La curtea cuconului Vasile Creangă

Jump to navigation Jump to search
La curtea cuconului Vasile Creangă
de Mihai Eminescu


Pe când țara de jos a Moldovei e semănată numai de coline care, arate primăvara, par, cu brazdele lor răsturnate în soare, niște mușunoaie mari și negre, în țara de sus colinele devin dealuri și văile -r âpe. Cei dintâi înalță coaste albe și neroditoare de lut, pin râpile adânci cresc ierburi mari și nepăscute, pietre grunțuroase dar fără consistență se văd clădite ca pereți în huma cenușie și umedă și prin adâncituri de bălți și pâraie leneșe se așează pe grunzurii pământului o salitră albă și strălucitoare ca bruma. Spata dealurilor e adesea întinsă, șeasă ca palma și de o productivitate mare și regulată, de aceea adevăratul grânar al Moldovei rămâne țara de sus. În văi și deasupra râpilor neroditoare stau risipite satele, pe planul dealurilor, arătura. O deosebire de la această regulă face însă valea Siretului și a Sucevei care, prin perspectiva sa frumoasă, prin mândra depărtare a dumbrăvilor sale și prin acea întinsoare molatecă și strălucită sub o boltă ce pare menită a fi etern albastră, pare un rai pământesc.

Pe valea Siretului, întinsă sub arcurile de safir ale cerului, ale căror fluvii de aer tremurau de căldura soarelui de vară, stau risipite, cu întunecata lor umbră, păduri și dumbrăvi, dosind pintre ele sate întinse, încunjurate cu șanț, a căror căsuțe mici și acoperite cu paie și stuf dogorit par ca niște stupi scunzi, și din fumul ce le umple atmosfera biserica-și ridică turnul ei boltit și rotund, acoperit cu tinichea albă care strălucește frumos în soare, ca o argintoasă gândire, din mijlocul satelor cufundate în tăcere și a verzii și-ntunecatei lumi a pădurilor.

Siretul, în văratica sa lene, e oprit adesea în drumul său de iazuri mari, încunjurate cu papură ce-și înalță ciucalăii copți în soare, cu stuf, cu măturile mohorâte ca blana de urs și răgoz verde. Pe malurile iazurilor jur împrejur mătreața de un verde tânăr strălucește ca mătasa, iar în mijloc ochiul verde cel clar al apei pare negru, reflectând în el umbra lumii ce-l înconjură.

Pe câte-un plan mai ridicat se văd curți văruite cu îngrijire, cu arătarea plăcută și liniștită. Fereștile dreptunghe strălucesc în soare, în cerdacul nalt duc scări curate, în fața curții se-ntinde o ogradă mare în semicerc, încunjurată cu zăplaz șindilit, umbrit de plopi, salcâmi sau nuci. În dreapta curții, care se numește "sus", sunt în genere grajduri și hambare, în stânga ― acarete pentru bucătărie și servitori, numită "jos", iar din dosul curții se întinde-n patrat, cu șanț, pomătul, florăriile, via și prisaca.

Aceasta este arătarea stereotipă a satelor și curților, fără privire la modificațiunile întâmplătoare care individualizează pe fiecare din ele.

Caracterul vieții de sat este liniștea și tăcerea. Ziua, oamenii fiind la lucru, numai copiii se joacă cu colțul drumului, babele detot bătrâne șed torcând la umbră pe prispă și moșnegii adunați la crâșmă își petrec restul vieții lor bând și povestind. Abia sara, când satul devine centrul vieții pământului ce-l înconjură, se începe acea duioasă armonie câmpenească, idilică și împăciuitoare. Stelele izvorăsc umede și aurite pe jumalțul cel adânc și albastru al cerului, buciumul s-aude pe dealuri, un fum de un miros adormitor umple satul, carele vin cu boii osteniți, scârțâind, din lanuri, oamenii vin cu coasele de-a umăr, vorbind tare în tăcerea serii, talangele turmelor, apa fântânilor, cumpenele sună, scrânciobul scârțâie-n vânt, câinii încep a lătra și prin armonia amestecată s-aude plin și languros sunetul clopotului, care umple inima cu pace.

Într-un asemenea sat stătea pe deal curtea bătrânului Oleanu. Ea avea forma descrisă mai sus. Înfundată în cercul curții, încunjurată de pomăt, albă și invitatoare, ea avea un cerdac încăpător, în care sta bătrânul sara, cu ciubucul în gură și cu fesul pe ceafă, uitându-se melancolic la priveliștea ce se întindea sub ochii lui. În această curte se născuse Iorgu.

