Jucătorul

Sari la navigare Sari la căutare
Jucătorul
de Gib Mihăescu


Zadarnice au fost plîngerile domnișoarei Irina ; bătrînul Petre Stama a rămas neînduplecat.

Oricît izvor de lacrimi ar fi avut ochii ei întunecați, farmecul încețoșerii lor era cu atît mai mare cu cît zbuciumul care o frămînta era mai năvalnic și mai nemilos ; iar frumusețea aceasta era aidoma acelei frumuseți a disperării de demult, care-l întîmpina exact cu aceiași ochi în adîncul nopților de iarna sau în zorile turburi, fie că revenea năucit și cu ochi rătăciți, cu mîna zgîlțîiată de-un tremur epileptic, strîngînd și delăsînd ca pe o bășică goală, în fundul buzunarului, portmonnaie-ul de piele scumpă, fie îngropînd pe cea care-l aștepta, înnebunită de veghe și groază, în albastre hîrtii de bancă mototolite, în gologanii de argint și de aur zimțuit.

Niciodată nu-i vor ieși din minte lui Petre Stama nopțile acelea, Doamne, ochii aceia, întunecați de mustrare și de mîhnire de moarte, pe care acum îi aduce iarăși, ca un dar al amintirii, copila asta, așa de încăpățînată. Dumnezeule, de cînd nu-i mai văzuse ! Ei muriseră de mult pe figura încrețoșată și îngustată ca un obiect de piele scăpat la etuvă a cocoanei Eugenia.

Și-n locul lor le rămăsese strigoii, doi bulbi storși, decolorați.

În glagoma fără încetare dintre fiică și tată, cucoana Eugenia nu se amesteca niciodată. Dar fața ei pungită lăsa să fie tăiată de-o zbîrcitură mai mult; un rictus sinistru, care scotea și mai bine în evidență cei doi bulbi decolorați. Și asta era de ajuns ca bătrînul însălbătecit deodată să schimbe tonul calm și grav al neînduplecării paterne și să strige, scos din sărite, fetei, care nu consimțea să se plece :

— Ah, spune-i să întoarcă ochii aceia de la mine…

Apoi, cînd rămînea singur cu bătrîna :

— De ce nu te amesteci ? De ce nu-mi vii în ajutor !… O vezi cît este de rea… cît e de teribilă… Îmi otrăvește sîngele, mă distruge, mă ucide…

Și bătrîna tăcea. Dar rictusul apăsa mai adînc pe fața răvășită, ca o tăietură de cuțit nevăzut. Și ceea ce fuseseră odată ochii minunați, ceea ce fuseseră ochii de acum ai Irinei, se bulbucau broștește.

La aspectul acesta, întotdeauna același, el se simțea zgîlțîiat dc sus pînă jos și-și auzea cum îi scîrțîie nervii sclerozați sub arcușul neurasteniei… Gemea zdrobit, lăsîndu-se pe scaun sau pe marginea vreunui pat :

— Nu, nu voi consimți niciodată… Mai bine să plîngă acum… La vîrsta asta ochii nu seacă… nu pot să sece…

Rictusul dispărea și apoi apărea din nou pe chipul bătrîn, cu mult mai bătrîn decît al lui, deși o întrecea cu zece ani. Pe urmă, cocoana Eugenia se ridica tăcută și ieșea, fără să i se audă nici măcar pașii.

Iar el bătea îngrozit cu toate degetele toba pe masă…

— Am spus : fantoma… o fantomă… atît a mai rămas…

Și după o pauză lungă de nemișcare, cu ochii holbați cine știe unde, se scutură din nou :

— E răzbunarea ei… Biata ei răzbunare… Teribila răz… Trebuie s-o respectăm… trebuie s-o primim.

Și capul i se îngropa în mîini.

Bătrînul alerga zănatec prin odăi.

— Eugenio, Irino… Unde sînteți ? Ah, nici una, nici una…

Le găsea pe amîndouă, cine știe unde, într-un colț mai puțin umblat al casei, stînd de taină.

