La maior Ion Voinescu II

 

     ούχ αγαθού πολνχοιρανιη εις χοίραυος έδτω^[1]

Astfel tot striga-n Atena casta cea de eupatrizi
Ce o cam zdrobise Solon; care însă-n eumolpizi
Învăța mereu cu popii tainele a amăgi,
Ș-aștepta monarhul tare, toți pe el a năvăli:
Să-i dea lui puterea toată, și intrîndu-i în favor,
Să-l întoarcă cum le place și să și-o împarță lor.
De aci, apoi, și-n Roma astă castă s-a ivit;
Ș-a avut ș-aci epoce; ș-aci iar a izbutit.
Căci romanii tari și aspri, de aști greci se lingușau,
Ș-orice vițiu, orice crimă de la dînșii învățau.
Astfel au lucrat pre taină la corumpții propagînd,
Vărsînd fierea dezunirii, crime negre-ncurajînd.
Iată imperiul se-mparte și aști nobili paraziți
Se formară două cete, foarte bine chibzuiți.
Pre monarhi înconjurară și-și făcură lumea lor.
După ce le ajutară ca să-i vază precum vor,
Se-mpărțiră iar prin lume: unii mai fierbînd la sfinți,
Alții-n rasa vicleniei născocind la sfinți părinți,
Ucigînd filozofia, manuscrisele arzînd,
Sau falsificînd în ele cîte nu le era-n gînd.

Cel ce nu va să muncească este-n veci născocitor,
Spiritu-i, în viclenie, totdauna-i creator.
Cîte rele n-aduseră aste caste-n orice loc!
Cîte rătăciri! ce groază! ce pieiri! ce munci! ce foc!
Religia pîngăriră, politica au smintit, –
Aste două mari principii care omul a găsit
Sufletul ca să-și mîngîie, și viața înlesnind,
Să-și petreacă traiul dulce. Însă aști ciocoi ieșind,
Aste două mari științe le făcură instrument
Lumea ca să o subjuge. Filozoful sau poet
Nu putură să-i dărame; căci, sau prinții ocolea,
Sau le-mbrățișa altarul ce p-ascuns cîrciumărea.
În sfîrșit, veni tiparul; — ei pun mîna, îl hrăpesc
Și încep a-ntinde răul în tot neamul omenesc.
S-au opus înaintării, rațiunea au ucis;
Ne-au acoperit trecutul smintind orice manuscris.
Dar tiparul, cu încetul, își ia dignitatea sa
Și se face armă tare în poporul ce-apăsa.
Începu să-i biciuiască de prin curți și monastiri
Ș-au pierit cu mare grabă numa-n cîteva izbiri.
Numai slabă rămășiță pe lîngă Devlet iviți,
Se țineau de meserie: cînd ei gîzi, cînd osîndiți.
Cîteva grecești provinții abia îi putea ținea;
Țara noastră ortodoxă și avută îi trăgea,
Tot aci le țintea ochiu și aci erau plătiți,
Cînd în crimele d-acolo ajungeau nesuferiți.
Și încetul cu încetul îi vedem a-nainta,
Pre boieri, pre domni, episcopi, căpitani a dezarma.
Eupatrizii din vechime se zic astăzi evgheniști,
Și, pe vechile principii, ortodocși și monarhiști.
Îți prescriu cîteva versuri ca să poci a-ți arăta
Cum se sătira-ntre dînșii și în ce chip se certa
Pe frumoasa țara noastră. Știi ca cîini ce mîrîiesc
Cînd văd alți cîini că apucă oasele ce ei ochesc:

