Jertfa

Jump to navigation Jump to search
Jertfa
de Dimitrie Anghel
Publicată sub titlul "Trandafirii roșii", în Sămănătorul, II, 11, 16 martie 1903, p. 162—165. Semnat : Teofil Jianu.


Ca o floare era fata împăratului între florile ei, și flori de cîmp ori flori rare de grădină, toate-și întorceau fața spre dînsa ca spre o stăpînă. Și unde odrăslește pămîntul flori și ramurile copacilor urzesc umbră, acolo se aciuiază și cuiburi, și toate gîngăniile se strîng, ca să aibă soarele pe ce-și împrăștia razele, și oglinzile acelea pe care le-a lăsat Dumnezeu omului : ochii să le poată răsfrînge în ei și să se veselească.

Naltă și zveltă, pe unde trecea, vîntul avea grijă s-o ia înainte și, aplecat pe gura scorburilor, să-i cînte ca dintr-un nai uriaș tot soiul de melodii. Cucii își amestecau și ei nota lor stingheră, gheonoaiele băteau și ele la răstimpuri măsura, măruntele păsări împrăștiau cascade de triluri. Gîngăniile mici, fărîmăturile acestea de nestemate împrăștiate pe fața pămîntului, urcau încet pe poala rochiei ei albe și încremeneau locului, împodobind-o ca niște juvaere. Rîndunelele și lăstunii o înconjurau în cercuri nebune, împrospătîndu-i aerul cu aripele lor. Miresmele o întîmpinau pretutindeni, darnice florile se întreceau să-i arunce o podoabă.

Și ea era fericită ca într-un rai, în preajma atîtor minuni.

Haine alese avea și podoabele după haine și după lumină și le alegea din grădină. Din ramuri și flori, își întregea gătelile. Dar într-o zi, cum era îmbrăcată într-o rochie galbenă ca aurul curat, plecată pe marginea unui havuz, în apa căruia se oglindea de obicei cînd își potrivea florile, rămase nedumerită, căutînd în mănunchiul cules ce floare i-ar sta mai bine și s-ar potrivi cu rochia ce-o purta.

Cercă albăstrele și cicori, dar, după ce se oglindi în apă, le aruncă.

Alese apoi o floare de leandru cu miros amar, dar o aruncă și pe aceasta, căci era prea roză.

Prinse un mac cu inima neagră, dar nici macul nu se potrivi.

Alese apoi o gherghină, dar prea era înghețată și fără de mireasmă.

O pată roșie ca sîngele ar fi trebuit, un roș puternic și scînteietor, și, aruncînd mănunchiul, cercetă grădina cu de-amănuntul, doar o găsi ce-i trebuia. Din strat în strat, păși purtîndu-și umbra mînei albe peste flori, pe răvare se apleacă, de-a lungul ostrețelor trecu, dar nicăiri nu găsi pata de sînge ce-i trebuia.

Spre stratul unde știa că-s trandafirii merse, căci forma aceasta i se arăta în minte, forma aceasta i-ar fi trebuit, trandafirul ar fi mers cu haina ei. Dar pe locurile acelea numai trandafiri albi erau pe lume, și ei o pată de sînge îi trebuia.

Obosită atunci, se așeză lîngă o fîntînă și visă la podoaba ce n-o găsea nicăiri. Nălucitor gîndul acesta îi revenea în minte. În umbra pleoapelor lăsate, o pată rumenă se făcea și floarea lua trup, se clătina pe o ramură numai să întindă mîna și s-o frîngă. Dar cînd să ridice brațul, visul se destrăma și floarea nu era nicăiri.

Și așa, ziua chinuitoare trecu, și mai chinuitoare veni noaptea.

Cu cercuri viorii sub ochi se trezi a doua zi, mai ofilită se deșteptă a treia zi, iar peste o săptămînă nu mai fu de recunoscut.

Floarea, roșia floare, pata de sînge ce trebuia să se îmbine cu galbena haină ca aurul, un trandafir roșu îi trebuia.

Și dacă a priceput împăratul că i se ofilește odorul văzînd cu ochii, a trimis crainici în toate părțile lumii, să caute ceea ce era cu neputință de găsit. Grădinile nu aveau așa minune ; codrii, nici ei ; cîmpurile, nici atîta. Dumbrăvi și sihăstrii au cercetat, înșelătoare culori i-au chemat pretutindeni, amețitoare miresme i-au făcut să năzuiască, dar zadarnice toate au fost, căci așa floare nu se găsea nicăiri, și unul cîte unul s-a întors să-și mărturisească neputința.