— Ați putea să răspundeți cel puțin cînd vă strigă cineva…

— Dar ce e, frate, ce s-a întîmplat ? se auzea glasul cocoanei Eugenia, care se ridica pe îndelete de pe scaun, îndreptînd spre el umflăturile stoarse de sub frunte cu mișcări nesigure, de oarbă…

Nu i se părea de loc curios că-i auzea glasul ; nu era, de bună seamă, tocmai cea vorbăreață coana Eugenia, ba chiar — foarte ciudat pentru vîrsta ei — îi plăcea să tacă mult și să asculte. Însă vorbea adesea cu bărbatu-său, și nu numai pentru a răspunde necurmatelor lui întrebări ; dimpotrivă, își da la rîndu-i o părere, îi punea și ea întrebări și uneori mergea chiar pînă acolo cu bunăvoința și cu buna dispoziție pentru dinsul, încît chiar îi istorisea cîte ceva. Ce-a văzut în ziua acea sau ce-i venea deodată în amintire.

Muțenia ei începea doar cînd era vorba de căsătoria fetei. De noul ei pretendent, la care domnișoara Irina se vede că ținea cît se poate de mult.

Poate că într-ascuns, cînd nu erau decît ele două de vorbă, îi da și ea bunele-i sfaturi. Asta o bănuia coconul Petre Stama și se mîngîia măcar cu atîta, altfel… Dumnezeule, ar fi fost groaznic, nu i-ar fi rămas decît să ia cîmpii, să-și plesnească fruntea de pereți sau să se arunce cu capul în fîntînă…

O, nu… o mamă nu putea merge pînă acolo cu cruzimea… era doar și fiica ei ; jumătate dintr-însa era sîngele ei… Cu siguranță că ea trebuie s-o pregătească pe îndelete pentru ideea renunțării ; cu siguranță că-i povestește, împrumutînd fiorul acela de strigoi pe care-l degajează întreaga ei persoană, despre acele nopți albe ca sticlișul zăpezii, ce i-au topit și i-au uscat umorile ochilor, pe-atunci fără pereche…

Ceea ce-l sfîșia cumplit era însă că ori de cîte ori le afla împreună, le surprindea totdeauna, cu o potriveală ostentativă parcă, în jurul altor subiecte de vorbă. Erau totdeauna chiar așa de mulțumite amîn- două de vorba lor tihnită, de înțelegerea deplină dintre ele, că bănuielile reîncepeau să scapere, încrucișîndu-se ca fulgerele în nopțile de vară în cremenea uscată a creierului obsedat.

De la un timp, Irina, cum îl zărea, se ridica deodată, hotărîtă și dreaptă, și sideful figurii se îmbrăca subit într-o paloare încă mai închisă. El nu mai găsea atunci cu vîntul cu care s-o oprească, și parcă, ascunzînd cu grava și poruncită mohorîre a figurii o bucurie ascunsă, abia stăpînită, o satisfacție fără de seamăn, fata ieșea, apăsînd pașii și lăsînd ca ușa să plesnească o idee peste cît ar fi trebuit.

Ochii lui cădeau numaidecît ca o ploaie de scîntei asupra femeii fără ochi ; totuși, cumplita lui bănuială nu îndrăznea încă să i-o arunce în fața puhavă. Dar vedea, din mișcările zbîrciturilor, că-i înțelege bine grozăvia din dosul frunții.

Dumnezeule ! Oare zbîrciturile astea se mișcau a rîs, pentru că, fatal, erau caraghioase, ca unele ce nu mai puteau contura și brăzda decît o caricatură, sau ele schițau cu adevărat un surîs drăcesc, cea mai neauzită și mai demonică perversiune ? Și totul exprimat atît de ușor, cu aerul celui mai nepăsător și mai inconștient cinism ! Fără nici cea mai neînsemnată cută de înțelegere a grozăviei, fără pic de oroare, de șovăire… A, nu…

— Eugenia…

Și pumnul cădea categoric și surd pe masa îmbrăcată cu pluș verde, ros ușor pe desemnul ogival al dungii care arăta marginea.

— Trebuie să înceteze odată asta… Vreau să știu tot, tot! Ce ai vorbit cu Irina zilele astea ?… Tot, tot!

