Istoria unui țânțar

 

Născut pe suprafața celui mai pitoresc lac de pe văile Cașe­mirului, pe sânul florii lotus1, ce-și întinde buchetele sale mirosi­toare pe luciul oglinzii apelor acelui lac, nu am uitat cele mai mărunte detailuri ale momentului când am intrat în viață; căci cu toate că viața noastră este scurtă și în comparație cu viața omului se poate numi numai o clipeală, pentru aceea noi avem numai două perioade în viață, adică tinerețea și moartea, pe când la oameni de la tinerețe până la moarte se trage tristul și înde­lungatul period al bătrâneților cu suferințele lor de neputințe trupești, cu deziluzii amare, cu doruri ale trecutelor fericiri, care li se arată în depărtare, stingându-se cu ultimele raze ale flăcării juneții.

Dar și junețea lor e adeseori jalnică, fiind năvălită de miriade de dușmani microscopici, ce le rod măruntaiele, gospodărind în ale lor maiuri, alcătuiesc văgăuni ca și molusculele de mărgean, ce zidesc în fundul oceanului stânci ciudate; și sumeața frunte, ce poartă o coroană de rege, se pleacă spre mormânt, vestejin­du-se ca o floare atinsă la rădăcină de un vierme nevăzut.

O, dacă ar înțelege oamenii mai bine viața noastră, legea noastră din veacuri nestrămutată, și s-ar încredința, că nu ei, uriașii creației, stăpânesc lumea, ci noi, fericiții, care în legioane nenumărate creștem și ne înmulțim, hrănindu-ne din sângele lor, nepăsându-ne nici de puterea, nici de mintea lor.

Noi trăim fără a ne gândi la viitor. Viitorul nostru este pentru noi asigurat și reglementat de mama natură, care ne îndatorește să iubim la timp, înmulțindu-ne, și să murim la timp, reînviind iarăși în noi reproduceri nenumărate. Noi nu simțim chinurile sufletești ale mustrării de cuget, ale invidiei, ale nesațului de avuții și onoruri; noi nu ne îngrijim că oare unde vom găsi hra­na de toate zilele; aripile ne duc unde ne duce apetitul, în pala­tul regesc sau în bordeiul săracului, în cabinetul filozofului sau la umbra cedrului, unde se odihnește elefantul.

Înzestrați cu un paloș ascuțit, bortelim cu el fără păsare în nasul regelui sau al filozofului, iar negăsindu-i, apoi în hobotul elefantului sau în altă fiară. Se-nțelege că, cu cât este pielea mai fragedă, ajungem mai degrabă la globulețele sângelui, pe care îl sorbim cu deliciu. De aceea pătrundem mai cu preferință în locașuri unde trăiesc oamenii în trufie și lux, fiind pielea lor fragedă și îngrășată prin producte cosmetice și scutită de arșița soarelui.

Noi, țânțarii, nu ne naștem în dureri și chinuri ca oamenii, ci primim viața în cel dintâi moment și vedem cu extaz întâia rază a luminii, ce ne încălzește și săvârșește pe loc întregimea crea­turii noastre.

Așa gândeam în cel dintâi moment al tinereții, legănat de iluzii încântătoare, dar vai! trăind m-am încredințat cât de amar m-am înșelat. Experiența mi-a dovedit că și în viața noastră sunt la­crimi de dureri, că și zborul nostru îl urmărește fantoma morții fără timp și că ne prigonesc dușmani aprigi și neîndurați.

Din 500 de oușoare, depuse de frageda noastră mamă, cel dintâi a fost al meu, care plutea pe suprafața apei, și abia ce îl atinse aerul cald și uscat, simții îndată cum viața se trezi în mine, împrăștiindu-se prin toate mădulărele trupului meu înghemuit. Lumina străbătea abia palid prin pielicica transparentă a larvei în care mă aflam închis așa de strâmt încât abia mă puteam mișca. O dorință nespusă mă apucase să ies cât mai curând din acea închisoare nesuferită și, ca osânditul arestant ce încearcă a sfărâma gratiile de fier ale temniței, mă sileam cu genunchii din răsputeri să sparg învelitoarea mea. Dar silințele mele erau za­darnice, căci pielicica învelitoarei în care mă aflam, fiind elastică, se-ntindea fără să se rupă. Atunci în desperare mi-am scos paloșul din teacă și am început cu sârguință a borteli în larvă. Îmi suc­cese2 a face o deschizătură prin care putui scoate capul afară. Atunci rămasem încremenit de grandiosul tablou, ce se dezve­lea în jurul meu. Pe un cer senin strălucitul soare împrăștia cu intensitate valuri de lumină arzătoare. Suprafața oglindie a ape-lor era acoperită de frunzele lotosului înflorit, ca un covor măreț țesut de zâne și pe care nici un domnitor pământesc nu puse piciorul său profan. Iar printre buchetele acelor flori se jucau zburând prin aer roiuri de musculițe felurite; în dreapta alte roiuri de gâze dănțuiau cotilionul cu nenumărate schimbări și evoluții, în stânga voinicii noștri țânțari săvârșeau niște manevre de atac asupra unui broscoi ce se lăfăia cu pântecele la soare. Aceștia erau tinerii soldați ce învățau tactica militară. Mai de-parte pe luciul apei se întindeau ca o ceață miriade de bacile și monade, ale căror corpuri cristaline vopseau apa în felurite cu­lori metalice. Făcând încă câteva silinți, în sfârșit am ieșit din larvă și ostenit m-am așezat în ea ca într-o luntre rezemân­du-mă pe picioarele de dinapoi. Începui a-mi îndrepta aripile ce nu apucase a se învârtoșa de soare, iar cu picioarele de dinainte îmi scliviseam3 antenele. Ștergându-mi paloșul de umezeală, am voit să-l trag îndărăt, dar dintr-o mișcare neghioabă luntrișoara s-a plecat pe coastă. Atunci auzii din floarea lotusului glasul ma­mei mele, ce striga cu îngrijire: te vei răsturna și te vei îneca, fiul meu, astâmpără-te și stai nemișcat, până ce aripile tale se vor învârtoșa și atunci zboară la mine, având a-ți da câteva povețe, ce ne dictează natura din neam în neam.

