La România (Bolliac)

Jump to navigation Jump to search
La România
de Cezar Bolliac
Paris, 15 avrilie 1856


I[modifică]

Deșteaptă-ți, Românie, orgoliul străbun,
Că iată sună ora, și geniul cel bun
Să îmbie început-a pe tot pămîntul tău.
Danubu-și rupe vălu și jugul său cel greu:
În Euxin răsuflă ca un imens izvor,
Cu patru brațe luptă s-ajungă la Bosfor.
Și pe Carpați s-ardică bătrînul Uriaș
Ce doarme, de sunt secoli, pe vechiul său lăcaș.
E geniul Daciei, e zeul tutelar
Ce, din ruine-afunde, al Daciei hotar
Se scoală să măsoare „c-un milion de pași”;[1]
Să vază de curg fluvii p-antideluvi făgași,
Eterne santinele, meniți a ocoli
Titanii munți Bastarnici, Marț unde se ivi
Pentru întîia oară. Acvila, tresărind,
Vede pe Soare-Mithra că-i cată surîzînd...

II[modifică]

Oprește, Soare-Mithra! Aci fu templu tău
Cel mare și teribil, și Cocheonul greu,
Și zarabii-tereii, și dacii pileați,
Discipolii lui Zamolx,pioșii săi jurați!...
Privește aste fețe pîrlite de dureri,
Acoperind cu trențe slăbite mădulări,
Ieșind de prin bordeie afunde în pămînt
Ca fiarele sălbateci! Rostește un cuvînt;
Numește-le străbunii: pe Decebal, Traian,
Ion Ațan, Burilă, Corvin, Mihai, Ștefan;
Zi vorba: Libertate! cătînd în fața lor,
Și vei vedea îndată pe Marele Popor!
Vei recunoaște, Soare, daca românii vin
Din fiicele lui Zamolx și fiii lui Cuirin;
De e poporu-acela ce pe Danub jura,
Pornind la bătălie: „De nu va triumfa,
Să nu-și mai vază țara!”[2] Vezi de poți semui
Aste mărețe fețe, ce răul chinui,
Cu-ăi de bătu pe Ciru, Darie, Lisimac,
Pe Filip ș-Alexandru; privește-i de se trag
Din Dromihet și Sarmis, din Decebal cel brav,
Teribil Romii, care, decît a cădea sclav,
Bău cu cupa plină veninul pregătit.
O! nu, nu zice, Soare, că dacii au pierit!...
Mai lungă veselie nu s-a sărbat în veci
Ca la concuista dacă: „O sută douăzeci
Și trei de zile Roma, în jocuri, sărbători,
Zecimi de mii da morții, aleși gladiatori,
Și fiare diferite la unsprezece mii.”
Atît erau de groaznici ai lui Zamolxe fii!
Ei se-nfrățiră numai cu-ai lumii stăpîni,
Și dacii și romanii născură pe români.

III[modifică]

Nepieritoare gintă ce și-a apropiat
Ce-avu mai mare-n sine Poporul Împărat
Și dacul cel teribil care „nu se temea
D-alt decît numai cerul pe el de va cădea”.
Neam care niciodată nu lăsa un moment
Făr-a lupta să fie liber, independent.
Bătu atîtea ginte, ce a le număra
S-ar osteni și mintea a mai le recita.
Ori cînd și ori cu cine românul se bătu,
Pe cînd era el liber, rușinea nu avu.
D-ajunse, prin sistemul unei ușori robii,
Să-și uite existența, tradițiile vii
Ce cresc în generații prin multe recitări
Și ne transmit torente a bunilor puteri,
Făcînd eroi părinții, străbunii uriași,
Care, plantați pe ceruri, privesc ai noștri pași
Și țin în veci poporul, împins d-al său trecut,
Să frunte viitorul; d-ajunse ast popor
Prin lunga jefuire, prin lipsă, chinuiri,
Vicleana dezarmare ș-atîtea înjosiri
Făcute chiar d-aceia ce-odată-l invita;
D-ajunse-n astă stare, Soare, nu te mira:
Adesea, un nor numai în față-ți s-a ivit
Și toat-a ta splendoare se pare c-a pierit.
Ș-au fost și timpi d-aceia, cînd iarna greu grința,
În care-uitase lumea chiar existența ta.
Tu însă ești același, și acuilonii trec,
Azurul te arată și viețile se-ntrec,
Din planta submarină și pînă la erou,
Să vie să admire splendoarea ta din nou.

