La Văcărești nu la Filaret!

Jump to navigation Jump to search
La Văcărești nu la Filaret!
de Anton Bacalbașa


…Și vor să serbeze pe 1848! în deșert caută bunăvoința noastră să găsească sufletelor lor vreo înrudire cu mișcarea generoasă de atunci; în deșert ne frămîntăm să le aflăm dreptul de a se arăta lumii ca urmași ai acelei generații de eroi – căci ne este cu neputință!

Cu neputință să concepem legătura sufletească dintre Kogălniceanu și Bursan, dintre Eliade și Carada, dintre Barnuțiu și Bianu. […]

Dar este o nebunie […] să iei pe domnu P.alade drept urmașul lui Nicolae Bălcescu!

Și fiindcă îndrăzniseră să spere că vor atrage în alaiul lor pe Costache Bălcescu [sic], ia să răsfoim istoria și să vedem ce asemănare ar putea fi între geniul care a scris Cîntarea Românieiacel mare și unic poem al nostru național, și între burta care a comis ultima mișcare în magistratură.

Cu talentul lui neîntrecut, cu erudiția lui desăvîrșită, Nicolae Bălcescu a jucat la l848 un rol de frunte.

Avem de la dînsul comori literare și istorice neprețuite.

Iar la l852 sufletu-i divin s-a stins. În vîrstă de 33 de ani – tocmai cînd vroia să scrie capitolul 33 al operei lui de căpetenie.

Bălcescu a murit la Palermo, „pe plaiu-nstrăinării”. Într-o ospelărie săracă, avînd drept avere treizeci de lei!

Și pe cînd de pe urma lui rămînea țăru un neprețuit tezaur de cîntare și de lumină, rămășițele lui pămîntești zăceau pierdute pentru totdeauna în groapa sărăcimii siciliene.

Ce ziceți de această viață astfel trăită, așa pierdută?

Recunoașteți în ea vreunul din caracterele ocultistului nostru, care se dă drept copil al lui 48?

Vedeți în poema trudnicei vieți a marelui nostru poet, a generosului revoluționar, a entuziastului și muncitorului istoric ceva care să semene cît de departe cu poșidicul care parodiază la primire pe revoluționari?

Văzut-ați ocultist muncind să cînte patria?

Văzut-ați ocultist să-și piardă vremea ca să ne învețe gloria Iui Mihai?

Văzut-ați ocultist murind în sărăcie?

„Fui fărădelege triumfează în toate părțile și întemeiază spurcata lor tiranie. Sufletele generoase, zdrobite și rănite de moarte, văd apuind din vederea lor ziua mîntuiri.”

Așa spunea Bălcescu la l850, și așa ar spune astăzi, dac-ar trăi să vadă mascarada coțcarilor deghizați în băieți de familie.

Toată mișuna asta ticăloasă. În capul căreia n-a încolțit vreodată o idee. În inima căreia n-a palpitat nicicînd un sentiment. În sufletul căreia n-a vibrat o durere străină; toată ortaua condusă de vilul metal al băncilor și iuțită de frica gîrbaciului – asta pretinde, români, să ne înfățișeze la 11 Iunie și pe Eliade, și pe Kogălniceanu, și pe Barnuțiu, și pe Bălcescu!

Înțeleg revolta oamenilor de inimă, care – întîmple-se ce s-o întâmpla! – vor merge să izgonească de pe cîmpia Filaretului pe acești pretinși moștenitori, veniți să uzurpe o memorie ce nu le aparține.

Ei la bănci, la poliție și-n pușcării! Acolo e de ei! Să manifesteze în contra directorului de penitenciar, ca să le dea tainul cît mai mare, dar nu să parodieze cu o bucată de madipolon, boită în trei culori, steagul libertății!…

Să taie sare-n fundiul ocnelor – după ce au tăiat cupoane în beciul băncilor – dar nu să taie gogoși, ziua-n amiaza mare, și să prostească un neam întreg, căci satul are cîini!