Juruirea

 

Și dacă-a fost Sântă Măria cea mică,
Să meargă la hram cu toți se ridică.

Și dacă-a fost ziua de toamnă senină
Când urcă Negoiul pe zări de lumină,

Pe drumul cu plopii foșnind frunza rară,
Părinții Mariei porniră în țară.

Fetița-n căruță ședea între ei —
Ca apa de șipot erau ochii ei.

Trecură o vale și două și șapte...
E noapte și cerul e calea de lapte

Pe care se duce car mare și-oier —
Ioachime, schitul nu e nicăieri.

Zadarnic ceri drumul pierdut, la o stână.
Fetița adoarme cu capul pe mână

Și maică-sa țolul îl trage pe ea —
Maria acolo sfânt vis că visa.

Și iată prin frasini răsare lin luna...
Argintul din vis se lasă ca bruma.

Un schit se vestește, nou-nouț, din pământ,
Ca Sântă Măria să-i fie hram sfânt...

Și cum se închina smerit la icoane,
în cer suna buciume peste hotar.

Și cum calcă fata cu frică-n altar,
Toți îngerii Domnului cântă în strane.