Jijia

Jump to navigation Jump to search

Jijia
de Gheorghe Asachi
imitată dupre zicătoarea poporană


    Între Prut și-ntre Siret,
    Ce mai mult de ani o mie
    Apă limpede trimet
    Păn' la Dunăre-n cîmpie,
    Este-un lac, ca marea-ntins,
    De muncei umbroși încins.

    Nici un rîu din sînul lor
    Nu revars-a sale ape,
    Cu nutrețul curgător
    Acel lac ca să-l adape,
    Ci din fund nemăsurat
    Lacul crește nencetat.

    Acel lac, cînd este lin
    De vînt unda-i nu se-ncreață ;
    La ochi samănă deplin
    Cu un disc luciu de gheață,
    Sau cristal chiar, ce-a răsfrînt
    Bolta-azură pre pămînt.

    Noaptea, cînd te-apropiezi
    Către apele acele,
    În ceriu și în lac prevezi
    Stol de lucitoare stele,
    Luna jos și luna sus,
    Și-n lac cursu-i spre apus.

    Nu-nțelegi de-i adevăr
    Sau fantazie, au dacă
    Lacul suie-se spre ceriu
    Ver spre lac ceriul se pleacă,
    Că de cați în a lui fund
    Sameni mez în glob rotund.

    Așa, cînd e timp frumos,
    Ochiul tău se îngînează,
    Dar va fi mult inimos
    Milian cel ce cutează
    La lac noaptea a veni,
    Fără a se îngriji.

    Că abia a înserat.
    Vezi pre lac cum scînteiază
    De vermi stol înaripat,
    Pînă trece-a nopței miază,
    Și atuncea deseori
    O sta cade-n lac din nori.

    Uneori din apei mez
    Sună larmă de cetate
    Și mirînd din apă vezi
    Cum la ochi ș-auz răzbate,
    Pintre fum și prin scîntei,
    Trista voace de femei.

    Cînd se stinge focul cel
    Și strigările s-alină,
    Pintre unde-ncetinel
    Parcă sînte rugi suspină,
    Ca acele ce în zori
    Cîntă vergurile-n hori.

    Ce misterii se ascund
    În această adîncime,
    Nu putu cerca la fund
    Păn' l-acele zile nime,
    Pănă cînd a cutezat
    Un antic și demn barbat.

    Pre moșie a domnit
    Bravul Conde, boier mare ;
    El cu-ai săi s-a sfătuit
    Ca să facă o cercare
    Și un plan a încheiet,
    Să pătrundă-acel secret.

    Tot poporul a stătut
    Și prin multe ostenele
    Manini plase a țesut
    Din o sută mii rețele.
    Palme-o mie-n lung și-n lat,
    Luntre multe s-a durat.

    Spre a avea cerescul har
    La-ntreprinderea pascară,
    A dat cît-un sărindar
    Pe la monastiri din țară
    Ș-un călugăr de la schit
    Cu agheazmă a sințit.

    Însuși Conde, stînd la mal
    Cu a lui curteni și gloată,
    Dă pascarilor semnal,
    Ș-amu plasele înoată ;
    Trag plutașii tot vîrtos,
    Ca s-agiungă pănă-n gios.

    Plasele s-a înspumat
    Și vuind acum o undă
    De-alta iacă-a despicat
    Și în lac se acufundă ;
    Milianii trag mereu,
    Că a prins nu-ș' ce prea greu.

    Nime-ar crede ce a prins ;
    Unda începu să mugă,
    P-unii spaima a cuprins,
    Fricoși alții dau la fugă,
    Deși cele ce-o s-arăt
    Nu era de spăriet.

    Că din plasă a ieșit
    O frumoasă, giune zînă,
    Cu păr negru umezit,
    Fața-i sarbădă, senină,
    Și pre luciu cînd a stat
    Cu blîndețe-a cuvîntat :

    „Tu, ce astăzi ai pătruns
    În a noastră adîncime,
    Nu știi că viu n-a agiuns
    Îndărăpt în lume nime,
    Cel ce de ursită-mpins,
    În aist fund s-a deștins ?

    Dar fiindcă-n corpul tău
    Curge-a bunilor mei sînge,
    Că cel ce cu Domnul-zeu
    Lucru-ncepe toate-nvinge,
    Lacului legend-a ști,
    Spre mirare-ți voi rosti.

    Timpul vechi eu amintez,
    Cînd creștinilor lucoare,
    În Moldova, prin botez,
    Renăscut-au pre popoare,
    Stol de verguri s-adunat,
    Lui Cristos s-a prosforat.

    Ne-am durat altarul sînt
    Între codri-n salbe dese,
    Și-ncheiet-am jurămînt
    Domnului a fi mirese,
    A ruga, a agiuna
    Ș-a serbi mărirea sa.

    Nime din alți muritori
    Nu putu la noi să vie ;
    Le era crim fiorătoriu
    A calca în săhăstrie ;
    Moartea îl amenința
    Pe-un bărbat ce cuteza.

    Atunci, de la răsărit,
    Păgîni, barbari, cu cruzime,
    În Moldova a venit,
    În atîta, zău, cîtime,
    Că mai lesne ni era
    Frunzele a număra.

    De cuțitul stîrpitoriu
    Zăcea-n țară stoluri crunte,
    Numai omul fugătoriu
    Adăpost afla la munte ;
    Jurămîntul nu ierta.

    Pe cînd noaptea ni rugam,
    Lîngă-altare poșternute,
    Tremurînde ascultam
    Cum vineau stoluri temute,
    De cai tropot sunător,
    Freamăt dînd înfiorători.

    Ca porumbul spăimîntat,
    Cînd de uliul se vînează,
    Sub aripi, spre-a fi scapat,
    Ale mamei tupilează,
    Așe toate ni-am văzut
    În genunchi, sub crucei scut.

    «Doamne, zis-am, de nu-i vra
    Să ni mîntui prin minune,
    De defaimă a scapa,
    Fulgerul să ni detune ;
    Au vivinde[1], fă cuvînt
    Să ni-nghită-acest pămînt !»

    Atunci iacă răsări
    Preste tot a zilei soare,
    Spaima dintre noi peri,
    Ni sufla o dulce boare ;
    Abat ochii pre pămînt,
    Dar pămînt eu nu mai simt

    Că cu schitul cufundat
    În pămînt mă deștind vie ;
    Și atunci s-a revarsat
    Preste noi uda tărie,
    Pintre care pănă-n fund
    Numai razele pătrund

    Acolo, lîng-un altar,
    Sub o boltă cristalină,
    Ni păstrează vie-un har,
    Pănă-n ziua cea senină
    Cînd credința va afla
    În județ cununa sa.

    Crivățul a spulberat
    Ca p-arină din cîmpie ;
    Nici o urmă de-a lor pas
    De cît numele-a ramas.

    Dar fortunele cînd tac
    Ș-undele nu pot să mugă,
    Chiar din sînul cestui lac
    Se înalță-a noastră rugă
    Către Dumnezeul sînt
    Pentru-a patriei pămînt.

    O, tu, ce ai auzit
    Cest uric plin de minune,
    Fie-n cuget tipărit
    Și la tot nepotul spune :
    Pentru patrie și zeu
    Să prosfoare traiul seu !”

    Cînd aceste-a încheiet,
    Se încreață-n apei undă,
    Și cu ziua, pe încet,
    Plasele se acufundă ;
    Nici alt om o mai văzut,
    Dar legenda n-a tăcut !



  1. Fiind în viață (n. a.).