Εύρίσκετ’ ένας άρχοντας Λουκάς όνομασμένος,
Άπ’ ούρανοκοτάβατο εις τό φανάρι γένος
πλούσιος εχει άρμαθιαις γερατς όμολογίαις
Είς έγγριταις, ακίνδυναις, μεγάλαις έπαρχίαις ...
Αύτός άφ ού συνάθροισε τούς θησαυρούς του Κροίστου
Σ’ των φαναριώτων τό περοΰ, στόν Δούναβιν όπίσου,
Όπίσ’ άπό τόν Δούναβιν έκετ‚ που τό χρυσάφι
χλωμιάζεί των ήδονικων τήν όψιν σαν τό θειάφι,
εγύρισε παμπλούσιος είς τό φανάρι πλέον,
κεις την τρυφηνσαν Λουκουλλος των παλαιών Ρομαίων.
πουρνό άλλα φορέματα τό βράδυ φορουσ’ άλλα
εϊχε καλπακια απηρα, γαλιστερα, μεγαλα
Και ς του Τομαζου πάντοτε πηγαίνοντας τον κήπου.
τόν δούλον είχ’ όπίσω του μ’δνα δεμάτυ πίπων.^[2]
Vrei să vezi deșărtăciunea care-n noi s-a încuibat
Unde-și are origina? — Iată cine ne-a stricat:
ποτέ τόσον δέν ετυχε τό αΐμαμου ν’αναύψη
Μήτ’ οταν στόν επιγραφήν ό Φώτης μ’ ηχε γραπζη
Τό σοβαρή πανευτοχώς άντίς τό εύδαιμόνως,
Μήτ’ οταν έμνημόνευσεν ό πρώην Ελασσώνος
Ε μήνα τόν ποστέλνικον κατοπ’ άπ’ τόν Γεωργάκη,
Εμένα τέτοιον άρχοντα κατόπ’ απ’ άρχοντάκη.”^[3]
Turcu-i privea cu răceală pînă cînd se-mbogățea:
Firman! Le lua averea și pre ei îi curățea.
Cariera lor fu asta, dar pe noi ne-au vătămat;
Nu zic pentru jafuri, piedici, drepturi care ne-au trădat;
Ne-au stricat și caracterul și au format între noi
Casta rea, spurcata castă care o numim: ciocoi.
Te miri și te întrebi, poate, ce e vorba și ce cer,
Ce-are a face cu ciocoiul acel vers al lui Omer?
Ăsta îmi era răspunsul la inchizatori cînd vream
Să cer tribunal sau prăvili, sau atunci cînd le numeam:
Procedură, judecată. — Noi avem stăpînitor!
Cum o vrea stăpînitorul! — Dați-mi un judecător
Să știu, care-mi este vina? — Un stăpînitor avem!
Cum o vrea stăpînitorul! — Dar ce-am făcut? Să vedem.
— Cum o vrea stăpînitorul! Ăst răspuns tot poftorit^[4]
Făcu să-mi aduc aminte versul care ai citit.
Șapte luni fui la-nchisoare cum alții n-au mai cercat;
Un prizonier în Tunis, într-o stîncă de pirat,
Crez c-o viață mai cumplită nu ar fi putut cerca;
Mi-e și jale, mi-e și scîrbă amărunte-a-ți arăta;
Cărți, cerneală și hîrtie nu puteam ca să zăresc,
Îmi era oprit cu totu și să scriu și să citesc.
Nu puteam să văd pre nimeni, nici pre chiar paznicul meu;
Numai sentinela mută care m-aținta mereu
într-o umedă cămară, strîmtă cît să mă-nvîrtesc:
Ăsta e arestul nostru ce corecție-l numesc.
Infernalele torture cît colo s-executa:
Țipete, răcniri grozave, ce nenorociții da,
Fură singurele voce ce-n ast timp am ascultat.
Miră-te, că mă mir și eu: am trăit și am răbdat.

Cincizeci poate de tacriruri^[5] mi-au luat, neapărat.
Ceea ce am scris în ele, să mă crezi c-am și uitat.
Unele erau frumoase, căci vedeam că nu plăcea
Comisarilor. Ce mîndre scălămbări unul făcea;
Să-ntindichea, clătea capul cu un rînjet de schelet,
Să spetea, zbîrcea din buze ca pisica de oțet.
Cu toate-astea, închisoarea are și ea ceva bun:
E un înger ce mîngîie cînd fiarele-ncep de sun.
Strămutările-nchisorii se pot bine compara
Cu acelea ce ne spune că deșerturile da
În profeții din vechime. Zile trei cît au trecut,
Spiritul găsește cerul; omul tot s-a prefăcut
Într-o altfel de ființă, în ceva mai ideal:
Trupul său parcă nu simte greutatea de-animal,
Parcă spiritul l-ardică acolo unde e dus,
Și, și spiritul și omul pare c-ar trăi de sus.

