La Lună

 

Lună, astră plutitoare pe văzduhurile line,
Dacă-ai fost vreo dată vie, unde-i sufletul din tine?
Către care alte astre dintr-un timp trecut pe veci
A zburat suflarea-ți caldă și-a lăsat formele-ți reci?
Cine ești, din ce viață, din ce flăcări iei putere?

Plin e cosmosul de vremuri grămădite în trecut,
Racle, cu iluzii moarte, cu speranțe dă-un minut;
Plin e spațiul de glasuri plângătoare în pustiu,
Ochi de stele plini cu lacrimi sub zăbranic argintiu
Plin e haosul de-o lungă simfonie de durere.

Dar ca tine-ndurerată nu e alta-n univers,
Stea, ce fără de speranță chemi trecutul fără vers!
Tu răsari de peste ape, galbenă și gânditoare,
Parcă soarta pământească te străbate și te doare,
Și, plutind, te urci în noapte, ca în propriul tău vis.

Fost-a fost un timp odată când de marginea pădurii
Noi ședeam cătând în față-ți ochii galeși, urma gurii
Și-am simțit-o cum se cerne blânda ta cerească rază
Și din ochii tăi de astru în ai ei se furișează,
Aprinzând misterioase doruri de necunoscut.

Ea s-a dus. De-atunci trecut-au ani și ani. Adevărat:
Am uitat atâtea lucruri și atâtea m-au uitat!
Totuși, când te uiți la mine cu privirea ta cuminte,
Pari că de iubirea noastră cauți să-și aduci aminte
Și te-ntrebi, nedumerită, în ce timp s-a petrecut?

Athena, 92.