Iubirea în poezie

Jump to navigation Jump to search
Iubirea în poezie
de Anton Bacalbașa


Nu trebuie să surprindă pe nimeni faptul că, mai ales în versuri, iubirea joacă rolul principal, iar toate nenorocirile, toate durerile și toate năzuințele omenirii sunt aruncate pe un ‘plan depărtat.
În marele tablou al lui Tizian Amorul sfânt și amorul profan sunt reprezentate cele două feluri de iubire: amorul sfânt e înfățișat printr-o femeie blondă, îmbrăcată, cu o privire gravă și gânditoare, în fundul unui peisaj se zărește un cavaler. Amorul profan îl exprimă o altă femeie de — astă dată nu-i blond㠗 voluptoasă, și care, încinsă doar cu o centură albă, privește la un copil ce se joacă în apă.
Ei bine, oricum am socoti iubirea, ea a jucat și va juca veșnic pe lume un rol pe care nici un alt sentiment nu-l joacă. De la concepția estetică a lui Platon și până la cea absolut fiziologică a lui Schopenhauer, amorul a trecut prin tot felul de speculații ale dialecticienilor, ale filozofilor și savanților.
Cu toate astea, oricâte transformări ar fi suferit concepțiile, sentimentul a rămas. Fără îndoială, acest sentiment, privind pe oameni, oglindește și el toate credințele și toată morala diferitelor epoci. Există un amor antic, unul medieval și unul modern; nu-i mai puțin adevărat însă că fondul pasiunii e același în toate vremile și la toate popoarele.
De pildă, Didon, Heloisa, Werther, Sapho, Nejdanov, deși iubesc în moduri diferite, sunt rezultatele aceleiași patimi. Păgânul Virgiliu, romanticii Rousseau și Goethe, naturalistul Daudet și gingașul modernist Turgheniev, toți sunt pătrunși de eterna simțire a dragostei atunci când concep pe eroii lor — deși fiecare e copilul veacului lui.
Și cum ar fi cu putință să fie altfel? Pentru ca o lucrare de artă să aibă valoare, cea dintâi condiție este, poate, aceea ca artistul să o simtă, să fie încălzit de subiect. Și ce poate fi mai simțit decât acest

         ...instinct atât de van
         Ce se-abate și la pasări de vreo două ori pe an,

cum ar zice marele Eminescu, cum ar zice genialul Schopenhauer...
Ba, dacă iubirea se manifestă în toate lucrările, chiar și în acelea cu care se ocupă Poșta redacției noastre, lucrul e neapărat să fie așa. Căci emoțiunea fiziologică, care la unii se traduce prin versuri, la alții prin acte de domeniul medicinii, se arată de pe la vârsta de 12 și 15 ani; pe când ideile mari, gândurile de luptă socială ori politică vin tocmai hăt-târziu.
Precum e natural ca la vârsta de 3 ani să fii puțin convenabil cu dădaca, e tot așa de natural ca la vârsta de 15 ani să simți „instinctul pasărilor” — atât mai bine dacă te dedai numai la versuri.
Toți acești versificatori prin impulsiuni fiziologice ar putea să spună ca Pippo al lui Musset:
J’ai le coeur de Petrarque et n’ai point son genie!
Și, pe câtă vreme Adam va fi mușcat din pomul oprit, iar Eva va fi „coastă din coastele lui”, toate teoriile grave și toate consiliile paterno-medicale nu vor fi în stare să oprească atentatele la bunele... versuri.
Ca să parodiez o vorbă a lui Schopenhauer, versurile sunt pentru băieții de familie „supapa de siguranță”. Deci lăsați pe copii să facă versuri... E un joc atât de inocent!

***

Este însă un alt punct de vedere. Tendenționismul de care vorbesc nu exclude lirismul. Dar, precum în poezia păgână nu se vorbește de calitățile femeii; precum în solemnele bucăți ale cavalerismului femeia nu-i femeie, ci doamnă; precum în plângătoarele opere ale lui Chateaubriand ori ale lui Lamartine e vorba numai de frumusețe; precum în Sapho ori în Le collage al lui Paul Alexis e în joc numai voluptatea, tot așa noile concepții despre rolul femeii vor aduce în mod fatal o altă poezie.
Fără îndoială, nu poruncim tinerilor să-și închipuie iubirea altfel demn și-o închipuiesc. Dar când ideile noi vor fi pătruns proletariatul cult, din clasa căruia mai ales apar artiștii, atunci această poezie nouă, această nouă concepție economico- filozofică se va impune. Și lirismul va merge alături cu știința socială, el se va înălța de la o cântare de cocoș la cântul conștient al unei iubiri superioare.
Pân-atunci, frumoasă Venere, întinde-ți brațele de marmu- ră!... Iubirea cea nouă nu-i rezervată unei tinerimi fără entuziasm. Nu fiii burghezimii, crescuți în atmosfera nesănătoasă a senzualității precoce, vor putea da iubirii eterna haină strălucită a unui sentiment superior, a unei mărețe concepții.
Se va topi în vâltoarea patimilor bolnave generația istovită, care a moștenit, în mijlocul mizeriei celor mulți, lenea de gândire și moliciunea orientală a veacului de ghiftuiți, și va răsări o tinerime care va renaște poezia, renăscând toate sen- timentele.