Să ne familiarizăm cu casa întreagă în simpla ei frumusețe și cu copilăria eroului nostru.

Cuconul Vasile Creangă era bogat și om bun de suflet. Oamenii din satul lui și din cele-nvecinate povesteau că el are-n pivniță poloboace de irmilici și dimerlii de galbeni, dar ― lucru ce se-ntâmplă rar ― nime nu-i bănuia aceasta. Se-nțelege că poloboacele și dimerliile erau creațiuni ale fanteziei, însă într-o scatulcă veche de fier ce era șrubuită de podelele unui ietac mic se adunase, din moși-strămoși, fără avariție, dar cu economie, mulți ochi de vulpe și mulți bani albi, încât rafturile ei n-ar fi fost pentru nimenea indiferente. Creangă era un bătrân bun și prietenos, vesel și glumeț la petreceri, îngăduitor cu supușii lui și, unde trebuia, își punea și el mâna ca să mai ușureze greul. El nu-nvățase multe-n viața lui, pe vremea aceea nici nu se cereaău î multe, dar avea o-nțelepciune și o isteție firească care prețuiau mai mult decât pretențiosul semidoctism de azi.

Altfel vecinic la moșie, viața-l costa puțin, deși trăia ca un Vodă, căci, dacă cunoaște cineva mai de-aproape viața din curțile boierilor mari, acela va trebui să conceadă că ei știu a cristaliza împrejurul lor un fel de curte, compusă din boiernași sărăcuți care, slujind, își recâștigau pe-ncetul o avere din care să poată trăi fără grijă, din rude scăpătate, însă pline de deșertăciune, care trăiau pe sama vărului avut, din refugiați străini ― poloni, unguri sau nemți ― care, mai la velni ță, mai la gospodărie, mai în cancelaria domeniilor, formau o clasă de amploiați, din călugări, feciori de boieri, care înconjurau mănăstirea spre a trăi bine pe moșiile și la curțile cunoscuților lor, afară de aceea, un popor de servitori, țigani și străini, care "jos" trăiau sfădindu-se și clevetindu-se la boieri unul pe altul. Capelmaistru curții era în genere vo cioară bătrână și isteață care știa cântece bătrânești, doine, hore, cântece de lume, ba nici poetul nu lipsea, reprezentat adesea prin persoana vrunui scriitoraș or[i] dascăl de copii isteț care făcea acrostihuri pentru doamna și, la zile mari, fintosmosuri nimerite pentru lăutar. Astfel era și arătarea curții lui Creangă, la a cărei componen ți caracteristici vom reveni mai târziu.

Femeia cuconului Vasile era cu mult mai tânără decât el și încă destul de frumoasă. Ea era o damă naltă și foarte albă la față, avea ochi mari și albaștri, fața lungăreață și plină, nasul foarte corect, iară gura ei roșă purta totdeauna acel surâs voluptos și satisfăcut care-l au femeile frumoase și fără de dorințe. Fruntea ei, boltită sub un păr castaniu împletit cu multă măiestrie și unit dinapoia capul [ui] cu un pieptene de aur, mâinile dulci și pline, cu degete lungărețe, ea se primbla totdeauna gătită, când prin grădină când prin odăi, fără a vorbi nici un cuvânt. Umbla cu acea superbă maiestate în sălile nalte ale casei sale, ca acele regine din epopeile nordice care cu voința lor țin mărirea casei și a neamului. Ea era de o blândețe rară, însă niciodată într-atâta încât să nu rămâie mândră și niciodată atât de mândră încât în fața ei să nu rămâie urmele unei neșterse și adânci blândețe. Când ședea nu avea ținuta plecată proprie femeilor nalte ― splendidul ei bust de marmură rămânea drept și mândru ― ai fi gândit că se simte pe tron. Bătrânul o iubea nu pentru că ar fi e xistat doar vo afinitate sufletească între ei, din contra, ea avea un fel de spirit de o înălțime religioasă, el cugeta mirenește, ea avea mult simț pentru muzică și poezie, el le privea numai ca distracțiuni de care un om nu poate scăpa, în fine, peste toată viața ei era răspândit un fel de farmec poetic ― el era proză, deși proză bonomă ― el [o] iubea pentru că era frumoasă, de o nobilă cuviință care-i impunea și pentru că-i dăruise un copil pe care-l iubea precum numai un om []își poate iubi copilul său.

