Istoria preafrumosului Arghir și a preafrumoasei Elena
Cea măiastră și cu părul de aur, adecă
O închipuire supt carea să înțelege luarea
Țării Ardealului prin Traian, Chesarul Rîmului
(Fragment din partea a II-a)
Tînărul dacă porneaște
Departe călătoreaște,
Singur numai cu o slugă
Merge dînd Domnului rugă.
O, Arghire, lungă cale —
Lungi necazurile tale —
Ia de-a lungul dealurile
Și numără jgheaburile
Tot prin locuri necălcate
Și prin păduri neumblate,
Tot prin văi necunoscute,
Prin locuri nepricepute,
Nededat cu cale lungă
Cîte vor să-l mai ajungă.
Cîte biruri, cîte sate,
Tot întreabă de cetate,
La toți le părea minune,
Necum ca să-i știe spume.
Calcă cîte locuri toate
Pînă mai nici nu mai poate
Deci în partea pustnicească
Cînd era să nimerească,
Dintru o peșteră mare,
Vedea fum că iasă tare.
Și într-acolo grăbeaște,
În care dacă priveaște,
Vede un om mare foarte,
Cît s-au spăimîntat de moarte,
A s-întoarce nu cutează.
Gîndind fricos să nu-l crează,
Ci ș-au făcut îndrăznire
Gîndind : sau trai, sau perire,
Și în peșteră intrară
Dîndu-i întîi bună seară ;
Iară omul cel prea mare
Dă o groaznică strigare :
„Cine iaste ? cine vine ?
Cine ce caută la mine ?”
Și cînd slobozea cuvîntul,
Să cutrămura pămîntul,
Numai cu un ochi în frunte,
Și părea că-i cît un munte.
Arghir tremura de frică
Și nu ascundea, nimică,
Ci să ruga de iertare
Numărîndu-i tot ce are,
Și-l întreabă de cetate :
Nu știe încătrău bate ?
I-au răspuns omul îndată
Cu vorbă mai așezată :
„Nu i-am auzit de veaste,
Necum să știu unde iaste,
Dar șezi pînă dimineață
Că vin toți satirii față.
Știu că trebuie să fie
Vreunul care să știe,
Și care va ști mai bine
Îl voi trimite cu tine.”
Atunci Arghir mulțămeaște
Și frica-ș mai potoleaște
Acest uriiaș, îndată
Cu o cină să arată,
În frigare vrînd să tragă
O căprioară întreagă.
Face cină boierească,
Ca pre Arghir să cinstească,
Masa lîngă foc o pune
La lumină de tăciune,
Și șăd toți pe lîngă vatră,
Pre cîte un jgheab de piatră.
Arghir pînă să îmbuce,
O ploscă de vin aduce
Dintr-ale sale merinde,
Care foarte bine prinde.
Uriiașul, dacă-l gustă,
Cu stomah ca de lăcustă,
I-ar fi plăcut ca să tragă
Pre gît o bute întreagă ;
Dar tot să îndestulează,
(Nefiind mai mult, să crează).
Așa pînă șăd la masă
În sălbateca sa casă,
Pre Arghir îl mai întreabă :
Ce umblă ? și cu ce treabă
Caută acea cetate
Prin țări așa depărtate ?
Spre care Arghir răspunde,
Tot spune, nimic ascunde,
Să duc apoi să se culce
(Cît e lui Arghir de dulce).
Dimineața să sculară,
Satirii să adunară,
Să întrecea care, care,
Aduce cinste mai mare ?
Omul începe să facă
Ca toți satirii să tacă,
Zicînd : „Știu cum mi să pare
Că aveți multă umblare ;
Nu știți de Neagra-Cetate
Unde, încătrău abate ?
Nu vă întreb spre stricare
Nici spre vreo supărare.”
Nu știa cum să răspunză,
Măcar cît iarbă și frunză.
Iar un șchiop satir soseaște,
Și numaidecît grăieaște :
„Știu eu de Neagra-Cetate”
Dar ei : „Pre unde abate ?”
„M-au purtat pre mine dorul
Unde mi-am frînt eu piciorul”.
Atunci omul poruncește :
„Numaidecît te găteaște,
Crăișorul de la mine
Să-l povățuiești prea bine.”
Iar șchiopul să jeluiaște
Și zicînd așa grăiaște :
„Eu nu cutez a mă duce,
Ca acolo să m-apuce.
Că eu, mă rog, mă ascultă,
Am făcut pagubă multă,
Eram hiară stricătoare,
Piele de lup mîncătoare,
Și au gînd să mă belească,
Cine să mă izbăvească ?”
Atuncea omul cel mare
Înceape a striga tare :
— „Mergi ! auzi cînd zic o dată,
N-aștepta vorbă rugată.”
Omul ajută de milă,
Iar șchiopul pleacă de silă.
Arghir mai cu bucurie
Scurtă din călătorie
Bărcuri, cîmpuri, văi și dealuri
Preste ape multe valuri ;
Zile multe, cale lungă,
Nu putea să mai ajungă.
Dar odată mai pre urmă
Și drumul li să mai curmă.
Într-un vîrf de deal sosiră
Și puținel odihniră,
De unde li să arată
Cetatea de mult oftată
Acum șchiopul nu mai mearge,
Numai înapoi să ștearge,
Cărui Arghir mulțămeaște,
Apoi iarăși mai porneaște...