Izolarea (Alphonse de Lamartine, 2)

 

Adeseori pe munte când soarele-asfințește,
Sub umbra unui arbor eu trist mă odihnesc,
Privirea mea pierdută prin câmpuri rătăcește,
Prin văile frumoase ce lin se prelungesc.

Aci vuiește izvorul cu valuri spumegânde,
El curge, șerpuiește în vale misterios,
Colo întinde lacul apele lui dorminde,
Din care steaua nopții se-nalță-n cer voios.

Și ziua trist aruncă o ultimă lumină
Pe-al muntelui vârf negru, de codri-acoperit,
Iar luna maiestoasă, a umbrelor regină
Se-nalță și lucește duios la răsărit.

Aud in turnul gotic cum clopotul vuiește
Și-n ceruri cum se-nalță un dulce, sacru cânt;
În drum stă călătorul și clopotul unește
Cu-a zilei ultim vuiet concertul său prae sfânt.

L-aceste vii tablouri a mea inimă-i mută,
Nici dor, nici mângâiere, nimic nu mai simțesc,
Eu sunt în astă lume o inimă pierdută,
Ș-a soarelui mii raze pe morți nu încălzesc.

Din munte-n munte ochiul zădarnic se îndreaptă
Spre sud, spre nord el cată, spre-apusu și răsărit.
Și simt că fericirea aci nu mă așteaptă,
Ori unde-a mea privire o plimb în infinit.

Palaturi mari și mândre, bordeiuri, văi și sate,
Nu simt nici o plăcere cu voi ca să mai fiu
Voi codri, stânci, izvoare și tu singurătate
Unu înger vă lipsește și-mi pare tot pustiu.