În curând m-am simțit în putere de a întreprinde zborul, dar mai întâi mi-am cercat aripile și, întinzându-le, începui a bâzâi cu ele atât de armonios, că singur rămăsei încântat. Bzzz... în felurite tonuri muzicale, zbârnâiam cu o inspirație poetică, înce­pând întâi imnul de fală al creatorului lumii. Nu știu, dacă eu am împrumutat ideea din oratoriul lui Haydn4, sau Haydn de la mine, dar imnul a fost grandios și minunat. După o pauză, am cântat un marș militar al coloanelor noastre de atac ce merg cu asalt la orgiile noastre de sânge. Și în urmă am sfârșit repertoriul meu vocal cu o romanță plină de simțire, adresată viitoarei mele iubite, stăpânei inimii mele. Această melodie am cântat-o cu atâta sentiment că, apropiindu-mă de mama mea, o găsii lăcri­mând de pătrundere. Cu frăgezime netezindu-mă cu piciorușul pe cap, mi-a zis: „Ascultându-te, fiul meu, sunt pătrunsă până-n suflet de bâzâitura ta melodioasă și-ți prevestesc, dragul meu, un viitor mare ca cântăreț, dar totodată sunt mâhnită, înțelegând că în tine se dezvoltă un suflet poetic. Trebuie să știi, fătul meu, că astfel de creaturi petrec o viață ticăloasă, din cauză că devin lăsători, nebăgând în seamă să-și hrănească corpul, ci flămânzi duc viața numai cu oftări și dorințe efemere. Pe de altă parte, fiind poet, tu nu ești demn de-a te numi privilegiat sugător de sânge, și vocațiunea ta nu corespunde genealogiei noastre is­torice, căci strămoșii tăi și-au împlinit datoriile lor cu glorie, sugând nobilul sânge al celor mai onorați cetățeni ai țării, necru­țând nici pe cei mai mari demnitari ai statului. Ei sugeau de-a valma pe înțelepții filozofi și brahmini, precum și pe frumoasele femei de la curte. Iar tatăl tău a fost mareșalul țânțarilor, care a biruit, cu legiunile sale, oștirile lui Rama, care voia să treacă cu armata sa istmul mlăștinos spre Iava. Atunci voinicele legiuni ale tatălui tău, atacându-i, le-a supt sângele într-atâta, încât toată armata lui Rama a fost silită să se retragă rușinată. În acel război memorabil am dovedit și eu un curaj de eroină, sfredelind cu paloșul meu nasul lui Rama și slobozindu-i în rană un așa ve­nin, de mai că era să-i putrezească nasul; norocul lui însă că ajunse la timp în haremul său, unde cadânele cu leacuri și descântece l-au scăpat de la moarte și cu nasul întreg. Asta ți-o spun, pentru ca să știi că puterea noastră este strașnică. Noi, împănând paloșul în venin sau luând pe el bacile destructive, le putem introduce în sângele mamiferelor și dușmanilor noștri, cauzând în ei boale epidemice, ce-i stârpesc de-a valma. Oame­nii mor, nevăzând pe minerii ce-i ucid, căci vederea omenească e tâmpită, neputând străbate cu văzutul pe cele mai mici creații ale naturii. Cu cât animalul e mai voluminos, cu atât e vederea lui mai mărginită. Noi vedem aceea ce nu vede nici pasărea, și pasărea vede aceea ce nu poate vedea nici omul. Uită-te pe luciul apei sub umbra unei rădăcini putrede, cum se deosebește o pată mohorâtă ce se mișcă, acolo sunt bacilele holerei. Mai departe altă pată verde, compusă din ciupercile microscopice ale figurilor galbene. O, ce nu ar da oamenii să vadă structura lor ciudată pre-cum o vedem noi“.

— Și de unde te-ai făcut tu, mamă, atât de învățată? o între­bai cu respect.

— Din școala naturii, pe care oamenii, imitând-o, o numesc academie de istorie naturală, și nu o dată șezând pe nasul celui mai renumit bactereolog mă tăvăleam de râs, ascultând palavrele sale ce le turna de pe catedră adepților săi, care îl ascultau cu gura căscată, încremeniți de mirare; iar stenografii scriau cu grăbire fiecare cuvânt, cu scop de-a lăsa posterității minciunile tipărite și aprobate de lume. Acest învățat încerca să documen­teze că a ajuns cu ajutorul unei sticluțe, ce o numea microscop, până la ultimul hotar al creației microscopice și că de acum oa­menii nu vor mai muri de boale contagioase. Deci, fiul meu, tot ce vezi cu amândoi ochii încrustați câte cu 500 de pupile și fieștecare pupilă mărind vederea de 500 ori, închipuiește-ți că toată această lume, în care foiesc felurite creațiuni ce se zbat și se zbuciumă într-o luptă eternă pentru existență, se sfârșesc mâncându-se unul pe altul, cei mai puternici înghițind pe cei mai slabi, spre a le ocupa locurile. Toți sunt îndemnați de instinctul stârpirii, începând de la urieșii creației până la ultimul atom ce se mișcă purtând în sine viață. Privește, de pildă, la sprintena libelă, ce ca fulgerul trece prin aer, ea este pantera țânțarilor, și vai de unul din noi, când o va întâmpina în cale: îl prinde cum prinde uliul porumbelul și-l înghite. Și dacă acești muscoi nu ar fi mai puțini la număr decât noi, atunci generația țânțarilor s-ar șterge de pe fața pământului. Iată pe frunza lotusului abia se vede urzătura mrejelor de păianjen. Amar de bietul țânțar ce se va anina cu piciorușul de vreun fir cleios. Ochiul priveghetor al dușmanului, ce pândește victima ca tigrul, într-o săritură îl prinde și îl mănâncă. Tocmai de o așa cruntă moarte a pierit și tatăl tău. Cu ce durere îmi aduc aminte de sfârșitul lui tragic...

Oftând mama adânc și ștergându-și ochișorii de lacrimile ce o năbușiră, începu după o pauză a continua: „Noi zburam împreu­nă printre crenguțele împletite ale lianei, tatăl tău bâzâind fa­voritul său marș militar. El nici nu lua seama încotro își îndreaptă zborul, fiind de caracter nepăsător, și nu o dată numai prin privegherea mea scăpa de pieire. Zării de departe între două cren­gi mrejele geometric țesute de un nemernic și bărdăhănos păian­jen, și strigai din răsputeri să se păzească de păianjenul ce sta în cale, dar el, tot cântând, a clătinat negativ cu capul și a zburat înainte. Grăbindu-mă a-l ajunge, îl rugai să cârnească ceva la stân­ga. Dar el îmi bâiguia ceva fără înțeles, zicându-mi: „Dragă, mi s-a tâmpit vederea, sunt cu desăvârșire amețit, și știi tu din ce îmi vine amețeala? Din cauză că sunt beat!“

— Tu ești beat? am strigat cu mirare, și de unde? cum?

— Trecând pe lângă un drum, am dat de un englez dormind la umbră. Avea un nas roș ca trandafirul. Deci eu, fiind flămând, m-am așezat pe nas și începui a suge cu aviditate, neluând sea-ma, că sângele lui era amestecat cu grog. Acest sânge m-a înfo­cat așa, că-mi veni o dorință nespusă să înfig paloșul în băr­dăhanul acestui păianjen ce spânzura în mijlocul mrejelor sale, ca hoțul ce așteaptă la potecă pe bietul călător.

M-am înfiorat de aceste cuvinte, zicându-i: „Scumpul meu bărbat, te conjur, nu fă asta, fii cuminte, lasă în pace acea di­hanie urâcioasă“. Dar cine e în stare să aducă pe un beat la rațiune, și încă pe un caracter arțăgos, cum era tatăl tău. Smul­gându-se din brațele mele cu paloșul ridicat, cu o bâzâitură războinică a năvălit asupra păianjenului; acesta era însă bătrân și avea piele groasă, așa că paloșul s-a îndoit, nestrăbătându-l. Atunci tatăl tău, furios, voia a-i da a doua lovitură în coastă, dar s-a aninat cu o aripă de cleioasa mrejă, și atunci păianjenul i-a înfipt căngile în spinare. Un vaiet jalnic mi-a pătruns auzul, cu înfiorare am închis ochii, iar când i-am deschis, văzui pe tatăl tău fără viață, cu paloșul plecat, cu piciorușele spânzurânde între căngile urâciosului păianjen ce-l sugea. Așa a fost moartea ero­icului tău tată, din cauza nasului englezesc.“