Zîmbetul de caricatură se adîncea și mai mult, mărind și împletind cu rost definit viermușorii zbîrciturilor, ce păreau, obișnuit, fără nici o legătură și noimă încremeniți pe fața înfricoșetoare. Acum ei prinseseră mișcare și viață. Iar bulbii stinși ai ochilor păreau că se aprind la rîndu-le de rîs ; albușul lor parcă se-nălbăstrea mai mult, picat ca de sorobeală, și se în- vîrtoșeau. Doi ochi de orb care rîd : ah, răzbunarea, răzbunarea cea groaznică…

Eugenia dispăruse, fără să zică un cuvînt, la fel ca fiică-sa…

Iar domnul Petre Stama, cu mîinile în buzunare și cu ochii în covor, se nedumerea ca în fața unui miracol dacă în întrețesătura aceea hieroglifică de pe fața neveste-sei nu ghicise cumva parcă un fel de derîdere, de bătaie de joc, ceva mai puțin complicat, în orice caz, decît încurcatele și fioroasele lui supoziții.

Oricum, înfățișarea Eugeniei cînd îl părăsise semăna, avea ceva lămurit asemănător cu acea a fetei, făcînd același lucru…

Doamne, e oare el un caraghios ? E pură histrionie la proporția pe care o dă așa, de la un timp, unui lucru care, poate, luat mai domol, s-ar putea dezlega mai cu ușurință ?…

Bătrînul Petre Stama simți instinctiv nevoia oglinzii…

De cîteva zile întrebarea asta i se înfigea adînc în moalele capului : să fi ajuns într-adevăr de hazul măruntei sale familii ? Dar ce, ce poate fi de haz într-o temere destul de legitimă, cît poate fi acea a unui părinte pentru viitorul copilului său ? Unui părinte care-a simțit pînă-n prăsele cuțitul celei mai neînduplecate patimi sfredelindu-i sufletul în mai multe părți deodată, făcîndu-l să sară în sus de durerea neîmplinirii ei imediate și să tremure ca o vargă de nerăbdare și dc spaimă, de negrul terorii pe care trebuie s-o simtă hoțul în săvîrșirea faptei lui, bîjbîind în bezna de cimitir a temerii de a nu fi prins și care răscumpără cu prisosință toată grozăvia nelegiuirii. Așa se strecura și el, șfichiuit pînă la sînge de bicele imboldului și cu gîtul apăsat pînă la asfixie de unghia de Oțel a aceleiași temeri, în nopțile cînd plutea în oglinzile obscure ale coridoarelor și ale antreului, ca o stafie de care se speria el însuși, în drumul nemaipomenit de lung și de istovitor, de cîțiva metri, pînă la ușa mîntuitoare ce da în grădină și, uneori, în nopțile cu zăpadă adevărată sau cu zăpadă de lună, pînă chiar la portița grădinii.

Nu fără neașteptate tresăriri își aduce aminte domnul Petre Stama de nopțile acelea, pe care voința lui le-a șters totuși odată, cu o singură lovitură dc burete numai, după o îndelungă și încordată cumpănire între inimă și minte. Cu hotărîrea aceea a lui de atunci — se împlinesc acum cinsprezece ani — el socotea nu numai că a luminat deodată chiar înaintea ochilor stinși ai neveste-sei, dar că explozia liberării de sub povara doborîtoarei patimi va străluci ca o izbucnire de foc stelar pînă-n adîncimile neamului, pînă-n străfundul generațiilor. El credea cu tot dinadinsul că această liberare avea ceva de măreție clasică, de gest eroic, ca-n tragedii și ca-n isprăvile istorice. El se credea, în dosul negrelor draperii ale orbirii, dominînd exclusiv, de cînd s-a întronat în admirația Eugeniei cu fapta lui gigantică. Și-n ochii fetei, prin povestirile într-ascuns ale mamei, așișderi.

Sfinte Doamne, și acum ele rîdeau de dînsul cu rigiditatea expresiei lor cînd îl vedeau și mai cu seamă cu acest stupid obicei pe care-l luaseră de a-l părăsi doar că auzeau, ca un bufnet de coadă de păun ce se desface, primul cuvînt de autoritate părintească amintindu-le, prin rezonanța lui de metal răsunător, că rostitorul a rămas complet îmbrăcat în superba aureolă a marelui gest de odinioară.