O, cît se înșel tiranii! Ei gîndesc c-au izbutit
Să omoare-inteligința cînd la zbiri au poruncit
Să oprească prăzii lucrul, sau lectura sau de scris;
Și ce trebuie de lucru cînd tot cerul i-e deschis?
Cît se amăgesc cumpliții; căci se tem, căci se sfiesc
Să rămînă cu ei însuși; pentru că ei se-ngrozesc
Cînd rămîn cu al lor cuget, se gîndesc c-unu-i martir
A s-aducă închisoarea vreo furie sau delir! –
Amăgire! neștiință! — P-ăl de vreți să pedepsiți
Osîndiți-l să vă vază, num-atuncea izbutiți.
Cunoști, cred, destul de bine aste ore de visări
Cînd în aromire omul uită asprele cercări
Și realitatea toată o dărîmă ca de mal,
Și pe aripi d-altă lume, plană într-un ideal,
Și fantasmele aievea ce de față ne strămut,
Scene tinere, frumoase, ce în viață am avut,
Scumpele ființe-acelea cari odată ne-a-ncîntat,
Vin pe rînd, ne-aduc aminte cîte-un zîmbet, un oftat,
Cîte-o lacrimă curată din izvorul călduros,
Dintr-c inimă fierbinte în delirul amoros,
În plăceri încîntătoare și uitare în amor.

Ori din cîte daruri Domnul dete unui muritor,
Suvenirea e mai dulce. O! de cîte ori gustăm
Fiecare din plăcerea ce în viață-ne cercăm!
Pînă și nenorocirea, orele cele amari,
Lacrime, necazuri, grije și dureri cele mai tari,
Suvenirea le-ndulcește în domenu-i, cînd le-a prins.
Și e mai ferice omul, mintea-i cînd le-a reatins.
Tu cunoști acele visuri ce se cerc a ne răpi
P-aripe legănătoare, și-și fac silă a zîmbi
Patimilor ce ne roade, slăbiciunilor ce-avem.
Dar cînd ne uităm cu totul, cînd în ceruri ne credem,
Atunci răul se deșteaptă, vede cum că l-am uitat,
Și-și înfige cruda-i gheară și mai ager, mai turbat.
Tocmai cînd zburam pe vise, gîzii mei cînd îmi uitam,
Cîte-o javră slută-n ușă-mi mă făcea de trăsăream:
Întîlneam cătări de mîță a vre unui zbir pitic,
Sau vedeam pășind spre mine vrun mușard paralitic.
Să mă crezi că num-atuncea, eu, scîrbit, am blestemat
Pe fenicianu-acela cui în creieri a intrat
Să invente niște semne, ca prin ele să putem
Opri sunetul vorbirii și ideea ce avem.

Cea mizerie sublimă înaintea mea trecea
Și aievea a ei scene una-una îmi venea:
Aci Torquato Tasso brațu-n fiare încordînd,
Spumega închis în temniți a lor boite ațintind:
„Non avendo candella per scrivere i suoi verși!”^[6]
Milton iar, fără vedere, îl priveam cînd a vîndut
Pentru zece livre-sterling ast colos: Raiul pierdut;
Ș-un librar cruntat în gînduri, îl vedeam cînd număra
Foile nemuritoare, spre a nu se înșela.
Camoens, gol în spitaluri, vedeam bolnav că zăcea,
Primind mila de la orbul ce pentru poet cerșea;
Ș-acest nobil rob dar tînăr, lîngă patul său lipit,
Sta ca cînele ce geme lîng-al său stăpîn iubit.
Și Cervantes iar, în lipsă, stînd p-un pat de lemn mai gol,
Întinzînd o mînă slabă către-un rece espaniol;
Și Lesage, cu plete albe și de fiice însoțit,
De mîhnire și de boală nencetat tot chinuit,
Se tîra ca să-și găsească o colibă a-l umbri,
Pîine ca să dea soției, căpătîi cînd a muri.
Chiar Corneille, la care toate scenele se-nchin,
Era-n lipsă de fiertură, după cum ne-a spus Racine.