Zicând aceste, izbucniră lacrimi din ochii mamei mele, și eu asemene lăcrimam cătinel, neștiind cum s-o mângâi. Dar iată că deodată se făcu lângă noi un zgomot de bâzâituri, ce-l făcea o coloană a familiei noastre, abia ieșită din larve. Tot acest nou popor se învârtea într-o veselie nebunească, fiecare cetățean cântând în felurite tonuri. Aceste tonuri produceau o disonanță atât de cumplită, încât eu ca cunoscător de muzică îmi astupai urechile. Iar ei strigau: „Vivat monarhia!“, alții: „Vivat consti­tuția!“, iar cei mai liberali — „Vivat republica!“. Unii răcneau că trebuie reformată legea țânțărească. În grabă cântările aceste se prefăcură în urlete și îngroziri, și revoluția era gata să înceapă. Dar înțeleapta mama noastră s-a sculat și, așezându-se maiestuos pe pistilul floarei lotusului, a ridicat paloșul său ca sceptrul unui domnitor și de pe tronul ei rosti următorul mesaj: „Dragii mei copii și voinicule popor țânțăresc! Vă felicit de ziua nașterii fericite ce derivă din iscusința mea a ascunde larvele de lăcomia broaș­telor. Dar periodul pericolului a trecut și voi ați ieșit la lumina libertății, independenți și puternici. Deci creșteți și vă înmulțiți ca nisipul malurilor acestui lac. Să trăiască neamul țânțarilor!“ Vivat! strigară toți într-un glas! „Deci nu uitați, scumpii mei copii, adaose mama după o pauză, că voi sunteți de cea mai nobilă rasă a muștelor războinice, voi, ca hoardele nomade ale lui Ta­merlan, în sânge vă găsiți hrana și în sânge vă este viața. Voi nu aveți nici legături de familie, nici vatră, nici casă. Spațiul, aripile și paloșul vă sunt elementul. Voi nu sunteți ca pângăritele furnici ce poartă în spinare sarcini grele ale vieții și muncesc până la moarte, spre a aduna în jitniță comori și avuții.

Războiul în contra mamiferelor din veacul nostru este decla­rat de noi. Noi preferăm a alege oamenii ce se sug unul pe altul, cei mai puternici biruind pe cei mai slabi, îngrășându-se de măduva lor. Apoi noi tocmai pe aceia să-i atacăm, fiind sângele lor mai gustos, alcătuit din cele mai alese elemente vitale. Însă nu uitați, copiii mei, că unde este o adunare de legioane de in­divizi cu felurite idei și tendințe, și spre a compune un ordru5 de bătaie general, trebuie să fie numit cineva comandant de ar­mată, sub a cărui disciplină să vă supuneți cu toții. El va fi înda­torit să păstreze drepturile fiecăruia și să vă ocrotească prin tac­tica strategică și diplomatică de invaziunea dușmanilor ce ne înconjoară și care, apărându-și sângele, sunt siliți să sugă pe al vostru. Așa este legea generală a naturii. Deci aici față cu voi iată fiul meu cel întâi născut, — arătând spre mine. Contând pe el, îl desemnez de șeful armatei, și cred că te unești cu asta, adre­sându-se la mine“.

Atunci, îngenunchind înaintea ei, am răspuns cu umilință: „Nu îndrăznesc a contrazice deciziunile D-voastră, mamă și regină, cutez numai a Vă mărturisi că nu sunt demn de comandant, având aplicarea să fiu călător în contemplațiunea frumuseților naturii, care m-a adus la extaz de la cel dintâi moment al vieții mele. Deci dă-mi voie a abdica la drepturile de mareșal, rugându-Vă a desemna în locul meu pe unul din frații mei cei mai tineri, după majoritatea voturilor date de mulțime.“

Mama regină s-a cam posomorât, zicându-mi: „Alegerea prin bile nu este în sistemul meu politic, o așa alegere poate naște invidii și dușmănii ce sunt periculoase în adunarea purtătorilor de arme. Deci, spre a evita un conflict, eu cu puterea mea autocrată desemnez pe unul din frații tăi ce s-a născut după tine. Unde este el? Să răspundă!“

— Bzzz... zbârnâi cu un glas bărbătesc un țânțar grăsuliu ce ședea într-o poză voinicească pe marginea unei frunze de lotus.

— Apoi fii tu! — porunci mama, numai păzește armata de păianjeni și de englezi beți. Pleacă, caută-ți o mireasă, prăz­nuiește-ți nunta, ca să aibi succesori legiuiți, spre a evita la moartea mea o revoluție din cauza sufragiului universal.

— Bzzz... Vivat! strigară într-un glas cu toții, ridicându-se în aer ca o ceată compactă, în mijlocul căreia se-nvârtea dănțuind fratele meu.

— Acuma, îmi zise mama cu un oftat dureros, a sosit mo­mentul să-mi iau ziua bună de la tine, dându-ți binecuvântarea, spre a săvârși călătoria în țări depărtate, unde soarta te trage. Și, îmbrățișându-mă cu piciorușele, m-a sărutat cu frăgezime, apoi cu grăbire și-a îndreptat zborul în urma coloanei țânțărești.

Eu rămăsei singur ca un orfan, și numai când m-am încredințat că toate legăturile de familie sunt rupte, când m-am văzut părăsit pentru vecie, atunci am simțit cât de periculoasă este cariera de turist ce-mi alesesem. Dar nu rămăsei mult timp adâncit în gânduri și, aruncând încă o căutătură pe locul nașterii mele, mi-am luat ziua bună de la scumpa patrie și cu un suspin dureros mi-am întins zborul în spațiul nemărginit. Înălțându-mă deasu­pra suprafeței pământului, zefirul de seară îmi înlesnea zborul. Cu ce deliciu nespus admiram tabloul încântător ce se dezvelea sub mine și în depărtare. El era alcătuit de verdeața codrilor în felurite nuanțe și închis de cordelele albastre ale râurilor; iar pe undele împestrițite de festonurile încrestate ale lacurilor reflec­tau ca niște oglinzi colosale razele aurite ale soarelui apunător. Zburând în înălțime, simțeam multe lovituri de niște corpulețe ce mi se așezau pe spinare și aripi, mulțimea lor creștea mereu, încât greutatea lor începu a mă apăsa în jos. Atunci prin iscusința ce avem noi de a da diafragmei ochilor puterea celui mai mare microscop, m-am uitat cu luare-aminte la acele corpulețe, și cu mirare am observat că aceste corpulețe sunt adunate din micro­bii bacililor și din colbul rodnic al florilor care prin curentul aeru­lui zburau în înălțimea atmosferei împreună cu mine și pe mine. Am fost silit să încetez zborul și, punându-mă pe vârful unui ce­dru, începui a le scutura de pe mine, meditând cât e de măreață natura, trimițând pretutindene microscopicii ei agenți, pe unii ca un colb rodnic pentru noi creațiuni, pe alții ca bacili epidemici, să dărâme pe cele vechi.

