La moartea fratelui meu Matei

Jump to navigation Jump to search
La moartea fratelui meu Matei
de Nicolaus Olahus


Plângeți, oh, rogu-vă, Muze! De-al vostru poet aveți milă,
Iar voi, o, Grații, acum ziua cea tristă slăviți!
Însuți chiar tu, Apolo, citarede, pe care-l răsfață
Veselul cântec, a mea liră de-acum s-amuțești.
Voi, zeități, ce cândva prielnice mie îmi furăți,
De amărâtul vost' bard vă-ndepărtați de acum!
Numai doar tu, Elegia, cosițele triste răsfiră-ți
Și mă silește să-ncep versul cu ritm dureros.
Căci chinuit fără preget eu sunt de-o cumplită restriște,
Iar al meu cuget bolnav de toropeală-i cuprins.
O jumătate din sufletul meu de destin fu răpită,
Cealaltă, care-a rămas, zace-n cumplite dureri.
Spuneți de ce, Ursitoare, voi a muritorilor inimi
Tinere le sfâșiați, vai! înainte de timp?
Zeii de sus pentru ce vă dădură atâta putere,
Ca să puteți cu al vost'braț să ucideți orice?
Dar când cu mintea-mi frământ, lăcrimând, întrebarea aceasta,
În ușurința-mi pe Zei mă mâniez c-au fost duri.
Căci deopotrivă la toți muritorii sărmani le stă-n cale
Moartea cumplită și toți au sorocit a lor zi.
Nici a lui Cresus comori nu pot peste dânsa să treacă,
Nici ale regilor tari brațe n-o pot birui.
Ea spre mormintele triste răpește-ale pruncilor trupuri,
De prin ai mamelor ochi lacrimi amare storcând,
Iar pe băieții care anii-și plinesc în zadar, tot ea-i fură
Și îi silește-a porni - cruda! - spre negrul Tartar.
Și, de îndată ce vârsta-nflorit-a sosit, ne-amenință.
Numaidecât cu a sa spaimă ori Lethe, ori Styx.
Nădăjduind a trăi cât Nestor, junia cea mândră
Disprețuiește-n zadar ceasul de sorți hărăzit.
Când se apropie vremea ce-a noastră putere-mplinește,
Vai, Ursitoarele-ți rup grabnic al traiului fir.
Când gârbovită pășește încet bătrânețea, urâta
Moarte a tot ceea ce poate mai sigur a fi.
Nu e nimica statornic în vârstele noastre, și trainic
N-are nimica în el traiul fragil ce ni-i dat.
Soartă haină, ce nu poți să fii niciodată-mblânzită,
Spune: de ce-mi împletești viața cu-atâtea restriști?
Au nu ți-a fost de-ajuns să-mi ucizi părinteștii tovarăși,
Nenorocirea s-aduci ori în ce loc alor mei,
Să bântuiești a mea țară cu atât de cumplite primejdii
Și cu dușmanul tău braț să năruiești orișice?
Până și propriu-mi neam tu l-ai întinat prin o moarte
Și din familia mea tu mi-ai luat ce-i mai scump.
El a supus nesfârșita Libie, Galia mândră,
El, Europei străpân, Asia va cuceri.
Dacă tu azi vei cânta cumplitele lupte-a lui Marte,
Vei birui, să mă crezi, chiar pe străvechii poeți.
Dacă Virgiliu la-nceput a cântat doar în ritmul bucolic,
Epice lupte cântă și pe Eneas apoi.