La fîntîna Medicișilor

Jump to navigation Jump to search
La fîntîna Medicișilor
de Dimitrie Anghel
Publicată în Tribuna [Arad], XV, 81, 10 [23] aprilie 1911. p. 23—24.


Un fragment

Trecutul e o împărăție moartă. Locurile unde ai trăit mulți ani și ai putut să fii fericit nu căuta să le revezi, dacă ai o dragoste nouă în suflet, căci ele nu te vor recunoaște și-ți vor rămîne străine.

Privește din depărtare la toate și închipuiește-ți că ai visat, căci numai visul poate să-ți dea mulțumire.

Închipuiește-ți că după linia curbă ce închide orizontul nu mai e nimic, că nourii ce aleargă într-acolo sînt niște simple fantasme, că în sufletul tău deșirul de imagini, unele umbrite ori altele trandafirii, sînt tot ca și goana aceasta de nouri.

Vîntul, acest fantastic și capricios artist, îi adună de pe fața cerului, clădește palate, zugrăvește continente imaginare, lăsînd pe alocuri spațiuri goale și senine, ca niște închipuiri de oceane, îi resfiră apoi și-i preface în turme nesfîrșite, care pasc pe nesfîrșita cîmpie a cerului, îi alungă cînd vrea într-o Fantazia nebună de cavaleri ce-aleargă pe cai năpraznici cu mantalele albe fluturînd pe umeri ; și apoi, cînd săturat de atîtea jocuri bizare, mătură nemărginirea, lăsîndu-ne ochii triști și nemîngăiați, după atîtea frumoase vedenii.

Dacă ai fantazie și ești și tu artist, nu te așeza nicăirea și nu prinde rădăcină, nu căuta să revezi locurile unde ai trăit, ci lasă-ți gîndul să umble slobod ca vîntul, clădește-ți cu el palate, cu el umple-ți golul nemărginit din suflet, creează imagini și desfată-te cu ele, alcătuiește-ți închipuiri, și nu iubi nimic statornic, căci statornic nimic nu e pe lume.

Cu gîndul umple vasta grădină goală, unde aștepți lîngă fîntîna Medicișilor să vie o dulce formă iubită.

Curgerea domoală a apelor, pe care o auzi murmurînd pe lespezile de piatră, închipuiește-ți că-i însăși curgerea vremilor...

Privește durerea lui Poliphem ce stă îngenunchiat pe stînca lui spre care urcă verdele iederei și mîngăie-te, stăpînește-ți gîndurile rele, măsoară-ți trupul tău șubred, pe lîngă uriașa lui musculatură și spune-ți că, dacă, el, Zeu în lumea lui antică, n-a fost în stare să-și înfrîngă durerile așteptării și ale geloziei, tu, un simplu om, îți vei pierde mințile, desigur !

Lasă apele să curgă în voie ca vremile, păstrează-ți sufletul și crede-l că-i tare, convinge-te că trebuie să fii un spirit al eternității și că partea asta individuală, care ne-a fost împrumutată fiecărui, trebuie să existe de cînd lumea, că a trebuit să mai sufere și să se mai zbuciume și că ești dator să ții seamă de el, să nu-l lași înfrînt cu desăvârșire pentru viitor, pentru noua formă ce o va fi s-o reia în decursul vremei.

Întoarce-ți ochii de la Poliphem, căci el și-a dat ochii ca să nu-și mai vadă durerile.

Gîndește-te că ochii tăi sînt oglinzile în care ai să răsfrîngi universul cu toate formele lui, și nu-ți jertfi pentru o singură formă. Întoarce-ți-i înduioșați spre vasta grădină unde acum nu rîde nici o floare, că-i iarnă încă, privește la albul statuielor ce nălucesc printre crengile goale, convinge-te că ele sînt o stăruință spre frumos și că numai spre bucuria ochilor au fost făcute.

Nu plînge ora ce-a sunat înfiorînd cuprinsul, căci e oră ca toate celelalte, și neagra geană a minutarului ce merge fără de preget pe alba orbită a străvechiului ornic odată și odată va încremeni și ea...

Lasă pe Poliphem să privească tulburat de pe stînca lui de piatră îmbrățișările Galateei cu Acys, ascultă numai curgerea apelor ce cade din lespede în lespede, umple-ți auzul de melodia ei sonoră pentru ritmul cântării de mai tîrziu, și nu mai căuta printre copacii negri...

Privește la porumbeii albi, paznicii aceștia înaripați ai frumoasei gradine, cum se lasă unul cîte unul pe picioarele lor roze, și cu fața întoarsă spre înamoratul grup de piatră, se scaldă înclinîndu-și grațios capul în fața amorului.

Înclină-te și tu și uită ora care a sunat și lasă-te întîmplărilor.

Uită întristătorul basm al lui Poliphem și, adunîndu-ți din nou gândurile, clădește-ți la nesfîrșit fantasmagoriile ca vîntul, capriciosul artist ce se joacă cu lumea lui de nouri.

Întoarce-ți ochii de la Poliphem, fii bun și milostiv ca el, uriașul, iartă dacă te doare, răzvrătește-te contra propriei tale ființi și adu-ți aminte că el, care ar fi putut să frângă cu mîinile lui vînjoase o stîncă, și-a jertfit ochii ca să nu mai vadă pe lume altă imagină iubită decît aceea pe care a adorat-o.

Treci poarta mare de fier fără a mai privi în urmă, căci în zadar vei urca să mai cunoști fața locurilor unde ai stat atîta vreme, și nici ele nu te vor putea recunoaște.

Și cel venit de departe, înduioșat de înfrățirea durerii lui cu a lui Poliphem, ieși din grădină și se pierdu în mulțime.