Dar în meditarea mea în metafizica zidirii contenii pe loc, când văzui măreața lună ce se ivea de după orizont în cortegiul său de stele pe un tron de nourași puhabi ce semănau a argint topit în felurite arabesce. Ea revărsa o lumină galeșă printre arborii de sandal, încununați cu ghirlande de vanilii și orhidee, ale cărora emanațiuni odorificante se împrăștiau prin zefirul nopții în ju­rul meu. Totul era învelit într-o mreajă de lumină fosforescentă, iar frunzele copacilor păreau că șoptesc într-o foșnire misterioasă. Extazul poetic mă cuprinse, inimioara mea se zbătea de dorul amorului, și cântai cu un glas de tenor o nocturnă pasionată. Zzzz... chemam eu în cadențe și tremoli pe idealul meu. Și iată că nu departe de mine, din floarea unei orhidee, a răsunat tot același cântec pasionat, dar în modulații de sfială, așa că eu am înțeles îndată că subțirele soprano zi-zi-zi... este glasul unei țânțăroaice cântărețe ce-mi răspundea la chemarea mea de amor. Deci, spre a o încuraja, i-am cântat o romanță improvizată așa:

Zi-zi-zi, De-ai veni, Te-aș iubi Și ocroti, Zi-zi-zi...

Abia ce s-au sfârșit ultimele tonuri, când lângă mine zdreliră într-un frou-frou aripioarele ei de mătase. M-am întors. Ah! ce fericire! Dinaintea mea sta o frumoasă țânțăriță cu ochișorii plecați și acoperiți de antenele mătăsii. Ce talie de viespe, ce grație în toate mișcările ei. Razele lunii, ondulând pe aripioarele ei, păreau a fi unde de argint topit. Nu mă puteam stăpâni de flacăra amorului ce ardea, și cu o voce pasionată o întrebai: „De unde vii, ființă încântătoare, și cine ești, silfidă aeriană?“

— O călătoare urgisită, o văduvă desperată ce-și plânge moar­tea fără timp a scumpului său soț, ce a pierit de palma unui en­glez.

— Cum, iar englezul e cauza? am întrerupt-o eu cu mânie. Au doară și pe soțul tău l-a ajuns aceeași soartă, care a fost a tatălui meu? Spune-mi, neprețuito, ca să ne mângâiem reciproc, căci eu sunt orfan, rătăcind prin lume ca și tine, și gata fiind să-ți fiu ocrotitor chiar cu sacrificiul vieții mele.

— Istoria mea e scurtă, îmi răspunse ea cu întristare. Cauza nenorocirii mele a fost chiar soțul meu, mareșalul armatei. Răposatul era de caracter arțăgos și pe lângă toate amarnic mân­căcios. El nu se mulțumea cu sângele supt din popor, ci căuta sânge englezesc, încredințându-ne că este mai dulce, fiindcă en­glezii se hrănesc cu plump-pudding6 și beau multe lichioruri. Ni­meni din noi nu îndrăznea să-i contrazică, mai ales eu, care-l iu­beam ca sufletul meu, dar mă temeam de el ca de moarte. Deci iată că într-o zi, adunându-ne pe toți, ne-a dus în lagărul en­glezesc. Ne-a dat semnalul de atac, și noi cu toții am năbușit în cortul colonelului, care era un om tânăr, gras, cu obrajii roși și subțire la pieliță. L-am găsit dormind cu fața-n sus. Deci, sub su­netul marșului militar, am început a-l sfredeli din toate părțile. El, mânios mornăind prin somn, se întorcea când pe-o parte, când pe cealaltă parte. În sfârșit, trezindu-se de împunsătura dureroasă ce i-o căuză soțul meu pe obraz, ridică cătinel palma. Eu prevăzui tactica englezului și strigai soțului meu: păzește-te! Dar în bâzâitura generală glasul meu nu l-a auzit. Deodată răsună un plesnet, și soțul meu se prefăcu în pulbere. Desperația tru­pelor noastre era nespusă; ele deciseră să-și răzbune moartea șefului lor și începură de-a valma a borteli pe englez în ochi, în nas și urechi, aducându-l la o mânie turbată. Atunci el, luând niște cărbuni aprinși, aruncă pe ei colb de tabac, din care cauză am început a ne înăduși de fumul tutunului și am fugit cu grăbire din cort. Dar vai de noi! Ivindu-se un mare vânt, ne-a împrăștiat ca colbul prin spațiu. Și iată că acum mă găsesc aici, neștiind unde mă aflu, singuratică, fără ocrotire și putere să-mi găsesc hra­na de toate zilele.“

Cu aceste cuvinte începu a plânge amar, ștergându-și cu piciorușele lacrimile ce curgeau din ochii ei drăgălași.

— Nu, silfida mea, i-am zis, îmbrățișând-o, odată ce soarta ne-a împreunat, eu nu te voi lăsa singură, ci rămân al tău până la moarte. Ea îmi zâmbi dulce cu lacrimi în ochi, apropiindu-se cu grație de mine. Cu o săritură grabnică o ridicai în brațe și în sărutări de dezmierdare am adormit osteniți și amețiți de nectarul amorului. Cu ziua, când ne-am trezit, am simțit o foame nesufe­rită, mai ales silfida mea, nefiind sentimentală, avea un apetit grozav, se vede că era molipsită de bărbatul ei răposat cu lăcomia de mâncare, căci rugând-o să mergem să dejunăm miere din poti­rul unei lăcrimioare, ea îmi răspunse cu mică schimosire ironi­că: „Ah, iubite, aș schimba bucuros dejunul ce-mi propui cu na­sul unui englez, în ceșcuța lăcrimioarei vom găsi numai o băutură răcoritoare, iar nu o mâncare gustoasă și cu saț.“

— Apoi, dragă, unde să găsim noi un nas de englez în acești codri pustii, am întrebat-o, netezind-o pe cap.

— Ce-mi pasă! caută-l unde știi, îmi răspunse ea cu glas iri­tat. Tu ești de acum soțul și tutorul meu, vasăzică ești îndatorit a-mi căuta o hrană aleasă și sățioasă. De ce dar porți gloriosul nume de sugător de sânge; sau poate ești vegetarian ca vitele rumegătoare? Tu știi bine că, spre a da viață organismului no­stru, este neapărat ca hrana să fie de sânge, altmintrelea noi gogim, ne topim slăbind cu puterile, și nu uita că mie îmi trebuiește și a ta tărie, fiind eu încă tinerică și frumoasă. La aceste cuvinte îmi zâmbi cu cochetărie... „Ia pildă, adaose ea, de la oa­menii însurați cu femei tinerele.“

— Bine, drăguță, i-am răspuns eu, uimit de atâta înțelepciune în cap femeiesc. Dacă mă voi lăsa să mă sugi, apoi în mine vei găsi sânge de o cantitate foarte mică, și eu slăbind, se înțelege că urmările vor fi stingerea flăcării amorului...

— De asta nu te îngriji, îmi răspunse ea cu un zâmbet viclean. Eu îți voi păstra puterile, numai te previn ca să nu fii gelos, văzându-mă înconjurată de adoratori bine hrăniți, pe care am de gând să-i țin în jurul meu din dragoste către tine.

— Cum? Vrasăzică, va trebui să port două rânduri de antene? am întrebat-o gângăvind și...

