Jucăria

 

Dușman grozav e timpul, mi se pare
acuma ca și când te-aș fi visat,
cum poate mai visează câte-o floare
pământul, iarna, după ce-a-nghețat.
Iubirea noastră astfel a trecut,
ca dâra luminoasă-a unei stele,
și bezna-n urma ei s-a refăcut,
de-mi pare steaua fericirii mele,
că niciodată n-ar fi strălucit.
Și nu mai știu acuma dac-am stat
cu tine, dacă-n pieptul tău iubit
eu inima-ntr-o zi ți-am ascultat.
Cuvintele pe care le rosteai,
din depărtări de basm răsună parcă,
pentru că mierea tot acelui grai,
lângă urechea alteia le-ncearcă.
Din ce în ce mai șubred e sub pas
pământul amintirilor și-mi pare
că dintr-un vis frumos mi-au mai rămas
frânturi ciudate și strălucitoare.
Zadarnic între ele să le leg
încerc acuma, fiindcă nu se poate
din cioburi vasul să-l mai faci întreg,
și tristă surâzând mă joc cu toate
aducerile-aminte la un loc,
ca un copil cu jucăria care,
i s-a stricat, dar n-a dat-o pe foc,
pentru că alta mai frumoasă n-are.