Dryden gîrbov, alb de vîrstă, în neajungere murind,
Îl vedeam în disperare-i cerul, stelele privind,
Rătăcind pe-astrologie să se poată mîngîia
De a lumii nedreptate, ce-așa rău îl prețuia.
De-aci iară, în Irlanda, întîlneam pe-acel Spencer
Singur, fără lăcuință, spărgînd ceața-acelui cer, –
Rosalinda-n veci pe buze-i, capul lui de fee plin, –
Vai! și nici un pic de pîine! Vondel, cărui se închin
Olandezii, mort de foame: treisprece poeți în cor
Vedeam că-l duceau la groapă. — Oricîți și-au luat un zbor,
Cei mai mari, iluștri oameni, rar e cînd s-a întîmplat
Cîte unul ce în viață-i fu de soartă apărat.
Vedeam dintr-un pod de casă pe Samuel-Royer, tras,
Mort de frig și nemîncare. Poetul lui Hudibras,
Butler, mort în sărăcie. Floyer-Sidenham și Rushworth,
încărcați, tîrîți în fiare. Malfilâtre, și el mort
De foame. Rousseau, acela, îl vedeam a s-omorî
În ideea c-o s-ajungă a cerși, a se tîrî.
Gilbert înghițind o cheie, neavînd pistol, cuțit,
Moare-n podul unei case flămînd, bolnav, părăsit
Din cauza sărăciei; moare fără a gusta
A vieții mulțămire, și pe care o cînta
Fără ca să o cunoască. Îl auzeam recitind:
„Au banquet de la vie, infortuné convive,
J’apparus un jour et je meurs;
Je meurs, et sur la tombe où lentement j’arrive,
Nul ne viendra verser des pleurs”.^[7]
Și murea pe buză-i glasul, ochii se stingeau țintind.
Chatterton, cînd bea otrava, îl vedeam cum își rumpea,
Ardea scrierile sale și-n cîrceie reci crîșnea,

Corpul său ca să se vînză, spre a se putea plăti
Trei ghinee, plata casei unde Bel abia-l primi.
Pare că-mi era de față:
„He was violent and impetous to a strange degree”^[8]

în minutul cînd Belfort,
Ca favor, îi zise slugă al celui întîi fecior.
Vedeam mîna sîngeroasă crudului Robespierre
Arătînd spre eșafodul ce primea pe Chénier,
Și poetul blînd și dulce — sau al doilea Theocrit –
Strînge fruntea sa și strigă, simțind ora c-a venit:
„Mourir! et pourtant j’avais quelque chose là!...”^[9]
Pentru asta mori, sărmane, pentru „că aveai ceva!”
Ar fi fost cu mult mai bine să rămîie unde-era
Cea schinteie de lumină ce mă face să blestem
Scrisul, care ne vădește la tirani ca ce suntem.
Rigas, ast Tirteu modern, al Greciei bard, profet,
Să sfîrșaște-n agonie... Melancolicul poet
Gaullois, pe care Hugo, spre rușine-i ne-a vestit,
Autorul întristării ș-al Comediei-Lumești,
Se sfîrșaște fără martor. Pellico, prin închisori,
Dă Italiei suflarea-i, cînd ea zace-n sărbători.

Și în care parte-a lumii va găsi azilul lui
Ast ilot etern al lumii ce nu e al nimului?
Parie-n societate, kauker în particular,
Se tortură de trei goane ce n-au nicidecum hotar!
Tiranii se tem de dînsul și în frică-le-l strivesc,
Filozoful îl mepriză,^[10] speculanții îl urăsc.
De la Omer simbol vecinic al ursitei de poet,
Pînă-n zilele de astăzi, — acest secol, ast schelet
Gol și negru al icoanei unui simț material, –
Un poet, vrăjmaș puterii, cum o zice și Pascal,
Avu-n veci rivali vrăjmașii adevărului. Gonit
în tot locul de putere, fu-n tot locul biruit.

