La mormânt

 

Auziți, din depărtare, sună clopotul a jale.
Un poet se-nalță falnic spre a veșniciei cale,
Iată-l cum se-nalță-n zboru-i, rece și nepăsător,
Întărindu-ne credința, că tot omu-i muritor.

Ca un râu ce geme-n munte, lunecând în albe spume,
Regretat de toți, el trece să trăiască-n altă lume: —
Lumea visurilor sfinte, unde moarte-a consfințit
Fericirea cea eternă, somnul vieții liniștit.

Ce grozavă despărțite dintre noi și idealul
Făurit în lupta vieții! — Azi vedem prea crud realul!
Cum dintr-un război rămâne câte-un falnic luptător
Ca să ne sădească-n suflet desperarea tuturor.

Primăvara lui răsare peste-a vieții neagră ceață
Și apune cu surâsul morții, care azi ne-ngheață.
Ce fu el?.. O spun amicii: — prieten bun și desfătat
Luptător fără de preget și român adevărat!

Plângem, drag-amice, soarta-ți, care astăzi ne lovește,
Tocmai când un om ca tine, azi mai mult ne trebuiește,
Tocmai când aveam speranța să ne fii mai de folos!
Ce nedreaptă îți fu soarta, ce spectacol dureros!

Nu mai plângeți o ființe, ce-i păstrați în piept iubire,
Astăzi cerul ne încearcă inima-n nenorocire,
Să fim tari! — A noastră rugă să se-nalțe sus la cer
Dumnezeu să odihnească sufletele cari pier!

Iară tu, iubite prieten, dacă-n lutul tău cel rece,
Treci în groapa cea adâncă, precum totul-n lume trece,
Făr-a ne lăsa o vorbă, sau un semn de urma ta,
Totuși, plini de-a ta iubire, pururea te-om regreta.