Și somn nu mai avea acum biata fată. Ca o nălucă trecea printre flori, urmărindu-și visul ei. Ceasuri întregi stătea pe colacul de piatră al havuzului și privea în fundul apelor limpezi, ca și cum din fundul apelor avea să răsară minunata floare. Arar, soarele scăpătînd o înșela, aruncînd o rază de sînge pe un nufăr, dar raza pierea și nufărul se legăna galben la față ca și dînsa.

Și mîhnirea ei cuprinsese parcă și toată grădina. Glumețul vînt nu mai cînta în naiul scorburilor, gîngăniile nu mai urcau pe poala rochiei ei să încremenească asemeni unor juvaeruri ; rîndunelele și lăstunii își abătuseră zborul aiurea.

Și dintre toți cîți erau pe lîngă curtea împăratului, mai mîhnit de jalea bietei fete era un tînăr grădinar cu părul bălai și cu ochii limpezi ca două cicori.

Văzînd-o cum se stinge încetul cu încetul și cum nimic n-o mai poate abate din visarea ei, se ofilea și el visînd, cum ar putea să găsească floarea nevăzută, să i-o dea domniței lui.

Și cum visa așa, îngrijind florile, într-o zi, altoind niște trandafiri, se împunse la un deget, din nebăgare de seamă, și o lacrimă roșie de sînge căzu în inima unei flori albe, ca un răspuns visului ce-l urmărea de atîta vreme. Un zîmbet de mulțumire îi lumină fața pală, și, ca și cum ar fi găsit o comoară, rupse albul trandafir, și, ca într-o cupă, își stoarse tot sîngele din deget în el.

Roșu, strop cu strop, se făcea trandafirul, petală cu petală se împurpura și de ce se făcea el mai galben la față, de ce mai purpur și mai frumos se făcea trandafirul. Și cînd n-a mai rămas o foaie albă în el, ci s-a făcut totul ca o rană deschisă, el și-a legat rana lui de la deget și, alergînd într-un suflet pe subt ramuri, merse și îngenunchie lîngă colacul de piatră al havuzului unde stătea fata privind mîhnită în fundul apelor, și-i întinse minunea, ce n-o aflase nimeni încă și nu se putea găsi nicăiri.

Ca dintr-un vis deșteptată, fata privi, întinzîndu-și palidele mîini spre dînsul. Nesigură își întinsese mîinile ca și cum i-ar fi fost teamă că vedenia aceasta să nu dispară ca multe altele. Iar cînd degetele ei atinseră trandafirul, cînd pipăi adevărul și simți mirosul care urca din parfumata cupă, atunci genele îi bătură prelung și fața i se împurpura și ea, ca și cum floarea îi împrumuta sîngele ce-i pierise din obraji. Tremurătoare duse atunci floarea la gură, apoi, sărutînd-o prelung, dete fuga spre palat, lăsînd în urma ei ca o dungă de lumină...

Veselie mare a făcut atunci împăratul, și în seara aceea, în fața curtenilor uimiți, crăiasa îmbrăcată în rochia cea galbenă ca aurul apăru cu roșul trandafir prins în dreptul inimii. Roșu ca o pată de sînge lucea trandafirul și galbena rochie se lumina de punctul acela ca de o minune. Căpătase galbenul farmec în sfîrșit și se întregise așa cum îl visase ea în visurile ei.

Și de atunci numai trandafiri roșii voi să poarte domnița, poruncind grădinarului ca în fiecare dimineață să-i aducă unul.

Și în fiecare zi, mai ofilit, mai palid, mai lunar, venea tînărul cu ochii albaștri ca două cicori și cu mîna tot mai tremurătoare îi întindea trandafirul pe care strop cu strop îl împurpura cu sîngele lui, neștiut de nimeni.

Mai palid și mai lunar pe zi ce merge venea, întinzîndu-i ca într-o cupă viața vieții lui, iar fata lua potirul însîngerat și nici nu căuta la el.

Albă și rumenă se făcuse acuma ea, și viața îi revenise în ochi și pe buze, trecînd parcă de pe marginea trandafirului pe marginea gurii ei.

Și tot mai alb și mai lunar a venit cel ce se jertfea, pînă ce într-o zi, scăpînd potirul de sînge, s-a năruit la picioarele domniței.