— Negreșit, așa se cade, m-a întrerupt ea, râzând de a mea naivitate, o pereche îți va sluji spre a pipăi hrana, iar a doua pereche ca ornament demnului bărbat ce s-a învrednicit să-și dobândească o femeie frumoasă. Astfel de demnitate este înalt prețuită de aceia ce nu vor să se însoare. Ei pun un asemene decor pe capul bărbaților galantomi, care aduc în comunitate scumpa lor proprietate. Deci orișice sacrificiu este decorat. Pa­tria dă decorații pentru aceia ce-și expun viața pentru ea. Decorații primesc și aceia ce sacrifică capitaluri bănești pentru binele comun. Deci eu socot, că pentru tine sunt eu un capital scump. Sau voiești să mă ții de o dârvală? Apoi dacă este așa, eu zbor de la tine. Cu comoara frumuseții mele voi găsi adora­tori mai demni decât tine, căci, precum văd, tu ești un mișel, hămesindu-mă de foame și hrănindu-mă numai cu sărutări înfo­cate și vorbe dulci. Așa nu-mi place, divorțez de tine, mă duc și te lepăd. — Cu aceste cuvinte își întinse aripile spre a pleca.

Atunci în desperația mea îi picai în genunchi, zicându-i:

— Nu, suflete! nu, dragă! nu mă părăsi, căci mor fără tine. Îngăduie puțin; plec spre a-ți căuta măcar o picătură de sânge proaspăt.

— Apoi pleacă, îmi zise, împingându-mă de spete, și caută să fie sângele de la un englez tânăr. Întoarce-te cât mai curând, căci mor de foame.

Mă grăbii cu zborul, cercetând prin toate cotloanele codrului înzestrat cu felurite vegetații. Dar iată că deodată sub bolta de verdeață, într-un scrânciob de crenguțe împletite cu vanilie, văzui dormind cu fața în sus o maimuță. Apropiindu-mă pe furiș de ea, i-am înfipt paloșul în vârful nasului și, luându-i o bună porțiune de sânge, am adus-o cu grăbire silfidei mele. Ea cu însetare a înghițit-o, dar imediat începu a scuipa cu oțărâre.

— Ce fel de mixtură grețoasă mi-ai adus la dejun? m-a între­bat ea cu mânie, au voiești să mă otrăvești?

— Ce spui, drăguță, i-am răspuns încremenit de mirare. Au doară nu cunoști că te hrănesc cu sânge de maimuță, ce este tot atâta ca sângele englezului Darwin?

— Ce bârfești! mă întrerupse ea, scuipându-mă chiar între ochi. Au doară imitațiunea este adevărul? Ascultă, domnule țânțar! Dacă socoți să mă amețești cu filozofia lui Darwin, făcând din maimuță țânțari și din țânțari armăsari, apoi pierzi tot re­spectul meu. După lege trebuie — fără a rezona — a iubi, a ne hrăni și a ne înmulți. În această trinitate se încheie toată filozo­fia țânțărească, altmintrelea cine se deprinde a intra în dispute, se face liberal, adică egoist, vrând a se dezlega de îndatoriri, cerând de la alții să le împlinească plăcerile.

— Minunat lucru! am îndrăznit a-i zice, cum de voi, femeile, sunteți toate de o opinie. Și mama mea avea aceeași opiniune. Când mi-am luat ziua bună de la ea și i-am mărturisit că în su­flet sunt poet, a plâns…

— Cum? a strigat soția mea cu înspăimântare, tu ești poet? tu poet? adause ea, privindu-mă cu dezgust.

— Apoi ce te temi de mine, drăguță, îi răspunsei cam confuz.

Și ce este de mirat, când un țânțar e și poet? Cu tristețe a ridicat din umeri, clătinând din cap.

— Eu nicidecum nu sunt mirată, răspunse ea, că ești molip­sit de acea boală, pe care o numești poezie. Toate creaturile au boalele lor, fără care nu ar fi mortalitatea. Natura prin nenu­mărații săi agenți microscopici trimite microbii și bacilii în jitnița colosală a creației, spre a stârpi prisosul. Aici agenții intră nu numai în mădularele vietăților, ci și până în creieri. Deci, dacă există bacilul turbatului, de ce nu poate să existe și bacilul poeziei? Poate că tu, sugând sânge din fruntea unui englez, ai înghițit și vreun bacil de poezie, care, intrând în creierii tăi, te-a făcut să căpiezi.

Această sarcasmă veninoasă m-a adus la disperare, și cu ciudă i-am răspuns:

— Ce contrast reprezinți tu, dragă, între frumusețea ta și rea­lismul tău!

— Tu ești un țânțar retrograd, îmi zise ea cu dispreț, și voiești a înțelege că așa e veacul, că grațiile și formele corpului nostru sunt prețuite acum numai spre a stimula voluptatea, spre a cau­za înmulțirea, iar nu spre a inspira scăderea, prin idei putrede și deșerte ale veacurilor idealismului.

— Fie și așa; dar ce-ți pasă ție, dacă eu sunt poet? i-am răspuns, începând a mă irita de cinismul iubitei mele ce m-a rănit în amorul meu propriu de poet idealist.

— O, taci, nu-mi vorbi de poezii, m-a întrerupt ea cu iuțeală, căci mă apucă istericalele; îndată ce tu ești poet, toată viața mea va trebui să rămân flămândă împreună cu tine. Poetul este do-mol și cruță sângele altora, spre a se da de hrană tuturor acelo­ra ce vor a-l suge. Nu degeaba ești tu așa de uscat și slăbuț, capul tău e plin de bacilii poeziei... Vai mie! ce soartă m-a ajuns! și începu a boci, acopeindu-și ochii cu piciorușul.

Ce păcat a dat peste mine, gândeam eu. Căci, unindu-mi soarta cu o cochetă realistă, ba încă cu toane, mă voi îneca în lacrimile ei, neavând măcar timp să gust cu tihnă dragostea însoțirii. Ce folos poți avea de o femeie frumoasă necontenit bozumflată? Să te uiți numai la ea de departe, fără să îndrăznești a-i da măcar o sărutare! Mai bine mi-ar fi mers rămânând holtei! Iar acum sunt silit să gândesc cu ce să îndestulez cererile soției, cum să po­tolesc necontenitele ei capricii! Să mă zbat prin lume, căutându-i nasuri gustoase ce-i vor îndestula apetitul ei nesățios? Of! of! oftam eu cătinel, stând pe gânduri: să rămân lângă ea, sau să o lepăd pe furiș și să zbor unde mă vor duce ochii?

Noi ședeam întorși cu spatele unul către altul, cu capetele ple­cate, eu mâhnit, ea mânioasă, eu oftând, ea suspinând, și amândoi totodată hămesiți de foame. Mă uitam la un broscoi bărdăhănos ce se lăfăia la soare și din care puteam suge ceva hrană, dar mă temeam să nu mă vadă dulcineea mea și să mă respingă de la sine ca pe un spurcat. Gândind eu în momentul acela la broscoi, ea medita negreșit la vreun englez tinerel și grăsuliu, dovadă că-și lingea antenele cu aviditate.

