Jidanii militanți

 

Ceĭ mai răĭ dușmanĭ aĭ Evreilor sunt Jidaniĭ îndârjițĭ, care aleargă neastâmpĕrațĭ de icĭ până colo, ca să asmute, umplu gazete, broșurĭ orĭ volume costisitóre de calomiĭ formulate în pripa împulsiuniĭ veninóse și amăgesc pe ceĭ lipsițĭ de pricepere, ademenesc pe ceĭ slabi de înger orĭ siluesc pe ceĭ ajunșĭ în strâmtorare, ca să-șĭ câștige ast-fel ajutătorĭ și printre ceĭ ce’n fundul inimiĭ lor numaĭ cu viuă repulsiune se aproprie de dânșiĭ.

Ceĭ maĭ mulțĭ dintre aceștĭ luptătorĭ aĭ luĭ Iuda aŭ cu tóte aceste multă știință de carte și sunt destul de deștepțĭ, ca să-șĭ pótă da sémă, că relele ce se nasc din reaua lor faptuire se rĕvarsă în cele din urmă numaĭ asupra acelora, pe care pretind a-ĭ apăra.

Nu e între dânșiĭ nicĭ unul, care nu e în stare să înțeleagă, că cu cât maĭ nerușinate sunt calomiile publicate de dânsul la adresa Românilor, cu atât maĭ grea are să fie posițiunea Evreilor din România. In fața acestor calomiĭ chiar și cel maĭ sincer bine-voitor al lor e nevoit să tacă cel puțin și vorbă bună pentru Evreĭ numaĭ ómeni rĕŭ strâmtorați pot să pună.

E învederat lucrul acesta, și trebue neapărat să-l scie și eĭ.

Atuncĭ de ce mint? De ce calomniază? De ce nu-și stăpânesc pornirea pătimasă?

Pentru-că nu ĭubirea către némul lor, ci mânia órbă îĭ mână înainte.

Mĕsura ĭubiriĭ de ném e cumpĕnéla, cu care susțiĭ causa comună. Acela care-șĭ iubește némul, se gândește de trei orĭ maĭ înainte de a-șĭ mărturisi gândul și cumpĕnește fie-care vorbă, pentru-ca nu cum-va prin zisa luĭ pripită să strice vrênd a face bine. Fără de mĕsură e numaĭ omul, care, jignit în amorul luĭ propriŭ orĭ în interesele sale, se gândesce numaĭ la sine și numaĭ a sa mulțumire o caută.

S’a supĕrat Jidanul, face spume la gură, înjură din resputerĭ, alérgă ca smintit și puțin îi pasă, ce-o să ĭasă din tóte aceste pentru frațiĭ luĭ.

Orĭ nu cum-va el crede, că scriind minciunĭ, alergând, ca să asmuțe, amăgind pe ceĭ proștĭ, ademenind pe ceĭ păcătoșĭ și silind pe ceĭ slabĭ va avea în cele din urmă mulțumirea de a vedea, cum Europa va sili pe Românĭ să le dee Evreilor tóte drepturile!?

Nu, e maĭ cu minte Jidanul de cât ca să-și pótă face asemenea ilusiuni.

Va fi crezênd însă, că ne vom speria noĭ și strâmtorațĭ, cum suntem, ne vom da pe brazdă.

Asta se póte. E Jidanul, care nu scie ce va să zică bărbăția, accesibil pentru gândul că’n strâmtorare putem și noi s’ajungem a fi de o potrivă cu dânsul.

Dacă asta ar fi, e o dovadă de bună credință să li-o spunem atât Jidanilor, cât și celor intrațĭ în simbria lor, că se înșélă.

Noĭ Româniĭ suntem un ném de ómenĭ, care are rost în lumea acésta, și lucrul acesta nu numaĭ noĭ îl simțim, ci tot o dată și ceĭ-lalțĭ îl sciŭ.

Așa numaĭ de dragul a câțĭva Jidanĭ rătăcitorĭ n’are să sguduie Europa temeliile zidiriĭ, pe care noĭ cu bine-vioitorul eĭ sprijin am ridicat’o. Póte să ne dea sfaturi, póte să starue, dar nu are să ne siluiască: numaĭ atuncĭ, când noĭ înși-ne vom crede, că e sosit timpul, și numaĭ așa, cum noĭ vom socoti potrivit cu interesele nóstre de conservare națională, numaĭ atunci și așa, vom resolva cestiunea, a căreea actualitate adi n’o admitem.

Nu e destul să ne uităm împregiurul nostru, pentru-ca să ne pătrundem de gândul, că mult timp va trebui să trécă până la ziua, în care vom putea și noĭ să ne gândim, dacă e orĭ nu bine să-ĭ socotim pe Evreĭ deopotrivă cu alțĭ ómenĭ.

Azi nici că ne putem gândi la acésta.

Nu vedem noĭ cele ce se petrec în Rusia, în Galiția, în Ungaria, în Austria, chiar în Franța și în America: toțĭ de pretutindenĭ se căiesc de a-ĭ fi socotit pe Evreĭ de o potrivă cu alțĭ ómenĭ, toțĭ se feresc de dânșii și ĭaŭ mĕsurĭ, ca să-ĭ țină departe. E óre cu putință, ca tocmai noĭ, care am fost maĭ chibzuițĭ de-cât ceĭ-l’alțĭ, să ne perdem acum sărita!?

Nu suntem noĭ de ierĭ, de alaltă-ierĭ pe pământul acesta, multe aŭ fost, și marĭ și grele, nevoile prin care am rĕsbit cu inima tare și liniștită, pe mulțĭ am lăsat să vie și să se ducă, de mulțĭ marĭ și puternici am scăpat și nu ne mai putem teme de cât de propriile nóstre păcate, căcĭ singure aceste maĭ pot să ne frângă.

Să se astâmpere decĭ luptătoriĭ luĭ Iuda, care numaĭ la punga sa se gândește, să înceteze cu calomiile și cu asmuțările și cu vênătórea de suflete, și dacă-și ĭubesc némul, cum noĭ ĭubim pe al nostru, să nu încarce în capul luĭ urgia obștéscă, ci să-șĭ întrebuințeze știința și deșteptăciunea spre a face prin o educațiune națională din sĕĭ – nu Români, cĭ ómenĭ ca toțĭ ómeniĭ, cel puțin ca Țiganiĭ, care merg, precum zice proverbul, cu satul, în care ĭ-a aruncat sórta.