Și d-om arunca privirea peste timpi de la-nceput,
Vom vedea un lanț de chinuri printre care au trecut
Aști martiri, de cînd e lumea. Temnițe și sugrumări,
Goana, lanțul au fost plata l-ale lor cerești cîntări.
Precum lebăda cea tristă veselă e num-atunci
Cînd viața asta lasă, ca cum ar scăpa de munci,
Astfel și poetul geme: viața lui e de dureri;
Lumea-i este lui exilul, cerul este-a sale-averi.
Oamenii-l gonesc în viață; după moarte, i se-nchin, –
După moarte e-a lui viață, — cît trăiește e-ntr-un chin.
Preursit martir de ceruri adevărul a cînta,
A urma în sfinte misii ș-interesu-i a uita,
El e-un simbol cu viață al credinței creștinești,
Lasă bunurile lumii ca să ia plăceri cerești;
Parcă dincolo de lume ar fi viața ce-a lăsat;
Parc-ast loc e o osîndă pentru vre un vechi păcat.

O, Platon! pricep prea bine pe poet de ce-ai gonit
Din republica aceea care ți-ai închipuit!
Cred prea bine că poetul e un spirit, e un vis
Rătăcit din vre o sferă, sau și întradins trimis
Să imite Creatoru-i. Făr-a da vre un alt spor,
Se hrănește din pătulul care-și umple un popor.
Cînd îi va pieri modelul, n-are-atunci ce copia;
Cînd ambarul i s-o-nchide, nu mai are ce mînca.
El s-aseamănă prea bine paserilor care vin
Ca să ne dezmierde numai printr-un viers, care se-nchin
Celui care le trimite: ele-și cînt în vocea lor,
Se nutresc în vreo livede ș-a lucra deloc nu vor;
Nu vor, pentru că nu știe: ele fac ce-au învățat,
Ceea ce le-a-nvățat Domnul cînd aicea le-a-ndreptat.
Tu nu faci privighetoarea ca să cînte cum vei tu,
Nici o bufniță să-și lase vocea-n care începu.
Oare barza care vine pe-a ta casă a cuiba,
Nu-ți plătește destul, Platon, preajma-ți cînd va curăța
De juvini? Ș-a da exemplu de viață la ai tăi? –
Barza-ți ciocănește șerpii, și poetul pe cei răi.
Cînd o rîndurică vine să-și zidească cuibul său
Pe sub strașini sau în preajma largului palat al tău,
Nu-ți plătește și ea oară cînd la geam îți va veni
Să leșine cîntînd ziua, dimineața a-ți vesti?
Fiece poet aicea are misiunea sa;

Fiecare și-o-mplinește; încetați a disputa!
Tasso de Montaigne se rumpe și tu sfîșii pe Omer;
Pascal toată poezia, și Saint-Just pre Chenier. –
Filozofi! gîndiți mai bine! și chiar voi sunteți poeți;
Vă numiți precum vă place, însă nu știți ce sunteți.
Lumea este poezie, ca și Politia ta;
Osebirea-i că poetul se exprimă-n limba sa,
Într-o limbă de magie care îngeri o vorbesc;
Oamenii de ea se-ncîntă, fiarele se îmblînzesc;
Limba-n care toți profeții au vorbit cu Dumnezeu:
Limba care da eroii prin organul lui Tirteu;
Care reformează cerul, care lunii a reformat,
Care-a liberat popoare, ceruri mii a populat.

Dară, mai de cînd e lumea, un poet nu fu plătit;
Însă, ori în ce epocă a fost mult mai mulțumit
De pe cît vedem acuma: înainte mergător
Artelor celor frumoase și de cult născocitor,
Pe cînd lumea era jună, pe cînd anima domnea,
El, ce-n ideal i-e viața, întîlnea orice dorea;
Dar cînd inim-amorțește și cînd capul face tot,
Cînd principiu-i interesul, a trăi poeți nu pot.