Dar iată că deodată răsunară în depărtare sunetele unui or­chestru țânțăresc, cântănd un vals. Silfida mea tresări ca mușcată de un șarpe, ochișorii îi scânteiau de bucurie și, iutând mânia și foamea, începu a-și drege toaleta, adică a se înarma cu atribu­turile cochetăriei, încrețindu-și frizura, netezindu-și aripioarele și cercând cu piciorușele felurite poze grațioase, ridicând ca o balerină când pe unul, când pe altul în sus. Iată că în sfârșit de după o cunună de orhidee se ivi o ceată de țânțari, dansând un vals. „Nuntă! Nuntă! strigă soția mea cu bucurie uitând lacrimi­le vărsate. Ah, dragă! îmi zise ea dulce, tare aș voi să joc, haid­em acolo!“

Eu începui a o încredința că nu este cuviincios a intra la o nuntă, la care nu suntem invitați, ce după eticheta țânțărească ar fi o îndrăzneală nespusă... un act de batjocură... Dar îndă­rătnica mea soție nici n-a vrut să mă asculte și în grabă a intrat între dansatori, unde o cuprinse imediat de talie un țânțar grăsuliu cu antenele răsucite ca mustățile unui ungur, cu o ari­pioară cam aruncată pe umăr, în modul minteanului unui husar, și iată că se și porniră la sărit, învârtindu-se ca niște titirezi, că abia se văzură piciorușele lor mititele. Eu nu eram niciodată ama­tor de dans, găsind aceste sărituri de nebunești și de niște pozne. Dar privind-o cât e de fericită și veselă în brațele cavalerului, de care se aninase ca floarea orhideii de trunchiul unui copac, o in­vidie nespusă mă cuprinse. Ea trecea iute din brațe în brațe, râzând și șuguind cu cei mai aleși cavaleri, nici nu semăna a fi flămândă, după o lipsă de hrană atât de îndelungată. Atunci toc­mai m-am încredințat că cocheta tot cochetă rămâne; uită-te la ea prin microscop sau prin telescop, tot vei vedea cocheta. Cav­alerii o învârteau în toate părțile, mai că nu o răsturnară, și ea dansa necontenit, fără pauză și odihnă! Barbarii aceștia îmi vor omorî iubita, gândeam eu și, folosindu-mă de un moment când ea își îndrepta o aripioară cam boțită, i-am șoptit la ureche că am găsit pentru dânsa un nas de milord adevărat. Cu această glumă socoteam să-i zădărăsc apetitul, atrăgând-o iarăși la mine. Dar mirarea mea a fost nespusă când ea, posomorându-se, mi-a răspuns cu răceală:

— Apoi mergi și-ți ia dejunul de pe nasul milordului, căci eu de mult sunt poftită la masă în haremul lui Raji, nu departe de aici, unde noi cu toată nunta zburăm să sugem sângele din fru­moasele lui cadâne cu pielița lor albă.

— Atunci și eu voi zbura acolo împreună cu tine, cum să te las singurică?

— Fie și așa, mi-a răspuns cu oareșicare ciudă, însă cum ai zis tu înainte, asta ar fi contra etichetei țânțărești, căci tu nu ești invitat.

— Tu asemene nu ai fost invitată! am observat eu.

— Asta nu are a face nimică; noi, femeile frumușele, ne folo­sim de deosebite drepturi. Cum vezi, cavalerii m-au întâmpinat cu mare entuziasm.

— Așa este, însă o femeie într-o adunare necunoscută, poate...

— Ho! stai! m-a întrerupt ea cu grăbire, tocmai o așa femeie ce intră neașteptată într-o adunare, produce și cel mai mare efect.

Dar, cum văd, tu ești un țânțar mucalit, adică, mai bine zis, un țânțar ticălos, care, ca zgârcitul, vrea să-și păstreze comoara găsită pe drum, fără să o împărțească cu alții. Au doară tu socoți că, fiind eu soția ta, sunt și a ta proprietate? O, nu, drăguță! Filo­zofia modernă găsește că fiecare proprietate este un furt cauzat jitniței comune prin șiretlic, întâmplare sau din orice fel de cauză. Proprietatea sa poate să o numească numai individualitatea goală, precum s-a născut, îndatorită să-și caute hrana cum va putea, iar tot prisosul este al comunității. Dar la urmă nu te îngriji, gelosule! Tu rămâi aici, iar eu mă voi duce cu nunta, și mâine dimineață, întorcându-mă întreagă și bine hrănită, voi ple­ca cu tine, nedespărțită de tine orișiunde mă vei duce. Așa, dragă, nu te întrista, fii cuminte ca un bărbat înțelept! și, dându­mi pe frunte o sărutare, s-a întors la nuntă, care degrabă în su­netul unui marș militar a început a se depărta. În mijlocul coloa­nei vedeam pe soția mea în brațele husarului cu antenele răsucite. Ea îmi trimitea cu piciorușul câteva sărutări aeriene.

Rămăsei iarăși singur, și cu ochii țintiți în depărtare gândeam: sau să rămân pe loc, așteptându-mi iubita, sau să călătoresc mai departe? În sfârșit, m-am hotărât. Lumea e mare și nu e lipsă de femei frumoase cu suflete mai simțitoare și idei mai estetice. Eu singur nu eram frumos la trup, fiind uscat și cu picioarele prea lungi, dar cu vocea mea sonoră de cântăreț eram sigur că voi pătrunde femeile până la inimă, aprinzându-le simțirile cu roman­țe înfocate. Cu aceste idei m-am urcat în spațiul nemărginit al eterului și, împins de un vânt lin, am ajuns spre seară la malurile râului Ganges, unde m-am așezat să mă odihnesc pe vârful capiștei Oranjeba în capitala Benares. În acea zi se serba la hinduși o procesiune religioasă, cu idolul Ganesa, a dumnezeirii a totului ce este început. La acea serbare asistau cei mai însem­nați brahmini sacrificatori și sfintele baiadere, tinere fecioare și vădane, toate de o frumusețe aleasă. Era mai ales una ce se nu­mea Taji-Bibi, și aceasta mi-a plăcut deosebit. Ea era preoteasa principală a capiștii.

Tabloul procesiunii era minunat; mai ales că într-amurg tot orașul era iluminat cu focuri bengalice. Eu însă, admirând ser­barea, nu scăpam din vedere și pe frumoasa Taji-Bibi; uitân­du-mă lung la ea, mi-am întărâtat apetitul așa de tare, că m-am coborât de pe vârful capiștii drept pe umerii ei albi și puhabi, începând a-i sfredeli cu lăcomie. Această operație o făceam și cu oareșicare ciudă, gândind că, fiind ea din soiul sexului frumos omenesc, trebuie să aibă tot acele idei ușoare ca și cocheta mea țânțărească, ce m-a lepădat. Și în grabă m-am încredințat că pre­pusul nu m-a înșelat. Taji-Bibi țintea ochii cu toată cucerința la urâciosul idol cu botul de elefant, însă cu toate aceste arunca câte o câutătură hâtră spre un tânăr frumos cu barba neagră și frumoasă, ce-i sta înainte. Acest tânăr sacerdot, uitându-se la dânsa, pare că o înghițea cu căutătura lui înfocată, și cu toate aceste eu sugeam fără grijă din sângele ei dulce și curat. Biata copilă nu putea să mă alunge, neîndrăznind a-și schimba prin vreo mișcare poza ei religioasă, și suferea durerea împunsăturii mele, oftând și ridicând ochii la cer. Sacerdotul, gândind că acest oftat îi este lui adresat, scânteia din ochi, zâmbind de fericire. Atunci reflectam eu cum sunt bărbații de nătărăi în privința oftărilor ce ies din gurițele frumoaselor femei, crezând că aceste oftări trebuie să fie numaidecât o legătură a inimii, atunci când ea provine nu o dată dintr-o împunsătură a unei insecte ca mine...

Deci, îndopându-mă destul cu sângele ei, am zburat sătul de pe umerii ei și m-am așezat spre a mistui pe botul idolului. O, dacă m-ar fi văzut atunci mama cu ce alai mă purtau în procesi­une! Cei mai demni cetățeni mă purtau cu idolul pe umeri, și credeam că sunt aieve Zeu. Deci nu o dată fac oamenii dintr-un țânțar un armăsar.