Iorgu era încă în epoca pantalonilor cu basma, un copil frumos și plăcut. Cu ochii albaștri ai mâni-sa și cu părul cel negru al tatâni-său, cu fața albă și gingașă de-ai fi tăiat-o c-un fir de păr și curios ca un motan, el își crease multe plăceri domestice, care altfel nu supărau pe nimenea. Dușmănia lui cu gânsacii și cu gâștele cu pui, amicia intimă cu Șoltuz, câinele de la stână, pe care umbla și calare, puii de gâscă mici pe care-i închidea în cușcă ca să vadă de-or cânta cum canarii, în fine stima ce-o avea pentru moș Miron prisăcarul, care-i spunea povești și-l ținea pe genunchi, sunt amănunțimi neinteresante.

Adesea s-ascundea în câte-un saltar de scrin, ca să nu știe nimeni unde -i, or[i] în vo ladă veche cu lumânări de său, din care ieșea uns ca dracul. El observase că nu pe el, ci pe dădacă o batjocuresc totdeauna, ci de aceea nu trecea zi fără comedii. Dădaca lui era roaba Maria-țiganca, dar era clar cum că ea nu putea fi fiica tătâne-său. Ea era de-un boi mijlociu, dar părea naltă în trup pentru că era subțire. Cu păr negru și totdeauna pieptănat cu îngrijire și acoperit c-un bariz verde, ochii ei mari și sprâncenați aveau o nespusă dulceață. Buzele mici și subțirele se-ncrețeau de un fel de mândrie, rochia de lână verde cu piepții strânși îi da un fel de mlădioasă grație, pestelca era albă ca omătul, iară mânecele totdeauna suflecate trădau niște brațe de alabastru. Pe piept cădeau șiruri de hurmuz sur ca mărgăritarul. Astfel umbla.

Bietul Porfire Rufă afirma adevărul. Este caracteristic pentru gineri că mai toți samănă cu ai regelui Lear. Și Dumnezeu îl știe că el nu era omul care să ceară lucruri mari de la gineri-său. Un loc la masă și unul la sobă și acel cuviincios respect. El își ridicase fesul asudat de pe fruntea asudată și netedă pe care erau urcate de dinapoia capului vițe de păr alb ca argintul, și-și scoase din sânii* anteriului basmaua mare, neagră cu flori verzi, și tabachera [de] tinichea zugrăvită c-o turcoaică cu ciubucu-n gură.

― Ș-apoi am mai auzit că nu mai trăiești sub un acoperemânt cu dânșii.

― Nu, zise Rufă, luând din chiseaua cu dulceți pe care-[o] adusese pe o tabla frumoasă Maria, știi casa cea veche din vie, vere, unde în urmă nu mai ședea nimenea decât prisăcarul și vierul, acolo m-am mutat și eu. Rele zile am mai ajuns, că nu-și cinstesc nici copiii părinții...

― Rele – rele.

― Apoi, Mario, să trăiești, fata mea, ș-apoi, zi tot frumoasă rămâi de când te știu, pui de pasere ce ești, se-ndreptă Rufă către țigancă, vine vara, vine iarna, vine primăvara ș-apoi iar vara, și Maria tot aceea ― ian* spune-mi tu, prin ce farmece rămâi tot așa cum ai fost cu douăzeci de ani? Iaca, eu îs moșneag acum...

― D-apoi că nici nu-s așa mare de ani cum socoți, zise Maria râzând, ș-apoi nici n-ai de ce te mira atâta, boierule, eu îs înțeleaptă, adăogi cu cochetărie.

Cum ținea tablaua întinsă, se vedeau gropițele cele mai tinere în coatele mâinilor.

― Ș-apoi ia zi-mi, cam ce vânt te aduce pe la mine, Porfirie. Mă bucură că nu-s cel din urmă pe la care te abați, zise Vasile privind c-un fel de compătimire la arătarea săracă a bietului văr.

Anteriul era cam ros la piept, ca [la] un cobzar, și nici coatele nu erau tocmai trainice.

― Oi încărca... ce mi-i da, răspunse acesta umil și cam cu rușine, pân' l-atâta am ajuns, vere.

