Iuda

Jump to navigation Jump to search
Iuda

de
Simion Nadson
tradus în română de
Alexei Mateevici


I[modifică]

Hristos se roagă. Sânge cade
Din fruntea lui în picături
Pentru a lumii răutate,
A omului păcate, uri.
Dumnezeiasca-nsuflețire
Îi arde-n ochii Lui senini,
Și cu o jalnică zâmbire
El rabdă-a crucii chinuire,
Cununa aspră cea de spini.
Pe lângă cruce stau în roată
Mulțimi de oameni. Uneori
Întunecata, oarba gloată,
De râs bufnește mișcător,
Și nu pricepe, nu gândește,
Pe Cine îl obijduiește
Cu râsul batjocoritor,
Ce a făcut El, de la chin
Ca pe un rău L-a osândit?
Și ce vrăjmaș de ură plin
La Dumnezeu s-a îndârjit?
Cu-a dragostei învățătură
El blând, în lume a intrat,
A pătimit și s-a rugat;
Iar lumea în nespusă ură
Cu sângele Lui s-a pătat.

II[modifică]

Sfârșitu-s-a!
O noapte blândă
Ardea-n albastre înălțimi,
Ea lumina cetatea sfântă
Și largile împrejurimi.
Lumina lunii gânditoare
Când s-ascundea în nourași,
Când s-aprindea tremurătoare
Deasupra sfântului oraș.
Și a Golgothei. Jos în ceață,
Din munte târgul se vedea,
Iar sus, în pacea lor măreață,
Trei cruci înalte înnegrea:
Pe cele două... spânzurați
Se mai vedeau cei răstigniți,
Și slabi, la fețe-ngălbeniți,
Erau de lună luminați.
Iar pe-a treia nimeni nu-i.
Păzit de ucenicii Lui,
A fost Hristos luat ușor;
Cu mare jale îngropat
Și piatra gropii I-au udat
Cel de pe urmă plâns al lor...

III[modifică]

A cui plânsoare tăinuită
Ascultă cea de mijloc cruce?
Ființa-aceasta necăjită
De unde soarta o aduce?
Nădăjduind la vindecare
Ea peste mări și peste țări
Venit-a, poate, ușurare
Să-i deie Cel trimis din cer?
Era de-acum cu rugăciune
'Naintea lui Hristos să cadă
Și iată, cu amărăciune,
Aude vestea minunată:
Cel ce a dragostei lumini
În rele inimi a aprins,
Stăpân, ce n-a știut stăpâni
Și toată jalea-n lume-a stins,
Sfârșitu-s-a batjocorit,
În chinuri grele necăjit...
Ori poate-un tainic ucenic
Plecându-și capul arzător
La cruce-și varsă al lui dor,
Plângând ca pruncușorul mic?
Un păcătos nepocăit
La cruce, poate, a venit,
Aici să-și verse pocăința?
Nu — îi Iuda. Nu dorința
De rugăciune l-a adus
La crucea Domnului Iisus:
A se ruga el nu putea
Cu firea ce-n păcat ardea;
A se ierta cu Trupul Sfânt
Nu i-a trecut prin negrul gând...
El singur sta nedumerit
Și nu știa de ce-a venit.

IV[modifică]

La chinuri grele osândit
Și de norod batjocorit,
Cu crucea când trecea Hristos,
Căzând sub lemnul greu și gros,
Ascuns Iuda l-a văzut
Și într-o clipă-a priceput
Pe Cine el, setos de bani,
Vândut-a la vicleni dușmani,
Și că iertare nu mai are
El la preasfânta judecare...
O frică-atunci neputincioasă
Intrat-a-n firea lui fricoasă...
După aceasta — noaptea toată
Închipuirea ațâțată
Pe cel vândut i-l arăta;
Degeaba Iuda căuta
Vedenia ca să alunge:
Doritul somn la el nu vine,
Și din lucirile senine
Hristos vederea îi împunge;
Degeaba ochii el închide,
Ca minții sale ostenite
Să-i deie pace. Luminos
I se arată lui Hristos.