Vai, la ce bun un gest ca acela dacă el nu impune pînă la nesfîrșit necurmată admirația și recunoștința pe care o merită ! Domnul Petre Stama e profund mîhnit și descurajat…

— Poate — și asta îl mai mîngîie — să aibe din parte-le un tratament atît de nereverențios și chiar insubordonat din cauză că el dă prea mare amploare evenimentului actual, prea mărunt și destul de obișnuit. Prea face mare caz, prea se repetă, prea… oricum… trebuie s-o recunoască, e și ceva-ceva cam puțin teatral în toată atitudinea lui. Mă rog, în ce constă, la urma urmei, toată afacerea ? O fată, fata lui, care va să zică, s-a amorezat de un tip… Nici că se poate ceva mai normal… Tipul e bine, orice s-ar zice… atît numai, că e stăpînit de aceeași patimă de care odinioară era stăpînit el, tatăl fetei… Care, cu- noscînd despre ce-i vorba, se opune cu toată îndîrjirea… Va să zică, pînă aici iarăși totul normal.

Nota nepotrivită pornește numai din exagerarea modului în care se săvîrșește opunerea… din tonul tremolat cu care se rostește acel veto părintesc. Domnul Stama, care e om inteligent, trebuie să înțeleagă lucrurile astea. Și le înțelege de minune, ca dovadă că se gîndește la ele.

Veto se pronunță o dată pentru totdeauna. Scurt și categoric. Repetarea înseamnă început de cedare sau… declamație.

Se impune deci și din parte-i metoda muțeniei: „Am zis odată” ! Și se închipuie crescînd din nou, fenomenal, la înălțimea gestului din trecut, pe labe enorme de piatră, cu neclintire de piatră pe față, ca un sfinx, bătut zadarnic de caldele vînturi ale pustiei și stropit în ochii care nu sclipesc de nisipul schimbăcios al rugămințelor muierești. Dixit ! (Conul Stama, care-și mai amintea vag de latineasca liceului, obiect la care strălucise, întrebuința cu convingere persoana treia, exclusiv, în orice împrejurare găsea că e cazul să se exprime, fie chiar numai cu un cuvînt, în limba Cezarilor, strămoșii săi.)

Totuși, o toană de închipuire făcîndu-l să vadă obrazul I rinei scrijelit și brațele-i dulci zgîriate și însînge-rate de duritatea ieșiturilor colțuroase ale neîmblînzitului și recelui monument, inima i se mai muie puțin și admise și o portiță ce s-ar putea deschide condițional, ca să facă loc încuviințării eventuale :

Dacă el are tăria să-l imite, dacă el se va debarasa, din cîteva scuturături, de pasiunea care-l roade. Un post preliminar, de, poftim, nu mai mult de doi ani, ar putea fi socotit edificator… O condiție mai indulgentă, mai părintească nu există… Altfel, veto categoric.

Și mîna întinsă a domnului Stama tăia iatagan aerul, în vreme ce, subconștient, un pîrîiaș fin de mulțumire, cît un fir, se abătu, apucîndu-i ca un laț sufletul, pe care-l revăzu reîntronat în fața tăriei lui dovedite, luat ca măsură fixă și sigură, în compararea cu sforțările cestuilalt, de a se smulge din ghearele unei cumetre ce nu se resemna, Doamne ferește, să fie lăsată cu una, cu două de credincioșii de pînă acum adoratori.

Aci domnul Petre rînji neîncrezător, ca omul trecut prin ciur și dîrmon.

„Hm, trebuie să fii om, domnule !…”, se închipui glăsuind mai cu nițică emfază, dar și cu destulă îngăduință, mititelului.

Dar atunci un măcănit asurzitor și aspru de claxon năpădi prin fereastra deschisă dinspre gardul din dos al grădinii, de parcă s-ar fi lăsat asupră-i o greoaie pasăre antediluviană, cu cioc de crocodil.

Numaidecît domnul Stama auzi răspunzîndu-i trîntituri de uși și pași precipitați pe scări. Înțelese repede despre ce-i vorba și se mîndri în treacăt de iuțeala perspicacității lui. Dintr-un pas fu la fereastră și văzu șalul fluturător al fetei șerpuind și dispărînd printre boschetele pătate cu violet ale liliacilor.

O strigă, poruncindu-i cu o siguranță și cu un aplomb pe care și-l aprecie cu încîntare :

— Irino, Irino, Irino… Nici un pas mai mult…

Și nici un cuvînt mai mult. Doar stabilise procedura cea nouă. Și surîse văzînd o grămadă albă încremenind între tufele de liliac. Efectul era instantaneu.