D-om vrea să luăm vechimea, cînd materia domnea,
Cînd simțualismul singur chiar virtuții poruncea;
Cînd virtutea se da lesne unui bun luptaci vîrtos,
Unei frumuseți văzute ș-unui corp mai mlădios,
Cînd Io sau cînd elenii, armii, nații pustiind,
Da în Elisei eroii pe care-i vedea murind;
Cînd eroii chema zeii, ca să bea din cupa lor,
Zeii coborau din ceruri ca să dea al lor favor
Răpitorilor de fiice și de case spărgători;
Cînd un Marț, o Vineri, Bachus erau mari cîrmuitori,
Și Amfion, Anacreon cărnurile cînd cîntau;
Aspasia, Cleopatra, pe bărbați cînd încîntau,
Sardanapali, Luculi, Neroni, atîți regi, atîți cezari,
Însemnar-acele epoce de plăceri fără hotar; –

În acel amestec mare de plăceri în pipăiri,
În acel contrast gigantic de virtuți și rătăciri,
În varietate-aceea, un poet întîmpina
Un Olimp ca să-l inspire, un ilot a-l întrista,
O cunună să-l înalțe, sculptor a-l eterniza,
O Frine ca să-l învie ș-o Lucreță a stima,
Olimpice să-l asculte și un stad a mai scurta,
Discoboli să întărească ș-un atlet a-ncuraja,
Circul fumegînd de sînge, șirul tigrilor turbați,
Ș-un Cezar, turbînd de poftă, privind robii sfîșiați.

Și în secolii de mijloc, timpi morali și sufletești,
Astă epocă întinsă de virtuți moralicești,
Cînd blîndețea, caritatea, — aste fiice-a lui Cristos, –
Clădeau numai pe Speranță, acest cult așa frumos:
Cînd un Atanase vine, un Ioan, un Augustin,
Idealizînd virtutea într-un nume de Creștin;
Cînd cu crucea se armează Europa-n Saint-Bernard
Și valuri pornesc de oaste sub Philippe și sub Richard;
Cînd Saint-Louis e pe scenă; cînd Guesclinii se iveau;
Cînd truverii, trubadurii armiile cîrmuiau;
Cînd cavalerismul strigă în Roland și în Bayard;
Armele lucesc și sună pe un maur sau lombard;
Cînd materia-și dă spiritul prin strivirea lui Pascal
Și martirul triumfează, Cristos nu are rival;
Pe cînd simțul amorțise, cînd comandă Bossuet,
Cînd se reformează Cerul, — în fața unui poet
Vin icoanele grămadă și se simte inspirat.
Acum Dante, Milton, Tasso nu e lucru de mirat;
Atalia și Estera, și Tancred și Polyecte.
Vin, răsar, se nasc de sine ca să fie subiect.

În epoca noastră însă, începută de Voltaire,
Spiritualismul cade, se îngîn-orice mister:
O crepusculă! dar care? — Tălmăciți-o după plac;
întrebați pe sectatorii ai lui Smith, Condillac;
Căci acuma este vorba ca să fii folositor,
Să-nlesnești nedomirirea, și-n cîștig născocitor.
O, poet! Vino! Ia-ți harpa! Vino a te inspira
De machina care-o face șoarecii a se mișca!
Pune-mi algebra în versuri! Cîntă-mi un manufactor
Ce ieși falit aseară! Spune-mi ce-a rămas dator!
Lasă circ ș-anahoreții, turnuri, lupte și asprimi.
Lasă tot entuziasmul din barbarele vechimi;
Las-onoarea și credința! Vino ici a-mi calcula:
Acția-mi în care parte e mai bine a băga?
Lasă pe tiran s-alerge și pe rob a suferi;
Lasă văduva să geamă ș-orfelinul a muri;
Lasă să se lupte-n aer Jupiter și cu Titan;
Lasă sfinții să se roage la Cristos sau la Satan. –
Vino ici de-mi spune mie, cum aș face să cîștig
Două sute la o sută, fără frică să mă frig.
Spune-mi ce societate poate a-mi asigura
Un venit pe toată viața — și cît am a număra?