― Nu așa, nu așa, vere, ci-i lua tu ce-i vrea și ce ți-o trebui. Dar rămâi vo câteva zile la mine ca musafir. Ș-așa, cam tot singur la țară, mi se și mai urăște, om vorbi de cele trecute, de pe când eram holtei, de pe când umblam să stricăm casele oamenilor, adaose el râzând, și uită și tu ce-i pe capu tău... știi, vorba ceea... capu' să trăiască, belele curg.

― Drept ai... bine zici, zise Rufă ștergându-și cu vârful mânecii o lacrimă involuntară... capu' să trăiască, că belele curg din mila Domnului... De la D -zeu vin toate, și bune și rele, să le primim așa cum vin dacă nu le putem schimba.

Frumoasa damă de casă se ivi și Porfirie-i sărută mâna. Stătură de vorbă până la prânz, când Maria-i chemă în sufragerie. Sufrageria era plină de persoane care așteptau să se așeze după boieri. În frunte Vasile-i meni* locul lui Rufă și, pe rând, șezură toți, încât nu rămăsese loc pentru copii. Ei au fost avizați a ședea la o măsuță scundă lângă sobă adică Iorgu, Maria și Ion al Mariei, care era privit ca copil de casă.

― A trebuit să mai vie și Rufă, șopti Ioan încrețindu-și sprâncenele, ca să n-avem ăloc î, să ședem la masa mâțelor.

― Ești nesuferit, Ioane, zise Anica, acuși te spun mamei. ― Spune, se răsti el.

― Taci, zise Iorgu, ațintind ochii lui albaștri cu fermitate asupra copilului pretențios.

El crâșni din dinți. Boierul de casă obicinuia se vede a ședea cu toate rudele și cu toți servii de-o ordine superioară la una ș-aceeași masă. E drept că cei mai mulți din aceștia erau de neam, deși sărăciți, și s-ar fi simțit atinși dacă lucrurile mergeau altfel.

Aproape de Rufă, în dreapta și-n stânga lui, ședea Vasile cu frumoasa sa nevastă, iară de amândouă lăturile mesei cei lungi ședeau deosebiți oameni, fiecare caracteristic în felul său. Vechilul moșiilor, un om cu fața arămie și cu barba castanie, își ațintea cu lăcomie ochii verzi la felurile de bucate ce le aducea sufragiul și-și ștergea degetele de surtuc or[i] de vestă, nicicând de șervetul curat ce sta-naintea lui. Un văr al boierului, cu părul roșu amestecat cu vițe albe, cu fruntea mică și cu ochii ca zărul, își răsucea mustețile de praporcic rusesc sub nasul lui roșu și privea cu plăcere la garafele de vin de dinainte-i. Stalmaistru vorbea cu sine însuși, ungurește se-nțelege, iar doctorul de casă, un neamț cu fața rasă și plină de creți, cu o plașcă mare și ochelari verzi, tușea din când în când netezindu-și barba pe care n-o avea. Farfuriile sunau schimbându-se, vinul roșu și alb sclipea turnat []nî pahare și încet, încet se stabili acea veselie firească care însoțește orice prânz îmbelșugat. La coada mesei ședea bietul scriitoraș. Surtucul lui cel negru (el umbla îmbrăcat nemțește) era periat cu multă îngrijire, părul de pe tâmple era pieptănat c-un fel de cochetărie peste urechile cam lungi, mâinile lui mici și slabe atingeau c-un fel de frică mâncarea și farfuriile, și vinul îl sugea cu vârful buzelor, ca femeile. Fața lui era palidă ca o mască de ceară albă. Ochii negri și desigur slabi aveau o dulceață potolită, ți s-ar [fi] părut că are pânză neagră peste lumina lor. Lângă el ședea un frate a stăpâne-său, cel mai mare. Fruntea lui era naltă și boltită cu măiestrie și pletele galbene de albe încadrau o față blândă, rasă cu îngrijire. El își răsucea din când în când mustețile și nu vorbea mai nimica, deși știa atât de multe. Acest om avea o istorie ciudată. Cu o adâncă plecare religioasă, el se hotărâse a merge-n mănăstire, dar în urmă și-a schimbat planul. El a vândut partea lui de moșii fraților săi, cu bani [i] scoși a înzestrat fete sărace și-n urmă a apucat-o pe jos către sântul mormânt și către Muntele Atos. Văzuse multă lume, auzise multe, era foarte citit, deși, se-nțelege, în materie bisericească. Nu era sfânt a cărui biografie să n-o știe. Simpatiza mult cu rușii, și avea și un manuscript scris de dânsul însuși, legat în piele, asupra lui Petru cel Mare. La masă el pretindea totdeauna locul cel din urmă, mânca numai de post și bea numai apă. Ședea într-o cămară fără încuietoare și toate mobilele lui erau lucrate din topor de mâna lui proprie. Câteva scânduri pe două scăuieșe erau patul lui, acoperit c-un mindir de paie, o masă plină cu cărți bisericești și mirene de pe vremea lui, un scaun de lemn fără spate, niște icoane vechi lucrate de mâini călugărești pe pereții albi ca omătul ― atâta era totul. Fereasta lui era-n soare, ceea ce da întregului simplu o arătare plăcută. El nu se supăra de nimic în lume, nimeni n-auzise vorbă slabă din gura lui. Altfel toată ziua-și făcea de lucru. Lega cărți, lucra roți foarte solide, zugrăvea icoane pe scânduri mici geluite, pe care le dăruia oamenilor din sat. Tot ce-i trebuia lui însuși își făcea singur. El era cusătoreasa, spălătoreasa, croitorul și ciubotarul său propriu. Nu mai pomenim cum că era și bucătarul său propriu, căci mânca foarte rar la masa frațâni-său. Darul ce-l bucura mai mult în lume și care-l primea de la oricine cu plăcere și recuno ștință erau oalele nouă nesmălțuite. Cum căpăta [una] nouă, spărgea pe celelalte, chiar de ar fi fiert numai o dată în ele. Toate apucăturile lui erau de pustnic, și dacă nu pu [s]tnicea era pentru că-i erau într-adevăr dragi oamenii; el n-ar fi putut trăi departe de ei, deși nu-mpărtășea așa-numitele plăceri și trebuințe ale lor.

