Italia (Ion Sân-Giorgiu)

 

Te cunoșteam din basme și cântece romane
O, țară legendară a veșnicei Italii,
Grădină fără toamnă în care portocalii
Își picură pe ape petale diafane...

Ți-am învățat cântarea din rimele lui Dante
Și din copilărie strămoșul tău Virgil,
Mi te-a închis în suflet cu fiece dactil
Și crești de-atunci în mine cu forța unei plante

În clipa neuitată când de pe plaja albă
Eu ți-am văzut decorul cu apele marine,
Cu cerul ce-și coboară aripile senine,
Cu satele zvârlite pe maluri ca o salbă;

În clipa când cu ochii întredeschiși alene
Îngenunchiai pe malul albastrei tale mări,
Eu ți-am sorbit viața din nesfârșite zări
Și ți-am închis icoana de aur între gene...

...O, te cunosc acuma pământ al vechii Rome
Și-ți înțeleg povestea și ne’nțeleasa-ți vrajă
Acum când suflul mării mă’ntâmpină pe plajă
Și când respir în voie ușoarele-ți arome

Și cântecele tale ce urcă de pe ape
Din piețele’noptate, din albele gondole
O, cântece șoptite de buze de creole,
Eu le cunosc pe toate și le păstrez aproape

Mi-au înflorit în suflet grădinele-ți bogate
Cu broderii de floare, cu verzi și mari arcade,
Cu templul ce se’nalță pe albe colonade
Cu Amor ce-și deschide aripile sculptate

Și’n scânteierea lunei ce tremură’n fântâni
Un faun blond își cântă chemarea lui din fluier,
Și parcă-aud aevea prelungu-i, tristu-i șuier
Din trestie cum zboară subt asprele lui mâini.

...O, te cunosc cu’ntreaga ta gamă de culori,
Ce-o joci în mii de unde subt stelele de aur
Și parcă-ți văd cununa de mirt și foi de laur
Ce-o ai de la părinții pe veci nemuritori.

Si din grădina verde cu negri chiparoși
Privesc cum înspre mine își urcă valul marea
Și parcă’n psalmodia-i ce-o’nghite’n larguri zarea
Răsună amintirea eternilor strămoși...

1 aprilie 1919