Dar tot atunci răsună, izbită, și poarta din dosul grădinii ; reptila de fier tăcu, apoi reîncepu să măcăne iar ; și zbîrnîitul motorului fu întrerupt de cîteva plesnituri de explozie, pe urmă redeveni regulat și se micșoră repede, îndepărtîndu-se…

Vîntul despică liliacul înalt, descoperind pitice lugere mișcătoare, legănînd albul narciselor de-abia desfăcute.

Cînd domnișoara Irina reveni după un ceas, află că poarta grădinii a fost bătută în cuie, iar orice plimbare în vreo mașină, în afară de cea părintească, va fi urmată de rigorile regimului de claustra, aplicat la domiciliu.

Desigur că domnișoara Irina a convenit, cu nestăpînită bucurie, la termenul de încercare, însă grație ușoarei excitabilități a glandelor ei lacrimale, cît și a schimbării totale de atitudine față de tatăl ei (acum numai ce intra pe ușă, și-i sărea îndată la piept, împletindu-i gîtul cu brațele și sărutîndu-l cu zgomot ostentativ pe amîndoi obrajii), din doi ani, sorocul s-a strîmtat la șase luni. În toată această vreme, domnul cel tînăr, pretendent, domnul Antioh Georgescu, avea drum liber în casă și în grădină, iar ceva mai pe urmă, tot un astfel dc drum obținu și domnișoara Irina, alături dc dînsul, în mașina cu măcăit metalic și paleontologic, pe străzi, la cinematograf și la Șosea și chiar și la pădure.

Era de-atunci o mare veselie în casă, pentru că regulatorul dispozițiunii lor sufletești cine putea fi alt decît Irina ? Insă domnul Petre Stama, care, după propria spusă, avea fin miros, simțea ceva factice în toate acestea. Pornind de la ochii alburii ai coanei Eugenia, care se iluminaseră ca două cioburi de porțelan — în dosul cărora ai așezat lumînări — el ajungea la negre gînduri și la cele mai hazardate planuri de curse și încercări.

Femeile aștia doua s-au luat de mînă, o oarbă și-o neștiutoare, își zicea dînsul, și merg așa, la întîmplare, prin pajiștea înflorită spre prăpastie. Pentru că acuma se convinsese : coana Eugenia nu mergea desigur pînă acolo încît să-și răzbune trecutul ci prin viitorul fetei : era prea simplă pentru aceasta, prea o biată femeie de casă, ca să complice lucrurile pînă la tragedie. Asta convenea acum în urmă domnul Stama, dar tocmai asta era mai dureros, mai sumbru și mai groaznic. Era și ea deci tot o biată neștiutoare, o biată fetiță, ca și Irina, și cu drept cuvînt, căci suferise, sărmana ! însă rolul lui de părinte al amîndoura tocmai prin asta creștea, căci el își păstrase mințile și limpede-vederea întreagă ; și iată de ce domnul Stama întreprinsese o adevărată vînătoare pe urmele subțiratecului Antioh, băiat destul de drăguț de altminteri, trebuia s-o recunoască și domnul Petre, cu ochii lui încodânați de sprîncene ca de fată și cu obrajii umezi, pe care zîmbc- tul se așeza așa de dulce, încît te dezarma cînd îl certai. O bună pereche pentru Irina : parcă erau frați, nu altceva…

Însă… nu, nu, nu… nimic, nici o concesie… absolut de loc !… Dacă mai pune mîna pe carte… de joc, firește… scurt… pașaportul, și gata, ca și cînd nici nu s-ar fi cunoscut…

Și cu ochii sfredelitori de să ia în furculițele lor ce-ar fi întîlnit chiar și dincolo de uși și de ziduri, conul Petre Stama urcă pentru întîia oară treptele clubului celui care-i fusese mai drag și pe care, cu jurămînt de moarte, făgăduise să nu-l mai calce…

A fost o adevărată fierbere printre vechii prieteni de acum cincisprezece ani și chiar printre noii-veniți, în povestirile cărora isprăvile de odinioară ale conului Petrache reveneau într-una, ca un mit.

Dar domnul Petre cel nou a privit de sus, mîndru și sigur de sine, îmbierile gloatei acesteia de indivizi mai jos de voință. El s-a retras în seara ceea cam pe la două jumătate, trei, acasă, din clubul atît de scump odinioară și atît de plin de amintiri, dar a stat atîta acolo numai pentru a privi peste umere, cu compătimire, stîngăciile acestor noi adepți ai norocului și — mai ales — pentru a-și arăta tăria, puterea rezistenței lui chiar aci, cu nasul deasupra ispitei.

