Ix – mix – fix

Ix – mix – fix de Max Blecher

Pentru Marie, ca divertisment funambulesc

I

Pâinea zilnică se facea din litere, nu din faină. Fiecare pâine conținea un roman complet de Zola. Pe suprafa­ ța unei îmbucături cetii un episod cu înspăimântătoare catastrofe de cale ferată.

Contele mânca și el din aceeași pâine, însă felii mai subțiri și, ca să zic așa, aproape anonime.

Pe tălpi contele era vopsit cu roșu (avea picioarele goale deși purta decent pantaloni de vânătoare), în cap avea o tichie cu vederi din Brazilia, iar în mână ținea un crin negru, peste măsură de intimidant.

Contele se lăuda că nu admite niciun fel de intimita­ te, cu nimeni.

— Privesc totdeauna de sus, vag și niciodată la mai pu­ țin de 34 metri.

— Treizeci și trei pentru personalul domestic, insi­nuai eu.

— Niciodată. Cestile cu cafea mi se aruncă în zbor de la distanță; nu mă pot compromite, sunt conte după ambii părinți.

Imposibilitate din punct de vedere heraldic, era evident că aveam de-a face cu un conte fals.

În timp ce vorbeam, acrobații desfăcută barele de la perdele și instalară cu ele trapeze în stradă. Prin geamul uns cu săpun strada îmi apăru plină de ceață și mai in­utilă ca oricând. În pâclă, trapezele de nichel străluceau cu luciri stranii și puțin șterse ca pești argintii într-un bazin cu apă murdară.

II

Zburam prin săli haotice cu pereții de nouri bulbu­cați și bolnavi. Eram agățat de vintrele roze ale jumătății-de-câine călătoare, cu degetele înfipte în ele. Picioarele mele, prea lungi, atingeau podeaua metalică și în fuga aceasta nebună scântei lungi de un metru îmi țâșneau sub tălpi. Singurătatea mă urmărea cu un alt zbor și cu o melancolie mai ascuțită și mai înțepătoare: nu mai știam acum dacă viteza era carne sau suflet.

Vintrele câinelui se topiră în drum și se transformară în coapsele unei statui de femeie, dar nici materia mar­morată nu dură prea mult și căpătă moliciuni de piele adevărată cu parfum cald omenesc, pe pulpele cu ciorapi fini, brodați cu ferigi și capete de lei.

III

În fața patului meu, teatrul de papagali isprăvi cu gâlceavă ultima piesă. Cu piciorul aș fi vrut să-i ating și să-i mângâi, însă odaia era plină de apă, iar eu, în marginea ei, o bucată de lemn vechi, cu dantele de putreziciuni.

Poetul - înalt, drept, negru - apăru în dosul teatru­ lui și, desfacându-și pelerina, îmi arătă pe piept un evan­tai de mătase rosie.

În acest timp masa din odaie își lungi subit picioarele.

Întorsei capul.

În mijlocul odăii patru coloane fine de lemn urcau până-n plafon. între ele atârna de un fir de păianjen o fundă albastră, o fundă de școlăriță, legănându-se ușorîn aer pentru a-mi indica demențial, însă corect, stricta ei irealitate.