O! vîrstă bătrîn-a lumii! Secol rece, amorțit!
Anticrist, fără-ndoială, e de mult aci venit!
Pe cînd magi, brahmini, cabirii, consfințiții demagogi
Invitau ș-oprea poporul luminații astrologi;
Cînd profeții față-n față sfătuia cu Iehova;
Cînd și văile și munții l-al lor semn se despica
Și plecau pe nori cu corpul înzeiții pelerini, –
În epocile acelea d-antici faraoni divini,
Un pontif își lăsa sceptrul ca să cînte psalmii săi,
Să-și confese-a sale crime, să blesteme pe cei răi.
Cînd încununați cu dafini Pindarii se preîmbla
Prin Olimpicele lupte, ode, imnuri a cînta;
Și Filipii, Hieronii se dau jos din tronul lor
Să se lupte cu atleții din poporul privitor;
Cînd în Panteon artiștii faptele lor expunea,
Zeuxis învia lemne prin elenii ce vorbea;
Cînd Fidias zeitatea într-un Joe cobora,
Praxitel împlînta grații într-o piatră ce săpa,
Un poet se-ncălzea lesne admirînd un Partenon,
Admirînd vre o coloană-nălțată de Hersifron,
Un întins amfiteatru, sau ospățul strălucit,
Sărbătorile vestite, sacrificiul de-ngrozit,
Acel lux atît de mare de femei, de sclavi, de zei,
Adunările armate ce-i încununa pe ei.

În secuii de mijloc iară, seculii cei creștinești,
Seculii de meditare ș-ai virtuților cerești,
Cînd Cristos desființează mărimea de pe pămînt,
Poeții, în loc de muză, priimesc spiritul sînt,
Las plăcerea simțuală; sunt de îngeri privitori;
Își las lira și iau harpa, — sunt în cer locuitori.
Eliseii și Parnasul se prefac în Paradis;
Olimpul se pustiază, cerul tot rămîne vis,
Unde rătăcesc poeții. — O! ce mult a favorat
Poezia creștinismul! altă epocă n-a dat
Orizont atît de mare spiritului poeticesc,
Decît, cînd a aflat omul că e cetățean ceresc,
Că ast loc e de cercare; nu e mare, nu e mic
Înaintea-Eternității, că viața e-n cer; nimic
Din ce-avem aicea nu putem lua cu noi,
Cum că numai Caritatea va-ndulci viața d-apoi.
Cu cît geograful nostru poate fi mai învățat
De_acela al vechimii; cu cît a înaintat
între noi astronomia, cu atît și Dant și Tass,
D-om privi mai de aproape, putena zice cum c-au tras
Mult mai nalt și poezia decît Qmer și Virgil,
Cum Racine decît Sofoclu, Corneille de Eshil,
Ș-atîți alți ce n-au protivnici nici într-un alt period;
Shakespeare de Euripidis și Milton de Esiod.
Dar ce-ar fi putut să facă d-ar fi fost creștin Omer;
Ce-ar fi fost un Rai în mînă-i, cînd s-ar fi văzut în cer

Ce -ar fi fost Ierusalimul, armia de cruciați
Ce se varsă-n alte clime, pe jos, prin cruce armați;
Oceanele de lume, ce deșert un continent,
Beți d-un sînt entuziasm, aprinși toți d-un simtiment,
Trec pe mări, pe munți, nisipuri, ca și pe cîmpii cu flori,
Uit și foame și odihnă și se las, ca niște nori
P-un pămînt de altă lege, — ast sujet e gigantesc;
Ce-ar fi fost, tratat de Omer, cîți or spune se greșesc.
Acum însă cînd războiul e de interes silit
Și cînd orice-ostaș într-însul este-un salahor plătit;
Cînd orice entuziasmuri ațintează tot la bani;
Cînd orice mister în lume nu mai are-ai săi profani;
Cînd bani sunt toată plăcerea; bani credința; bani amor;
Cînd patriotisimu-i bani; cînd pe bani neamuri s-omor;
Cînd muzele își pierd cerul; cînd Apolo s-a surpat;
Cînd nu se sfințesc poeții și profeții a-ncetat;
Cînd poetul sau pictorul, arhitectul sau sculptor
E silit a-și tocmi ziua ca cel mai prost muncitor;
Cînd pictorul între îngeri a-ncetat a se numi, –
în timpii cei răi de astăzi anevoie a găsi
Un Omer sau un Apolon; un Tasso sau on Bramand,
Un Dante sau un Tibardi; un Milton sau un Dorland.

