Jijia
Între Prut și-ntre Siret,
Ce mai mult de ani o mie
Apă limpede trimet
Păn' la Dunăre-n cîmpie,
Este-un lac, ca marea-ntins,
De muncei umbroși încins.
Nici un rîu din sînul lor
Nu revars-a sale ape,
Cu nutrețul curgător
Acel lac ca să-l adape,
Ci din fund nemăsurat
Lacul crește nencetat.
Acel lac, cînd este lin
De vînt unda-i nu se-ncreață ;
La ochi samănă deplin
Cu un disc luciu de gheață,
Sau cristal chiar, ce-a răsfrînt
Bolta-azură pre pămînt.
Noaptea, cînd te-apropiezi
Către apele acele,
În ceriu și în lac prevezi
Stol de lucitoare stele,
Luna jos și luna sus,
Și-n lac cursu-i spre apus.
Nu-nțelegi de-i adevăr
Sau fantazie, au dacă
Lacul suie-se spre ceriu
Ver spre lac ceriul se pleacă,
Că de cați în a lui fund
Sameni mez în glob rotund.
Așa, cînd e timp frumos,
Ochiul tău se îngînează,
Dar va fi mult inimos
Milian cel ce cutează
La lac noaptea a veni,
Fără a se îngriji.
Că abia a înserat.
Vezi pre lac cum scînteiază
De vermi stol înaripat,
Pînă trece-a nopței miază,
Și atuncea deseori
O sta cade-n lac din nori.
Uneori din apei mez
Sună larmă de cetate
Și mirînd din apă vezi
Cum la ochi ș-auz răzbate,
Pintre fum și prin scîntei,
Trista voace de femei.
Cînd se stinge focul cel
Și strigările s-alină,
Pintre unde-ncetinel
Parcă sînte rugi suspină,
Ca acele ce în zori
Cîntă vergurile-n hori.
Ce misterii se ascund
În această adîncime,
Nu putu cerca la fund
Păn' l-acele zile nime,
Pănă cînd a cutezat
Un antic și demn barbat.
Pre moșie a domnit
Bravul Conde, boier mare ;
El cu-ai săi s-a sfătuit
Ca să facă o cercare
Și un plan a încheiet,
Să pătrundă-acel secret.
Tot poporul a stătut
Și prin multe ostenele
Manini plase a țesut
Din o sută mii rețele.
Palme-o mie-n lung și-n lat,
Luntre multe s-a durat.
Spre a avea cerescul har
La-ntreprinderea pascară,
A dat cît-un sărindar
Pe la monastiri din țară
Ș-un călugăr de la schit
Cu agheazmă a sințit.
Însuși Conde, stînd la mal
Cu a lui curteni și gloată,
Dă pascarilor semnal,
Ș-amu plasele înoată ;
Trag plutașii tot vîrtos,
Ca s-agiungă pănă-n gios.
Plasele s-a înspumat
Și vuind acum o undă
De-alta iacă-a despicat
Și în lac se acufundă ;
Milianii trag mereu,
Că a prins nu-ș' ce prea greu.
Nime-ar crede ce a prins ;
Unda începu să mugă,
P-unii spaima a cuprins,
Fricoși alții dau la fugă,
Deși cele ce-o s-arăt
Nu era de spăriet.
Că din plasă a ieșit
O frumoasă, giune zînă,
Cu păr negru umezit,
Fața-i sarbădă, senină,
Și pre luciu cînd a stat
Cu blîndețe-a cuvîntat :
„Tu, ce astăzi ai pătruns
În a noastră adîncime,
Nu știi că viu n-a agiuns
Îndărăpt în lume nime,
Cel ce de ursită-mpins,
În aist fund s-a deștins ?
Dar fiindcă-n corpul tău
Curge-a bunilor mei sînge,
Că cel ce cu Domnul-zeu
Lucru-ncepe toate-nvinge,
Lacului legend-a ști,
Spre mirare-ți voi rosti.
Timpul vechi eu amintez,
Cînd creștinilor lucoare,
În Moldova, prin botez,
Renăscut-au pre popoare,
Stol de verguri s-adunat,
Lui Cristos s-a prosforat.
Ne-am durat altarul sînt
Între codri-n salbe dese,
Și-ncheiet-am jurămînt
Domnului a fi mirese,
A ruga, a agiuna
Ș-a serbi mărirea sa.
Nime din alți muritori
Nu putu la noi să vie ;
Le era crim fiorătoriu
A calca în săhăstrie ;
Moartea îl amenința
Pe-un bărbat ce cuteza.
Atunci, de la răsărit,
Păgîni, barbari, cu cruzime,
În Moldova a venit,
În atîta, zău, cîtime,
Că mai lesne ni era
Frunzele a număra.
De cuțitul stîrpitoriu
Zăcea-n țară stoluri crunte,
Numai omul fugătoriu
Adăpost afla la munte ;
Jurămîntul nu ierta.
Pe cînd noaptea ni rugam,
Lîngă-altare poșternute,
Tremurînde ascultam
Cum vineau stoluri temute,
De cai tropot sunător,
Freamăt dînd înfiorători.
Ca porumbul spăimîntat,
Cînd de uliul se vînează,
Sub aripi, spre-a fi scapat,
Ale mamei tupilează,
Așe toate ni-am văzut
În genunchi, sub crucei scut.
«Doamne, zis-am, de nu-i vra
Să ni mîntui prin minune,
De defaimă a scapa,
Fulgerul să ni detune ;
Au vivinde[1], fă cuvînt
Să ni-nghită-acest pămînt !»
Atunci iacă răsări
Preste tot a zilei soare,
Spaima dintre noi peri,
Ni sufla o dulce boare ;
Abat ochii pre pămînt,
Dar pămînt eu nu mai simt
Că cu schitul cufundat
În pămînt mă deștind vie ;
Și atunci s-a revarsat
Preste noi uda tărie,
Pintre care pănă-n fund
Numai razele pătrund
Acolo, lîng-un altar,
Sub o boltă cristalină,
Ni păstrează vie-un har,
Pănă-n ziua cea senină
Cînd credința va afla
În județ cununa sa.
Crivățul a spulberat
Ca p-arină din cîmpie ;
Nici o urmă de-a lor pas
De cît numele-a ramas.
Dar fortunele cînd tac
Ș-undele nu pot să mugă,
Chiar din sînul cestui lac
Se înalță-a noastră rugă
Către Dumnezeul sînt
Pentru-a patriei pămînt.
O, tu, ce ai auzit
Cest uric plin de minune,
Fie-n cuget tipărit
Și la tot nepotul spune :
Pentru patrie și zeu
Să prosfoare traiul seu !”
Cînd aceste-a încheiet,
Se încreață-n apei undă,
Și cu ziua, pe încet,
Plasele se acufundă ;
Nici alt om o mai văzut,
Dar legenda n-a tăcut !
- ↑ Fiind în viață (n. a.).