Lângă o cruce

Lângă o cruce de Traian Demetrescu

După masă, aprindeam câte o țigară și reîntorceam amintirile din drumul lor depărtat. În seara aceea era rândul lui Alexandru Vergu. El începu :

«Eram de câteva zile într’o stațiune balneară din Bavaria. Parcurile, grădinile, curțile, drumurile erau pline de flori, de foarte multe flori. Se vedea că oamenii de acolo, de la cei mai săraci până la cei mai bogați, nu erau lipsiți de această plăcere delicată de a îngriji florile.

Printre roze, printre camelii, printre crini, nu eram tocmai singur. Dar mă simțeam bolnav și departe — foarte departe ! Această senzație trebuie să fie proprie acelor suflete cari presimt că vor muri...

Mă plimbam prin păduri, sau în luntre, pe lacul Thum — frumosul lac de un albastru posomorit, înconjurat de munți, totdeauna liniștit; un lac pentru amanți, pentru visători... Pe suprafața lui curată plutirea maiestoasă a lebedelor desemnă curbe fine, cari se lărgiau ca niște brațe imense până pieriau ; lebedele se afundau printre stufuri de trestie verde.

Mă gândiam la moarte și mă întrebam copilărește : dacă n’ar fi existat moartea ? dacă am fi trăit totdeauna ?

Totdeauna! Nu mi s’ar fi urît poate cu aceleași și aceleași priveliști ale naturii ? Sau, necunoscând sfârșitul, desigur nu am fi putut simți monotonia eternității.

Și... într’o zi voiu încetă să mai respir, să mai vorbesc, să mai cuget, să mai privesc... Și... mă vor închide într’o cutie de scânduri — cu forma ei caracteristică, foarte caracteristică— mă vor coborî într’o groapă, vor aruncă pământ peste mine — par’că îl simt acum cât e de greu — și vor trece zile, ani, veacuri, veacuri, veacuri ...

E foarte simplu, se ’nțelege. Foarte simplu, Hm !... Mai bine să nu ne mai gândim.

Mă oprisem pe un pod s’ascult ce cântă râul. Cântă : «toate trec...» Ei și? cunosc eu cântecul ăsta.

M’am dus înainte să intru dincolo, în pădurea de brazi. Copacii au freamăte mai blânde, cântece mai vesele.

Eră cald, aerul strevăzător și câte odată par’că lămuream vuiete depărtate de cascade.

Până în pădure eră o bucată de drum. Mergeam încet printre două livezi semănate cu cânepă.

La o răspântie, de unde se zărea aleea pădurii, se afla o cruce mare vopsită în negru, pe care eră țintuit un Christ de lemn. La căpătâiul crucii: o strașină de tinichea; pe cele două brațe ale crucii atârnau câteva coroane veștejite. Lângă cruce o bancă îngustă și veche.

Locul acela era foarte trist. În Bavaria, răspântiile drumurilor sunt pline de cruci. O cruce are totdeauna o înfățișare tristă — nu știu de ce. O cruce amintește, chiar unui necredincios, că pe dânsa a murit divinul propovăduitor al frăției al bunătății printre oameni. Pe bancă sta o femeie, aproape tânără, îmbrăcată în negru, cu fața ascunsă într’o batistă, plângând.

Am trecut pe lângă cruce, pe lângă femeie — și gândul morții iar mi-a venit. Crucea, o femeie care plânge, îmbrăcămintea ei de doliu, nu sunt de ajuns ca să-ți aducă aminte despre moarte ?

Pe cine plângea ? Fără să vrea, fără să știe, ea mi-a împărtășit ceva din durerea ei. O ! dacă s’ar putea ca fiecare plâns, fiecare suspin al nostru să se resimtă pretutindeni, în tot nemărginitul! La ce bun ?... Știu și eu, poate am avea o mângâiere mai mult în viață.

În pădure m’am odihnit, am alungat gândurile astea ; în pădure erau freamăte, ciripiri de păsări, jocuri de raze printre frunze — ea viață.

* * *

În altă zi am trecut iarăși pe lângă cruce. Un bătrân, rău îmbrăcat, sta pe bancă. Am crezut că e un cerșetor, dar nu mi-a întins mâna.

Depărtându-mă câțiva pași de el, am întors capul. L-am văzut scoțând o batistă și ștergându-și ochii. Plânsese ?

Ciudat!... Locul acesta trebuia să sugestioneze într’un om nevoia de a plânge.

Sunt locuri care au atracțiuni și înrâuriri bizare. Un turn, de unde s’a aruncat un nebun pentru a-și zdrobi capul de pietrele stradei, devine un loc ales pentru sinucideri de felul acesta. Într’un parc singuratic unde ți s’a spus că s’au iubit doi oameni — ai vrea să iubești.

Mi-am zis apoi: mâine voiu sta și eu pe banca aceea, lângă cruce.

* * *

Bolnavii, veniți la stațiunea aceea, erau foarte numeroși. Figurile lor palide făceau un contrast uimitor lângă figurile roșii și sănătoase ale Bavarezilor, din localitate.

Oameni și oameni, unii foarte aproape, alții foarte departe de mormânt.

Era o zi frumoasă; bolnavii păreau veseli, plutiau în aer speranțe ...

Cete numeroase se îndreptau spre pădure. Nici unul din cei cari treceau nu s’a oprit lângă cruce ; eu m’am oprit.

Mi-am ridicat ochii spre Christ. Era grosolan cioplit; dar înfățișa un mort, un mort sfânt, adorat de veacuri, învăluit în cele mai sublime legende.

Am stat câtva timp pe gânduri, uitându-mă când spre cruce, când pe culmile Alpilor, cari se zăriau înfășurate într’o ceață subțire. M’am simțit trist. Nu cumvâ se producea și’n sufletul meu aceeaș înrâurire, aceeaș sugestie a crucii ? Nu știu.

Mi-am adus aminte de câteva date din copilărie; mi se părea că revăd unele locuri, unde fusesem fericit, în primii ani ai vieții.

M’am revăzut adolescent, sănătos și cutezător, neatins de decepții, de mizerii.

Apoi... lupte și iarăși lupte, pe neașteptate ; lupte inegale — eu dezarmat, sărac, lipsit de un temperament rezistent; nevoile, din potrivă, hotărîte, puternice, numeroase.

M’au învins ...

La răstimpuri depărtate, zări senine de pace, de fericire, se arătau pe nemărginitul așteptărilor mele, veșnic neîmplinite. Și nu se lămuriâ nimic sigur, nimic hotărît. Câte vieți de astea — pustiuri nesfârșite de suferințe — mai interesante decât cele scrise în cărți....

Mi-a venit să plâng, dar în clipa aceea m’am împotrivit în contra lacrimilor. M'aș fi simțit prea laș.

Am plecat.

Râul s’auzia cântând : «toate trec... toate trec... toate trec»...

Reichenhall, 1894.