În sfârșit, procesiunea, acompaniată fiind de imnuri cântate de baiadere, s-a oprit pe malul râului. Sacerdotul aruncă idolul cu toate podoabele în fundul apei, de unde ar avea să reînvie, după credința budiștilor, spre renașterea omenimii, spre ferici­rea și belșugul țării. Eu, nedorind a mă îneca cu idolul, m-am ridicat în sus și m-am așezat pe capul frumoasei Taji-Bibi, care s-a întors cu mine în bogatele ei apartamente în palatul lui Maha-Raji.

Ce lux! ce decor încântător în acest apartament! mai ales în dormitor unde, intrând, începuse a se dezbrăca de mantie și cele­lalte insigne de preoteasă. Printr-o mare fereastră deschisă luna trimitea razele sale argintii pe sânul și umerii ei goi, ce semănau ciopliți din marmură. Învelindu-se într-o fotă transparentă, cu părul despletit, ațipi într-o poză grațioasă pe puhabele covoare de bengal.

Cu toate că eram un pigmeu în comparație cu uriașul fru­museții ce-l priveam, dar mă jur pe grozavul paloș al răposatului meu tată că nu mă puteam stăpâni de ispită și, zburând deasu­pra căpușorului ei, i-am cântat un imn adresat frumuseții, apoi m-am așezat pe gurița ei și începui cu deliciu a suge din buzi­șoare. Deodată însă bâzâi lângă mine un țânțar gros și băr­dăhănos cu paloșul ridicat și cu ochii scânteind de invidie. El se repezi la mine cu iuțeala unui șoim și cât pe ce să-mi înfigă paloșul în coastă, dar eu, cu grăbire sărind într-o parte, m-am pus împotrivă și așteptam lupta. Am înțeles îndată că inamicul era un rival ce-mi oprea participarea la sângele din trupul fru­moasei dorminde, și asemenea am cunoscut că acel rival era născut în harem, căci îmbrăcămintea lui lucea de curățenie, fiecare păr de pe mustățile lui era pomăduit și încrețit, iar tălpile piciorușelor rumenite din cauza deselor plimbări pe obrajii sulimeniți ai cadânelor. Într-un cuvânt, el era elegantul salonu­lui, lionul budoarelor, copilul trufiei și al luxului, pe când eu eram fiul codrului, dogorât de soare, născut pe valurile furtunatice ale lacului și deprins cu o viață nomadă prin spațiul nemărginit al aerului. Pentru aceea însă aveam eu agerimea unui clovn, puterea unui atlet, și nu mă temeam de adversarul meu, cu toate că era de stat mai mare decât mine.

— Cine ești tu? cu ce drepturi ai îndrăznit să intri aici? m-a întrebat elegantul haremului cu un glas plin de turbare.

— Eu sunt fiul marelui voievod țânțăresc din provincia Ben­galului, i-am răspuns eu, și călătoresc din plăcere; iar aici am in­trat, pentru că așa am voit!

— Lipsește din acest palat, strigă el, lovind cu piciorul în pământ. Tu ai intrat aici pe furiș, fără a trece prin carantină și poți aduce pe ale tale antene bacili ce-mi vor molipsi cadânele haremului. Caută la picioarele tale mânjite, la aripile tale ce sunt acoperite de colbul ciupercilor veninoase, și îndrăznești încă a suge buzele sfintei fecioare, cu al cărei sânge mă hrănesc eu sin­gur. Afară de aici, sau voi da ordin eunucilor să te afume, răpă­nosule! — Cu aceste cuvinte voi să ridice aripioara, ca prin o bâzâitură să deie semnalul de alarmă, dar eu cu o săritură de tigru l-am apucat de gât și începui a-l năduși, iar când i-am dar drumul, el conteni de a mișca cu piciorușele, căzând mort la pământ.

Uitându-mă la cadavrul palid, lungit pe pământ, simții o mus­trare de cuget dureroasă, căci dacă ar fi fost el mai delicat cu mine, noi ne-am fi împrietenit amândoi, trăind în pace și sugând pe frumoasa Taji-Bibi, care la urmă, deprinzându-se cu noi, ar fi găsit lucrul cu cale. Așa mă încredințase la urmă un țânțar de lumea mare, că astfel de lucruri se întâmplă adese în lume. Nu era îndoială că puteam rămâne în locul răposatului elegant, dar viața haremului nu mi-a plăcut, părându-mi prea dulce și mono-tonă. Așa o viață nu se unea cu instinctul meu vagabond. În aceste ziduri grandioase cu pereți de mozaic mă simțeam ca într-o temniță, lipsit de libertate și de impresiuni neașteptate. Aici, unde domina amorul sclav și cumpărat, îmi părea că sunt în obezi. Iar când frumoasa Taji-Bibi s-a sculat din somn și și-a aprins calianul, fumul a început a mă năduși și am zburat pe fereastră, hotărât a nu mă mai întoarce într-un locaș unde orele seamănă a zile, iar zilele cu anii. Și iată că iarăși începui a călători prin spațiul nemărginit, dus pe aripile vântului trecător.

Zburând în bobot, tristele idei de poet iarăși mă cuprinse. Eu gândeam, au doară îmi e menit să nu pot găsi o iubită ne-fățarnică. Și iată că suvenirele mele s-au întors iarăși la silfida ce m-a părăsit și pe care am iubit-o așa de tare. Nu este îndoială că cea dintâi scânteie a amorului rămâne nestinsă în inimă. Ca și flacăra unui incendiu ce lasă sub neagra cenușă scânteia as­cunsă, așa aducerea-aminte ațâță cu suvenir flacăra ce se stinge numai atunci, când moartea curmă gândul și îngheață inima. În acel moment aș fi suportat cele mai grele schingiuiri, numai să o văd odată și să o strâng la pieptul meu. Tânjind după ea, eu mă uscam, pierzând apetitul și nemâncând zile întregi, doară că-mi potoleam setea cu roua dimineții. Bine îmi zicea mama, că să fii poet va să zică să fii osândit pe toată viața a te chinui în dorințe zadarnice de speranțe șugubețe, să aștepți în întune­ric un viitor necunoscut. Pentru ce, gândeam eu, nu e în fire sta­tornicie? Pentru ce nu e pus număr dorințelor? sfârșit măgulirilor? Pentru că atunci, neavând viața o atragere spre dorințe, către care ea veșnic se mișcă, ar sta înțepenită pe loc în a ei dezvelire. Paralizată nu ar mai cerca să meargă, ci s-ar opri ca pendula unui ceasornic cu mecanismul stricat. E adevărat că atunci viața ar con­teni de a se dărâma, dar pe de altă parte s-ar curma și repro­ducerea ce iese nouă din dărâmăturile vechi.

Așa filozofam eu nu o dată, făcându-mi întrebarea de ce sunt țânțar, și nu elefant, și de ce elefantul nu este țânțar. Dar tot­deauna veneam la acel răspuns, că atât elefantul cât și țânțarul sunt expuși putrejunii când le pică soarta. Și de ce să așteptăm în chinuri acea soartă, când în fine tot vine somnul etern, odih­na suferințelor vieții.