V[modifică]

Îl vede Iuda necăjit
Pentru preasfântul adevăr,
În greul chin, batjocorit
Pe Dumnezeu, venit din cer.
Îl vede într-a lui osândă
Pe Cel ce-a îndrăznit să-L vândă
Viclenilor judecători,
Și ochii Lui întrebători
Tot sufletul îi săgetează...
Iar fruntea îi încununează
Cununa aspră cea de spini,
În ochii Domnului senini.
Pe buze vede și citește
Iuda dreapta judecată;
Dreptatea sfântă, mâniată,
Iertare nu-i mai dăruiește...
„Vedere-amară, fugi departe,
Căci pieptul meu de muncă arde,
Măcar un ceas ori o clipire
Tu vezi: ființa vânzătoare
Îți scaldă Sfintele picioare
În lacrimi... Doamne miluiește
Și iartă... Vezi, necazu-mi crește
Cu clipa când Te uiți la mine...
O, nu mă chinui, stăpâne,
Și leapădă-mă, dă-mi odihnă,
Un ceas ori un minut de tihnă...
Tu vezi: vicleana sărutare
Îs gata-n vecinică plânsoare
Eu s-o înec... Numai oleacă
Să-mi fie inima săracă
În pace... Dă-mi să-mi uit durerea,
Măcar un pic de mângâiere
Să pot primi prin rugăciune...
Ești Dumnezeu... Dă-mi iertăciune!
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Iar eu? Eu am avut cruțare?
Nu! Nu pot să aștept iertare!"

VI[modifică]

„Încotro să fug de negrul gând?
Încotro să fug de pedepsire?
Îmi fierbe mintea mea arzând
Și sufletul de pătimire.
În pacea nopții luminoase,
În nemișcarea Lui tăcută
Hristos în chinuri sângeroase
'Mi trimite-a Lui mustrare mută"...
Iar primprejur o noapte blândă
Primăvăratică, cu ceață,
S-a liniștit cetatea sfântă
În frumusețea ei măreață.
Lumina lunii gânditoare
Se varsă lin, tremurătoare...
Și doarme muntele Sion
Și râul argintiu Chedron.

VII[modifică]

Fugi, vânzătorule, de oameni,
Tu strângi acum ce-ai vrut să sameni!
Să știi de-acum că nu-i găsi
Tu nicăierea liniștire,
Și pentru aspra-ți pedepsire
Hristos în veci ți s-a ivi.
Fugi de această cruce sfântă,
Cu sărutare n-o spurca,
Cu-a lui Hristos Ființă blândă
În veci nu te vei împăca...
. . . . . . . . . . . . . . . . .
Și a fugit...
. . . . . . . . . . . . . . . . .

VIII[modifică]

În depărtare,
A zilei zori frumosul soare,
Ca un foc mare, a aprins,
Și zorile în revărsare
În străluciri luminătoare
Chedronul repede-a cuprins...
Toate-au învis... Cu-a ei verdeață
Ascunsă-n fumuria ceață,
Pădurea ne-ncetat grăiește...
Și-n adâncimea-ntunecoasă,
În umbra ramurii frunzoasă,
Un pârăiaș de-argint vuiește...
Unde nu vezi luciri de soare,
Lumina lui strălucitoare,
Pe creangă-un trup e spânzurat;
Copacul ramurile-ntinde
Deasupra celui ce-a lăsat
Viața, — parcă îl cuprinde.
Este Iuda. A pierit
În pătimiri nesuferite
Și nimenea nu l-a jelit
Cu plânsul inimii zdrobite;
Căci vânzătorul nici n-a vrut
Jelinți cu sufletul pierdut.
Dar până-n cel din urmă ceas
Vedenia lui cea de groază
Nu-l lepăda, al lui necaz
Mărind în noapte luminoasă;
Hristos, ca viu, -nainte-i sta
Și cu mustrare căuta
La el. Preasfânta judecată
Era în ochii Lui senini,
Iară pe fruntea-nsângerată,
Cununa aspră cea de spini.
Martie 1912