.... la răsăritul lunii».

Notarul le dete bună seara și plecă, iar lui Petre din clipa aceea i se schimbă firea.

La masă o întrebă:

— Dar ce râdeai așa cu notarul ?

Ea îi repetă gluma pe care o povestise notarul, cunoscut în tot satul ca cel mai glumeț om.

Petre mânca rar și nu-și ridică ochii din taler. După o pauză, iar o întrebă cu acelaș graiu aspru :

— Dar ce vorbă fu aceea ... «la răsăritul lunii ?»

— Ce vorbă? răspunse ea uimită.

— Vorba care o spuseși chiar tu ... crezi că n’am auzit-o ?

— Asta e curată nălucire, omule.

— Așa?... nălucire!... Bine, nălucire să fie!

De atunci bănuiala a crescut ca o bubă veninoasă, în sufletul lui Petre. Pentru el munca devenise o povară, cu tovarășii lui avea adeseori neînțelegeri, așa ca din senin, iar odihna lui de noapte era turburată de cele mai chinuitoare gânduri.

Un an după căsătorie femeia lui născu un copil. El însă nu simți nici o bucurie, stăpânit și întunecat de aceeaș credință oarbă.

* * *

Luntrea se legănă ușor, înaintând mereu pe luciul curat al apei.

Jeraticul stelelor aprinsese cerul, înfrumusețând noaptea cu o măreție uimitoare. De peste baltă, unde se desfășurau livezi întinse și bogate, se auziau trilurile perdute ale unor fluere de cioban. Și ca niște lumini depărtate, se zăriau focurile dela stână, stingându-se treptat.

Târziu răsări și luna, după un deal.

Ochii lui Petre se ridicară instinctiv către ea și tresări. Brațele lui se înmuiară, iar lopata, abia atingând fața apei perdu echilibrul luntrei.

— Ai obosit, Petre ? strigă moș Țudor. Treci tu la cârmă și dă-mi mie lopata.

Dar el nu primi; printr’o sforțare supremă, își recâștigă puterile. Luntrea se clătina, par’că ar fi fost să se răstoarne.

Luna împânzise pe apă lumina ei bălaie.

— Fraților, nu mai pot, nu mai pot!.... rosti deodată Petre. Să ne’ntoarcem înapoi, dacă sunteți creștini și vă e milă de durerea fratelui vostru.

Și în cuvinte tremurătoare, aci violente și adânci, aci înduioșătoare ca niște suspine, Petre mărturisi tovarășilor săi bănuiala care îl neliniștea de atâta vreme. El cerea ca să se întoarcă din drum, încredințat că femeia lui îl înșeală și în noaptea aceea. Răsăritul lunii îi exaltase presimțirea până la nebunie.

Tovarășii se împotriviră: unde se mai pomenise ca niște oameni plecați la treabă, să se întoarcă după o bănuială copilărească și neîntemeiată ? Și cu cine era să-l înșele femeia lui? Cu notarul ? Dar Gheorghe era un băiat despre care nu s’auzise nici o faptă rea și apoi tot satul știa că el ducea dorul unei fete, cu care avea de gând să se unească în curând.

Petre însă nu voi să înțeleagă nimic, asvârli lopata, se ridică în picioare, încercând să-și lepede cămașa, hotărît să se întoarcă în not.

Moș Tudor judecă zădărnicia oricărei împotriviri și căuta să-l liniștească. Cu o privire blândă, făcu un semn înțelept celuilalt tovarăș.

Întoarseră luntrea.

Tăceau câteșitrei. Fiecare se adâncise în gânduri felurite ; și încetul cu încetul, aceeaș bănuială îi cuprinsese pe toți.

Durerea și nerăbdarea lui Petre izbucnia din când în când în vorbe amenințătoare:

— Cățeaua !... Nelegiuita ! Am s’o fac țăndări!...

Moș Tudor se cutremură — inima lui trecuse prin vieața asta ușoară ca o pasăre. Povețele lui interveniau : omul trebuie să-și stăpânească mânia. Dacă femeia e necredincioasă și păcătuește, alung’o !... La ce bun să înfunzi ocna, ca ucigaș al femeiei tale ? N’au să te ierte nici oamenii, nici Dumnezeu !

Petre își îndoise puterile ; luntrea par’că sbura.

Când ajunseră la locul de unde porniseră, moș Tudor luă pe Petre de braț, îi smulse cuțitul dela brâu și cu vorbe bune căută să-i domolească furia.

Casa lui Petre era așezată pe deal.

— Asta nu gândiam s’o petrec, mai rosti moș Tudor, ți-nându-se de pașii lui Petre, care urcă dealul.

Barbu rămăsese în vale, lângă luntre.

Când ajunseră în fața porții, Petre se opri, respirând greoiu. La lumina lunii, figura lui se zăria palidă ca a unui mort, ochii lui deveniseră sălbatici.

Intrară ușor în curte.

Moș Tudor îl ținea de braț.

— Stăi, întâi să ne uităm pe fereastră, șopti bătrânul.

Razele lunii băteau în geamurile neacoperite de perdele. Amândoi se apropiară în vârful picioarelor de fereastră și priviră înăuntru.

Femeia lui Petre, cu sânul desgolit, își legăna copilul în brațe, care plângea încet. Glasul ei îngâna un cântec de leagăn, adormitor și melancolic.

La icoana din părete, candela ardea.

În toată împrejurimea, tăcere și singurătate.

Moș Tudor se 'retrase dela fereastră, și ținând mereu de braț pe Petre, îl depărta câțiva pași de casă.

— Asta ți a fost bănuiala? întrebă el, clătinând din cap... Ai năucit, omule !

Și își făcu cruce, în vreme ce Petre căzuse în genunchi — curmat de rușine și căință.