Sigur era cum că acest om era pe deplin fericit. Cine-l vedea mâncând adesea numai azimă albă, coaptă pe vatra sobei lui, și bând apă curată de izvor, putând dispune de atâtea și nedispunând de nimic, poate că se mira, dar nimărui nu i-ar fi trecut pin minte că acest om ar putea fi nefericit. Atât de firesc era traiul lui, cu toată originalitatea. Când vorbea, gura lui era aceea a înțelepciunii. Pildele lui biblice și dulceața limbii sale erau o mângâiere pentru orșicine, și încă cu atât mai mare dacă cineva-l cunoștea. Cine se mai putea îndoi asupra prețului adevărat a[l] lucrurilor lumești dorite sau pierdute când vedea cum un om într-adevăr înțelept se lepădase atât de ușor de ele și că prin această lepădare el câștigase ceea ce ei căutau prin ele: fericirea. Mai clar or[i] mai neclar fiecare o simțea aceasta venind în contact cu el. Poate că bietul Rufă, oricât de blând era din firea lui, ar fi-nceput judecată cu ginere-său dacă nu-l sfătuia Iosif la contrar. El îi dovedi clar ca lumina zilei că printr-un proces și-ar am[r] și mai mult puținele zile care le mai avea de trăit.

― Vei muri cu sufletu-ntunecat de amărăciune și dușman sângelui tău propriu, zise el blând, și Rufă n-a mai gândit la judecată.

El era Solomon al curții frățâni-său. De s-ar fi născut în sărăcie, oamenii l-ar fi numit nemernic ș-ar fi întrebuințat față cu el povestea cu vulpea și strugurii ― disprețuiește averea pentru că n-o poate câștiga ― dar astfel starea lui era reflectarea vie a tot ce se putea șopti toți știau că un loc la divan chiar i-ar fi oricând deschis, cu cunoașterea pravilelor mirene și bisericești care o avea și după isteția sa firească.

