Jălirea necuviincioasei morți a heroului României
1821, august 15
Ceriule ! Cum nu ți-e milă.
De lasă să piară cu silă
Un luciafăr luminos,
Ce pînă să nu răsară,
Spre apus îl mînă iară
Un nor prea întunecos !
Și d-erea ca să apuie
Norilor să se supuie,
Pentru ce, dar, s-a ivit ?
Pentru ce iar să se-ntingă
Spre apus, și să se stingă
Plîngînd totul c-a perit ?
Pentru ce, spre scăpătare
Să alerge așa tare,
La răsărit fiind ajuns ?
De ce numai să lucească
Și îndată să lipsească,
Să rămîie-n veci ascuns ?
De ce raze luminoase,
Cu ziori prea mult frumoase,
Orizontului a-ntins ?
Cînd era să nu rămîie,
Ci apusului să-l mîie
Un nour negru, ce l-a atins ?
Mai pe urmă, cu ce vorbă
Ast pahar, vai, el să-l soarbă,
Și să fie hotărît
Așa-n vreme prea puțină,
Să lipseasc-a lui lumină
Și să piară amărît ?
Ah, stihiilor în fire !
Ce prea rea nenorocire
Ce teatru prea ciudat !
Văz ca zioă-n miaza zilei,
Tot pămîntul României
Peste tot întunecat !
A pierit acea duioasă
Stea a lui prea luminoasă
Ce era a-i lumina,
Carea cu putere mare
Dedea nouă însuflare
Oricui i se închina !
Vai ! Pesemne reaoa soartă,
Ce în veac tot pizmă poartă,
A voit adevărat
Ca în lume să arate
A sa mare nedreptate,
Ea, printr-îns-învederat ! ...