Tristă soartă-a poeziei, ce Gilbert a preludat
Pe cînd începea epoca-n care Voltaire ne-a băgat:
Malheureux qui se voue aux nymphes du Pamasse,
S’il ne possède pour richesse
Qu’un grand coeur et son Apollon!^[11]
Prea lungii astă scrisoare. Vrînd să-ți spun ce am pățit
Din cauza ciocoimii; vrînd să-ți spun că-s surghiunit
În Camtceatka Rumâniei, într-o hordă d-otentoți,
într-o capiște druidă unde cer să vezi nu poți,
Ș-unde Teutates s-aude prin copaci bătrîni zbierînd,
Primind ritul cel de groază de la erimiți turbînd,
Unde oameni pitagorici zac pe tabernaculi beți,
Unde șoimul și vulturul se scald vara în nemeți,
M-apucai să-ți fac pomelnic de poeți ce-au răposat
Și să-ți spun atîtea lucruri ce-n pustie am visat. –
Vezi! mă scapă de satirici; căci Alexandrescu, crez,
Mi-o scorni ca lui Apolon: că-nchiz ochii și visez.
Dar, de vrei să-ți spun ș-aievea aci-n exil ce gîndesc,
Gîndesc la epoc-aceea care n-o s-o mai găsesc:
La amicia cea francă cînd erai neînsurat,
La acele lungi libații din frumosul celibat,
În care entuziasmul mai pe toți ne ilectra
Și urările-aveau farmec în acei ce le-asculta.

Note

1. „Nu este bine ca un monarh să stăpînească mulțimea.”
2. „Se află în Fanar un arhonta numit Luca, de neam coborîtor din cer. Bogat, are maldăre de acțiuni în ținuturi mari și vestite, puse la adăpost. După ce a adunat comorile lui Cresus, în fanariotul Pera, dincolo de Dunăre, acolo unde aurul îngălbenește obrazul hedoniștilor ca sulful, s-a întors în sfîrșit, putred de bogat, la Fanar și la voluptate, ca Lucullus al străvechilor romani. Purta haine felurite dimineața și seara. Avea căciuli nenumărate, lucitoare, mari și, plimbîndu-se mereu prin grădina lui Tomazos, era urmat de servitor cu un braț de ciubuce.”
3. „Niciodată nu s-a întîmplat să mi se înfierbînte într-atîta sîngele — nici chiar atunci cînd Fotie mi-a adresat în scris înjositorul cuvînt «sărac de tot», în loc de «prea fericit», și nici chiar atunci cînd fostul stăpîn al Elasanei m-a pomenit, pe mine postelnicul, după Gheorgachi; pe mine, boier mare, după un boiernaș.”
4. poftori — a repeta.
5. tacrir — interogatoriu.
6. „Neavînd lumînare pentru a-și scrie versurile.”
7. :„La ospățul vieții, nefericit conviv,
   M-am arătat o singură zi și mor;
   Mor, și pe mormântul la dare-ajung cu-ncetul,
   Nimeni nu va veni să verse lacrimi.”
8. „Era violent și impulsiv într-un chip ciudat.”
9. „Să mor! și totuși mai aveam ceva de spus!...”
10. mépriser (fr.) — a disprețui.
11. :„Nefericit acela ce se încredințează nimfelor Parnasului,
    Dacă nu are altă avuție
    Decît o inimă mare și pe al său Apolon!”