Ca om de pe atuncea, el tâlcuia și vise, se-nțelege. Dar metoda sa era precalculată și de aceea nouă. Tâlcuind oamenilor în vârstă, spusele lui se compuneau totdeauna din doi dacă, unul afirma dorința, altul o nega, înainte de a tâlcui însă el se informa asupra dorințelor celor neîmplinite a[le] persoanei. Astfel tâlcurile lui, se-nțelege de sine, erau întotdeauna adevărate ― nu trebuie să uităm un moment că avea o privire clară, cu care precalcula ușor mersul lucrurilor lumești. În fond, el nu da nimic pe visuri, și tâlcurile le-ntrebuința numai ca un mijloc ― ademenitor pentru că supranatural ― pentru mângâierea și liniștea sufletelor omenești. Și totuși erau vise în care el credea cu evlavie ― visele copiilor. În naiva sa religiozitate el credea că, pe când visele oamenilor vârstnici erau născute din dorințele lor egoistice, visele copiilor care nu cunosc asemenea dorințe, nu puteau fi decât insuflarea îngerului păzitor. În aceste el încifra un fel de înțelepciune care în faptă nu era în ele și care era adaosul minții lui. De aceea ades ținea pe Anica pe genunchii lui ― el o numea "frumusețea neamului meu" ― și o ruga să-i spuie ce a visat. Visele Anei erau însă într-adev ăr atât de frumoase, ca niște povești, și era ușor de a pune în ele un înțeles mai adânc. Visele acestei copile erau firești în frumuseț ea lor. Mamă-sa murise puțin după naștere-i, și tată-său, un om tăcut și melancolic, care ședea toată ziua închis în casă, nu-i da ocaziune de veselie or [i] distracțiune. Ea deveni meditativă, și un copil nu cugetă, ci viseaz ă. Somnul ei nu era decât o continuare a cugetărilor de peste zi. În urmă îi muri și tată-său, și ea nu plânse după el. Ei îi părea firesc cum că moartea pentr-un om atât de trist și singur ca el trebuia să fie o fericire ― și ea ghicise adevărul.

― Lui i-i mult mai bine decât mie, el acolo va găsi pe mama, va avea cu cine vorbi ― numai eu n-am pe nimene-n lume.

În fața lui ședea cuconul Drăgan Ciufă, antiteza întrupată a înțeleptului Iosif. C -o moșioară mică până la disparițiune și c-o închipuire de sine ș-o deșertăciune până la disperațiune de mare. Capul lui era un calup chelbos, nasul mare, fața sluțită de vărsat și niște musteți zborșite, groase și roșii completau arătarea acestui om urâcios. Afară de-acestea, omul acesta mai era și nebun. Pustia știe cine-i pusese -n cap cum că va deveni nu vodă, ci-mpărat ― și adică împăratul lumii, pe când nu va fi decât o turmă ș-un păstor. Și el nu glumea defel, vorbea c-un fel de convingere adesea urâcioasă despre planurile lui. Oameni de aceștia pe vremea aceea nu erau tocmai rari. Domnia o visa pân' și cel din urmă mazil după căderea fanarioților, mai ales cugetând la ușurința ― se-nțelege că anecdotică ― a unei asemenea eventualități. Umbla vorba adică cum că turcii alesese pe Sandul Sturza ― care între cei 7 trimiși era cel mai ne'nsemnat ― de domn al Moldovei numai pentru că era om chipos și avea o barbă neagră și frumoasă, fără pereche în împărăția Sultanului. Se vorbea, zic. Ciufă nu era bogat, dar de neam (numirile noastre sunt pseudonime), ceea ce era însă mai ciudat este că boierul Ciufă credea cum că morcovul lui cel chel era de o arătoșie ș-o frumusețe rară. De la domnia Moldovei pân' la împărăția pământului ce-i era unui om ca Ciufă ― o jucărie, un nimic. Seriozitatea cu care-și desfășura planurile ar fi fost comică dacă purtătorul ei n-ar fi fost atât de urâcios. El era avar și se lăuda cu dărnicia lui, rău și-și mărea bunătatea, crud cu supușii săi dar, ce-i drept, mândru față cu toată lumea. O tabacheră de la Moruz-vodă o purta totdeauna în sânul anteriului lui celui lung ș-o arăta la toată lumea, lăudându-se cum Măria-sa Moruz-vodă ar fi fost împrietenit cu toți ai lui. El uita și poate nici știa în ce ocaziune venise tabachera în proprietatea [lui], de aceea pomenea zece ocaziuni. În aceeași vorbire spunea o dată că-i era trimisă prin Vodă de cătră Împăratul rusesc, altă dată că de amintirea unei primblări prin Iași, altă dată că cu ocaziunea unei înălțări în rang. Avea o memorie slabă și era prost ca gardul. Creangă, care avea tact firesc, iubea să-l încurce în plăsmuirile lui, puindu-i câte un obstacol atât de vederat în socotelile lui încât chiar el începea să râdă de prostiile lui.