Pe urmă a luat toate cluburile la rînd, aducînd peste tot aceeași senzație și rumoare. Dar penele albe de înotătoare au rămas necontenit nepătate de apa murdară prin care trebuia să treacă, și doar pretutindeni ochii lui n-au mai făcut decît să fulgere scormonitori pentru a vedea dacă, în sfîrșit, băiatul acesta, alesul Irinei, e vrednic să-i calce pe urme.

Șase luni de abținere e într-adevăr lucru mare, și el surîdea îngăduitor amintindu-și bucuria fără margini a Irinei atunci cînd, prefăcîndu-se că în sfîrșit cedează marilor ei rugăminți, redusese termenul de încercare numai la șase luni.

„Copila de ea ! Șase luni însemnează doar totdeauna.”

Domnul Petre Stama și-a întins investigațiile prin toate cluburile orașului. Și pretutindeni a zăbovit puțin, ca să compătimească pe ageamii de neofiți, care puneau tremurînd hîrtioara măruntă în dreapta sau în stînga bancului, sau o aruncau sec și stupid, fără nici o noimă, fără nici un plan, ca niște imbecili și cu ifose de prinți, de parcă, aruncînd sărmanul lor pol de după război, ar fi pus la mijloc o avere. Atîta inconștiență și atîta calicie îl dezgusta[u] literalmente ! Ce vremuri ! Ce vremuri !

Încît, scîrbit peste măsură de toată această decădere, ochiul bătrînesc nu mai putu prinde, din iuțeala lor, oarecare mișcări ciudate în juru-i, care începeau de îndată ce se întorcea cu spatele spre garderobier, ca să-și lase în mîinile lui pardesiul de pe umeri; o privire cu semnificație anume alerga atunci din ochi în ochi printre personalul garderobei, și în timp ce acei care-l serveau îl întîrziau respectuos cu plecăciunile și atențiile lor, în mod regulat o persoană, parcă pusă anume să dea acest semnal optic, dispărea instantaneu în club, întoreîndu-se apoi ca să ia din nou în primire pe bătrîn, cu alte plecăciuni și luări-aminte, interesîndu-se ce anume dorește să consume și la care masă preferă să se așeze în seara asta. Însă și această primire prea din cale afară de atentă i se părea domnului Stama un nou indiciu de decadență ; această lingușeală nemernică, frizînd atragerea în cursă și escrocheria. Ce vremuri ! Ce vremuri !

Dar, iată, într-o seară, avînd fantezia să se întoarcă la același club pe care-l mai vizitase cu o seară înainte, deși se exprimase către portar și personalul garderobei că nu-i va mai călca vreodată piciorul într-o tavernă așa de împuțită, se întîmplă — ora fiind prea înaintată — să nu mai găsească la vestiar decît două domnișoare, cu ochii îndobitociți de somn și cărora trebui el singur să le ajute ca să i se scoată mîinile din mînecile pardesiului.

Aceasta fu cu adevărat ceea ce se numește o mare inspirație ! se bucură din toată inima conul Stama cînd, în sala cea mai din fund — mai rămăseseră doar două săli luminate, restul se golise — prin marea oglindă pe care ochii lui o întîlniră cum păși înăuntru, îl văzu pe el, pe junele Antioh, la masa de bacara, cu spatele spre intrare. Și[-i] mai despărțea un pas doar, care, se înțelege, fu suprimat dintr-o mișcare.

Și atunci, în oglindă, cele două capete fură reflectate unul deasupra altuia ; al bătrînului, radios și uluit în același timp, totuși grav și demn ; al viitorului ginere dedesubt, încordat și palid, făcînd la cîte o mișcare să-i sticlească pe fruntea asudată, în jocul reflexelor electrice, ușoare șiraguri de perle infime.