Desperarea mă cuprinse și ideea de sinucidere începu cătinel a mă atrage. Șezând pe spinul unui cactus colosal, mă uitam la megieșul meu, un păianjen care, ascuns în mrejele sale, se uita cu ferocitate la fiecare mișcare a mea. Ochii lui străluceau din vizunia întunecată ca doi brilianți, atrăgându-mă la sine, pare că-mi zicea: vină, dragă, încoace, pășește numai ceva mai aproa­pe, și eu îți voi dezlega teorema chestiei putrejunii. Eram gata să mă arunc în mrejele sale, când deodată o bâzâitură dureroasă răsună lângă mine, și întorcându-mă, rămăsei încremenit de mirare, văzând înaintea mea tot pe acel țânțar husar, care mi-a răpit pe cocheta mea silfidă în dans. Dar cum se schimbase el de înfricoșat? Cu ochii plesniți, cu răni deschise la picioare și cu aripile bortelite.

— Eu pare că te cunosc, i-am zis, dorind a afla ceva de iubita mea.

— Și d-ta îmi ești ceva cunoscut, răspunse el gemând.

—Adă-ți aminte de nuntă, când ai luat în dans pe o frumoasă țânțăriță și apoi cu toții ați plecat spre haremul unui Raji, unde aveați să gustați cina de seară a nunții din sângele frumoaselor cadâne.

— Oh, nu-mi aduce aminte de acel loc fatal, mi-a răspuns el, unde mai toți din noi au pierit. Unicul eu am scăpat, și vezi în ce hal?

Inima mi se zbătu de îngrijire, auzind aceste cuvinte. Cum, vrasăzică, și soția mea e moartă? îl întrebai gângăvind de spaimă.

— Ce soție? mă întrebă el cu mirare.

— D-apoi frumusețea aceea, căreia îi făceai curte la nuntă!

— A, da! răspunse el gemând. Ea, sărmana, e înfricoșat ciun­tită și, retrăgându-se de lume, trăiește ca o călugăriță în potirul unei lalele.

— Te implor, spune-mi mai lămurit, ce s-a întâmplat cu dânsa, căci alerg să-i dau ajutor.

— În zadar îți va fi osteneala, mi-a răspuns el. Ea este așa de rănită, că nu știu de vei găsi-o încă în viață. Aceasta s-a întâmplat astfel: când nunta noastră a intrat în palatul lui Maha-Raji, am dat peste o mare tulburare din cauză că o muscă veninoasă a împuns o cadână frumoasă și i-a transmis în sânge bacilul car­bunculului, din care cauză cadâna murise în curând. Deci nunta sosise tocmai în momentul când scoteau trupul mort al cadânei. Noi toți, cam speriați, ne-am așezat pe cortinele sicriului, când nu știu de unde venise un englez ce ținea în mână un șip, de care era aninată o minge, și îndreptând pliscul șipului spre noi, a început a ne împroșca cu o mixtură atât de arzătoare, încât, atingând un strop pe unul din noi, acesta rămânea mort pe loc. Mie mi-au plesnit ochii, strivindu-mi și aripile, iară ce privește pe soția d-tale, a fost ciupită la față ca stricată de vărsat, încât ai cunoaște-o cu anevoie, ba încă e șchioapă și chioară.

— Și unde este acea lalea, în care zace ea? întrebai eu cu îngri­jire.

— Floarea aceea se află tocmai dinaintea ferestrelor haremu­lui lui Raji și...

Dar eu nu l-am mai ascultat, ci grăbii zborul spre locul indi­cat. În grabă am ajuns la palat în grădinile cele tufoase și la coroa­nele de flori mirositoare. În adevăr, înaintea ferestrelor deschise ale haremului se întindea un strat numai de lalele înflorite în felurite culori. În mijlocul lor un havuz urca apele sale limpezi, scânteind cu picăturile la razele soarelui. Lângă acest havuz ședeau tologite pe covoare scumpe frumoasele cadâne, fumând din culianuri. Ale lor trupuri grațioase transpăreau prin țesăturile ușoare de mătase, care le înveleau. Eu însă nu eram inspirat de admirațiune, ci mă grăbeam să găsesc pe nenorocita mea silfidă. În sfârșit, auzii din ceșcuța unei lalele o oftare și în urmă gemete dureroase. Mă uitai în potirul florii și tresării înspăimântat, văzând pe biata mea soție culcată cu căpușorul rezemat de pis­tilul florii, cu piciorușele încrucișate pe piept și cu ochii stinși. Tot trupul ei era așa de uscat, ca un fir de mătase. Eu o ridicai în grabă, strângând-o la pieptul meu. Ea, pipăindu-mă cu an­tenele, m-a recunoscut, zicându-mi cu un glas slab: „Mă sfârșesc, iubitule, la înmormântarea mea să aduci muzica și pe trupul meu sfâșiat de răni să arunci un văl roșu. Capul să-mi piepteni după moda nouă, iar la înmormântare să inviți cât mai mulți cavaleri, adresându-le din partea mea cel de pe urmă adio“. Mai șopti încă câteva cuvinte, din care am putut înțelege: vals... husar... și gla­sul ei se stinse cu ultima scânteie a vieții. În desperarea mea plângeam, dar totodată gândind că cocheta, pășind peste pragul morții, tot cu cochetării își ia ziua bună de la zilele fericite ale juneții și până la moarte rămâne sclavă supusă legii cochetăriei...

• * *

Un mare zgomot al unei cărți Lumea microscopică a lui Eger, ce picase de pe măsuța de lângă patul meu, mă trezise din somn. Deschizând ochii, mă uitai în jur. Pe măsuță ardea încă lumina, pe a căreia margine bâzâia aninat de un picioruș un biet țânțar ce cătinel se pârlea la para luminii. Vasăzică, aceasta a fost un vis al ideilor mele concentrate din viața țânțarilor, pe care, cit­ind-o, adormisem. Și toată povestirea țânțarului a fost bâzâitura lui lângă mucul lumânării. Așa se vede c-a fost, căci îmi aduc aminte că, picurând cu lumânarea, mă uitam la bietul țânțar, cum făcea felurite silințe să-și scoată piciorușele din stearina topită ce-l încleștase. Eu cu oareșicare ciudă gândeam: Ah, însetatule de sângele meu, voiești să scapi, ca la urmă să mă sugi! Nu-ți voi da drumul, hoțule, vei pieri ca și mulți din confrații tăi ce sug sânge nevinovat. Și așa gândind, m-am întors pe altă parte, adormind. Însă gândul meu nu adormise, visul cu istoria țân­țarului reflecta aievea ca o oglindă viața lui și ale sale drame intime. Căci și în lumea microscopică se săvârșesc tot aceleași du­reri, tot aceleași zile senine și zile nenorocite cum și la creaturile uriașe, pretutindeni supuse tot la aceleași chinuri și dureri, tot la aceeași naștere și moarte.

NOTE

Scrierea s-a tipărit prima oară în rusește: Istoria odnogo komara, Chișinău, 1891. În același an a apărut în românește în „Gazeta Bucovinei“, nr. 37-45, ulterior fiind inclusă în Caleidoscop literar, Cernăuți, 1895. Povestind despre viața insectelor, scriitorul are în vedere totodată și se referă la viața ome­nească, obținând astfel un important efect artistic.

1 Lotus. Plantă acvatică din țările calde.

2 Îmi succese. Mi-a izbutit.

3 Îmi scliviseam. Îmi netezeam, lustruiam.

4 Haydn. Compozitor german (1732-1809).

5 Ordru. Ordin.

6 Plum-pudding. Plăcintă.