IV[modifică]

Fatală fuse ziua în care pronunță
Mihai acest servagiu și-n el își îngropă
Și neamul și pămîntul, și-ntinse negrul văl
Pe toată România! D-atunci acest Babei
De gințile barbare și umilința grea,
Și nepăsarea crudă și ciocoimea rea.

V[modifică]

Ca floare neumbrită sub cerul arzător,
Femeie nencălzită de tînărul amor,
Copii pe care muma deloc n-a mîngîiat,
Așa poporul care trecutul și-a uitat
Se uită împrejuru-i și vede tot străin,
Își pierde conștiința și se îndură-n chin;
Că-n lipsă de iubire și-n veci în traiul rău,
Omul devine fiară, uitînd și Dumnezeu,
Și țară, și familii, uitînd și chiar pe el.
Uitarea-i neștiință; neștiind nu poți iubi,
Și neiubind nu aperi; nu te-aperi, nu vei fi.

VI[modifică]

De la Mihai încoace în darn ai luminat
Mărețe Soare, Țara! În darn ai revărsat
A ta căldură dulce p-ast roditor pămînt!
Se văietau părinții, clipeau cîte-un moment,
Dar demonul urgiei cerul de tot bloca
Și răul, în largi unde, pe patrie vărsa.
Manaful fără frică se năpustea turbat,
Neamțul, vrăjmașul Romei, de foame leșinat,
Grec, țaru anticristul rupea, nepedepsiți,
Și Țară ș-individe, de libertăți lipsiți.
Pe -sclav în jefuire lesne îl poți mîna.
Să prade și s-omoare, dar îns-a apăra
Onoarea lui și țara, un sclav nu va putea;
Și sclav era românul cînd altu îl bătea.
Bunul fugea din țară; și fiii ei, rebeli,
Îi speculau onoarea la pețitori vicleni.
Sunt timpi cînd nu mai poate nici chiar Mihai cel Brav!
Căci Patrie nu este unde poporu-i sclav!
Dar vine o idee ce popolii adopt,
Un Lazăr și un Tudor, un patruzeci și opt
Lucește ca un fulger în neamul adormit,
Deșteaptă letargia, și iată-l mîntuit.
Idolul ce pierise, Patria, e pe cer;
Și cultul ei, în inimi, printr-un divin mister,
Revarsă în torente credință și amor,
Din ceptici vin fanatici; pentru ea se omor.
Zambila deodată o vezi a învoita
Cînd raza ta cea dulce spre dînsa va căta.

VII[modifică]

O, cît ești de frumoasă și jună, Țara mea!
Brunetă părăsită ce răul chinuia!
O, ranele de fiare îți sunt de tot adînci:
Te-au chinuit cumpliții pe cît ai fost pe brînci!
Dar Francia, Englitera, Sardinia s-au prins
Să-ți dea răpită stemă. Un fulger din Paris
A spart a tale temniți. Acum, că te-au găsit,
Te recunosc de soră, uitînd ce-ai suferit.
Te scoală în picioare, vorbește-n glasul tău,
Vorbește fără teamă c-ascultă Dumnezeu!
Ațintă-i și-i îngheață daca-ți mai vin lingăi,
Mîrșavi fără onoare, ceva plătiți călăi
Și-or vrea să-ți ceară mîna pe care au trădat.
Fiica Romii ori ia popol, ori va sînge de-mpărat.
Zestrea ei acum e mare, stema i s-a legiuit,
Fiii ei acum sunt liberi, brațele s-au înmulțit.

VIII[modifică]

Puneți șapte zăcătoare de Cotnar și Drăgășani
Și întindeți masă lungă pe pîrîul din Focșani!
Puneți Acvila și Uru lîngă lancea lui Cuirin,
Marț și Ceres ne protege! Umpleți cupele ou vin!
Fie una România-și tot fiul ei român!!!
Prinți latini! Regina jună va un soț, nu un stăpîn

Note[modifică]

  1. Eutrop., Breviarium historiae Romanae, lib. VIII, § II — Sextus Rufus, Breviarium de victoriis et provinciis, VIII (n.a.).
  2. Junius - Philargyrius, Georg., II (n.a.)