Din spate, bătrînul i-avea fața în oglindă și cărțile în ochi. De două ori Antioh ridică privirile în oglindă spre capul de deasupra, care plutea ca o vedenie decapitată în ceața fumăraiei. Dar spre uimirea acestuia, nemărginită, pe conul Petre Stama, pe viitorul socru, care schimba din țapene în tot mai țapene atitudini marțiale, nu-l văzu. Ochii lui, mari și ovali și negri și care ei singuri dau dreptate Irinei în alegerea ei, probabil că n-ajungeau cu drumul lor pînă-n luciul oglinzii ; ei se opreau desigur în norii ce schimbau într-una voluptoase forme ai fumului de țigare. Acolo, în acea necurmată depanare de albe și instalabile statuare, de mișcătoare și fantomatice profiluri, de lungi și blonde sau albăstrii chice de amazoane în zbor de monștri întraripați, el părea că vedea ceva ce nu mai putea să vadă nimeni altul, el părea că citește ceva anume, ascuns pentru toți alții și pe care numai ochii lui, mari, căscați și copilăresc de umezi, cu tot acest fum uscat, puteau să descifreze. Încît bătrînul păli ; arcurile de deasupra sprînccnelor se săpară adînc în frunte și așteptă.

— Carte…

Cartea veni…

— Încă…

Și cartea veni iarăși…

Tăcere de moarte. Și din nou privire lungă în norii ce treceau pe dinaintea oglinzii, ca pe deasupra unui iezer încremenit și fermecat, în fundul căruia ochii albaștri ai conului Stama stăteau cuminți și ficși, ca două pietricele scumpe în nisip.

— Carte…

Și cartea, acum aruncată mai de sus, făcu o voltă în dungă și pe urmă se lăsă în încovoietură de spirală spre degetele ce-o așteptau nervos…

— Nouă…

Grămada de bancnote se mișcă parcă singură spre partea câștigătorului ; pontatorii și chibiții, care isprăviseră exclamațiile de surpriză și dc plăcere sau de necaz, comentau zgomotos.

Unul singur numai, în dosul cîștigătorului fermecat, nu scotea nici o vorbă, nu făcea nici o mișcare. Încremenise stană și aștepta într-una, răbdător, în spatele rătăcitului, în norii de fum ai norocului, încruntat și sever ca o piază.

Iar jocul reîncepu…

— Carte…

— Nu !

Toate privirile se îndreptară către cel care strigase astfel. A lui Antioh, cea din urmă, pe îndelete și peste umăr, ca și cînd oglinda din față nici nu ar fi existat…

Apoi ochii cei negri se căscară poate chiar dincolo de marginile orbitelor, într-atît deveniseră de mari ; un freamăt trecu prin asistență. Antioh nu prea ierta pe cei care încercau să-i dea sfaturi și-ai căror ochi nu-i plăceau. De astă dată, însă, se sculă șovăind de pe scaun și buzele abia punctară :

— Dumneata…

Dar era de ajuns ca să te uiți în ochii bătrînului ca să vezi plutind în ei aceeași expresie vagă, absentă, de vizionar, care domnise înainte în ochii celuilalt.

Jos și rest ! șoptiră drept răspuns buzele vestejite.

— Rest, rostiră clar și sonor cele tinere.

Iar prin oglindă, Antioh vedea acum pe bătrîn transformat cu desăvîrșire, cu ochii pară, cu buzele tremurînd ca foile veștede toamna, agitat la culme, în așteptarea momentului suprem.

Norocul veni și acum.

— Vezi ? făcu bătrînul, în vreme ce trăsăturile i se destinseră și fața i se aprinse ca de iluminat.

— Ce carte venea ?… Întrebă atunci cel tînăr.

— Bancul arătă cartea care ar fi urmat.

— Vezi ? fu acum să zică rîndul celui tînăr.

Bătrînul încuviință admirativ din cap și lăsă prietenește o mînă pe umărul inspiratului. În sfîrșit, găsise unul ce se ridica pînă chiar deasupra așteptărilor…

— Aveai dreptate… dar și așa a fost destul de bine.

… … … … . .

În zori porniră strînși lipiți unul de altul, ca doi rătăciți de nu se mai ținea minte, care în sfîrșit s-au regăsit. Se despărțiră, bătrînul binecuvîntînd pe cel tînăr cu unicul nume ce socoti acum că i se cuvine cu drept:

— Fiule !

Și din chipul cum se desfăcură buzele lui să-l pronunțe, din dragul infinit al pronunțării, Antioh ghici mai mult decît o făgăduință, el auzi mai pur, mai cald și mai adînc decît totdeauna răsunînd pentru dînsul accentul celui mai desăvîrșit simțimînt părintesc.